O naștere in Austria, pe timpul pandemiei

 O naștere in Austria, pe timpul pandemiei


M. este o românca ce urmeaza luna asta să implinească 33 de ani și care este in Austria de 9 ani. Cu M. am povestit afară, ne-am intâlnit la ea in curte, am stat la aceeasi masă dar am am păstrat distanța fizică astfel incât sa fim amandouă in siguranța. Am plecat de la ea cu o stare de bine si de liniște dar fără să imi mai simt picioarele de la frig.

M. este o persoană cu o nevoie mare de control, mai ales in aspecte medicale. In viața ei a apărut endometrioza cu 3 ani inainte să ajungă in Austria. A fost tratată greșit de mai multe ori, a luat și in România și in Austria tratamente care nu au ajutat-o sau tratamente care i-au făcut mai mult rău. A avut doua intervenții chirurgicale aici, in Austria și a testat peste 10 medici ginecologi pâna să găsească pe cineva cu care se simte confortabil și care ii accepta nevoia ei de a ințelege actul medical, tratamentul, de a ști toate riscurile și toate opțiunile .

M. nu și-a dorit niciodată sa fie mamă. Doar ca lucrurile pur și simplu s-au asezat pentru ea și pentru partenerul ei, sanatoși amândoi, stabili dpdv financiar, au reușit să iși cumpere casa visată, să o renoveze, aveau o viața bună așa că a venit firesc decizia de a face un copil la momentul potrivit.

Sunt câteva amănunte care pe mine m-au impresionat, m-au uimit. Eu am două nașteri in Romănia, ambele cezariene făcute la alegerea mea și am alăptat 5 ani, timp in care am crezut ca le-am trăit pe toate. Dar, de terapia prin laser cu care iți sunt vindecate ragadele, rănile la sâni cauzate de alaptare, nu auzisem.

Nici de camera de naștere care arata ca o sufragerie.
Nici de…dar mai bine o las pe ea să vă povestească.

˝ Am sunat medicul ginecolog inainte să vorbesc cu partenerul meu.
– Bună dimineața! Am făcut un test de sarcină și e pozitiv. Ce fac acum?
– Te bucuri! Felicitări!
– Bine, bine! Mulțumesc! Dar ce fac acum?

Eu aveam nevoie să știu fiecare pas pe care urma să-l fac, fiecare control. Aveam nevoie să știu că e totul bine. La primul control mi-a confirmat punctulețul negru pe ecografie, dar era prea devreme pentru bătaile inimii. Abia la 12 săptămâni mi-a dat carnetul de gravidă și o hârtie pentru angajator. Prin prisma relației de mai mulți ani pe care o aveam cu medicul, m-am simțit confortabil sa adresez oricăte intrebari aveam, să sun să fac progrămari suplimentare pentru un control, intre controalele deja stabilite. Mă simțeam confortabil să sun la cabinet , in timpul orelor de program și să spun “mă doare in partea stângă, e normal? “ “azi mișcă mai mult decât ieri, e normal? “ . Am făcut toate controlele obligatorii și in plus pe toate cele cu plată, recomandate de doctor. Morfologii, ecografii 4d, etc. Am mers la un curs de pregătire pentru naștere, impreuna cu partenerul unde am invătat cum să recunosc travaliul, cum să respir pe perioada travaliului, ce semne să urmăresc, care sunt pașii unei nașteri, ce mă așteapta. Pentru mine a contat mult. Și am avut noroc pentru că l-am făcut inaintea pandemiei, acum nu știu dacă se mai țin astfel de cursuri.

In Austria se naște cu medicul de garda

Sarcina mi-a fost urmărită de medicul ginecolog pâna in săptamăna 34, apoi am sunat la spitalul pe care eu l-am ales pentru a naște și mi-am făcut acolo o programare. Am ales spitalul din St Polten pentru că acolo am avut una dintre operatii, pe secția de ginecologie si am avut o experiența bună. In Austria, in mod uzual nu naști cu medicul care ți-a urmărit sarcina, decât dacă acel medic profesează și in spital și dacă se intâmplă să fie de garda in ziua in care iți vine sorocul. Ceea ce, evident e puțin probabil.

La primul control pe care l-am avut la spital, pe lânga analizele de sânge, de urina, ecografii si monitorizarea bătăilor inimii bebelușului, am avut o discuție și despre naștere. Intervenția chirurgicala pe care o avusesem in urmă cu câtiva ani ar fi putut să mă impiedice să nasc natural. Dar nu a fost cazul si, nefiind nicio recomandare medicală pentru care eu să nu nasc natural, nu s-a pus problema dacă eu imi doresc natural sau prin cezariană. A fost de la sine ințeles că voi naște natural.

La fiecare control la spital participa medicul de garda și o moașa. După toate analizele, aveam o discuție cu medicul despre cum mă simt , ii puteam adresa orice intrebare si stabilem următorul control. Partenerul meu a participat la toate controalele și ecografiile făcute la medicul ginecolog și doar la primul făcut la spital. Apoi a venit pandemia și el nu a mai avut voie să intre in spital.

Nu imi era frică de virus la momentul acela, ne luam măsuri mari de precauție, nu ne mai văzusem cu nimeni social de mult, stăteam doar in casă. Dar imi părea rău că el nu o poate vedea pe bebelușa la ecografie, nu ii poate auzi bătaile inimii. Am inregistrat o dată cu telefonul și i-am trimis să audă.

In Austria, in mod uzual tatal participa la naștere

Era o stare de incertitudine și tensiune atunci in martie, aprilie, toată lumea vorbea doar despre virus, despre pandemie, despre pericol. Nu știam dacă el va putea participa la naștere și asta mă speria cel mai tare. Mie imi e frică de spitale, imi provoacă anxietate. Mergeam singură la controale, el mă astepta in parcare.

Eram pregătită să rămân apoi câteva zile in spital, deși planul nostru inițial era să plătim și să fim amândoi internați in camera familiei. Mă resemnasem că asta nu se va mai intămpla, ca mama nu va putea ajunge din Romănia sa mă ajute la inceput, că voi fi nevoită să mă descurc singură deși eu nu am avut in viața mea niciun copil pe lângă mine. Dar, nu mă puteam obișnui și nu puteam accepta că el nu va fi lânga mine când i se va naște fiica.

Am avut noroc și, deși am născut când numărul cazurilor in Austria creștea tare, spitalul a permis ca tatăl să asiste la naștere.

In ultimele 2 săptămâni de sarcină am fost la controale din 4 in 4 zile, apoi din 2 in 2 zile. Depășisem termenul, eram deja la 40 săptămâni si 6 zile și am mers la controlul programat, intr-o sâmbătă. Micuța nu dădea niciun semn ca vrea să vină să ne cunoaștem așa că eu am crezut că merg doar la un control de la care voiam să mă intorc repede pentru că aveam ceva de făcut in grădina.

Medicul de garda, o doamna , a decis că e mai bine ca eu să rămân la spital și, eventual să incercăm o inducere a nașterii. Am izbucnit in plans, m-am speriat. Am crezut ca ceva nu e bine. Doamna doctor m-a asigurat ca atât eu cât și bebelușa suntem bine, doar ca este cea mai sigură varianta, având in vedere termenul depășit. Mi-a dat libertatea de a merge acasă, dacă aș fi avut nevoie si apoi să mă intorc in căteva ore. Dar am rămas. Am coborât la mașină cât să il anunț pe el și să imi iau bagajul. El a plecat acasa. Pe mine m-au internat, mi-au facut controale suplimentare si m-au condus in camera mea.

Camera de nastere era ca o sufragerie


Apoi moașa mi-a prezentat camera de nașteri. Camera de spital este asemănătoare unei camere de hotel. Pat, noptiere, televizor, masa,scaune, dulap, seif, pături si perne suplimentare. Baie proprie cu duș. In baie toate consumabilele de care eu sau bebelușul am fi putut avea nevoie sapun, gel de dus, sampon, pastă si periuța de dinți, crème de iritații, scutece, absorbante, chiloti de unica folosinta, prosoape, păturici si aleze pentru bebeluș.
In schimb, camera de nastere arăta ca sufrageria mea, a oricui, in care fusese adus un pat de spital. Canapea portocalie cu multe perne mici de décor, perdea si draperie. Măsuța de cafea cu elemente de décor pe ea. Tablouri pe pereți. Rafturi pline de cărți, un leagăn agățat de tavan. Covor. Mai era o camera, lipită de aceasta, fără ușă intre ele, cameră in care era o cadă mare in care eu aș fi putut să nasc, dacă mi-aș fi dorit asta.

După prezentare, mi-au sugerat sa merg in camera mea, să iau prânzul și să discutăm apoi despre o posibilă inducere a nașterii. Nu a mai fost cazul pentru ca la scurt timp la mine au inceput contracțiile și moașa m-a ajutat să merg in sala ne naștere.

Nașterile au loc in prezența medicului a moașei

Din acel moment și până când a ajuns partenerul meu, moașa nu a plecat de lângă mine. Și-a tras un scaun lângă patul meu și mi-a povestit despre familia ei, m-a intrebat despre mine, m-a ținut de vorba, dar, mai ales m-a asigurat că totul o sa fie bine. Că, indiferent ce se va intâmpla din acel moment ea va ști ce sa facă si totul o sa fie bine. M-a incurajat să stau in orice poziție mă simt mai confortabil, mi-a oferit apă din diferite recipiente și intr-un final mi-a dat ea să beau cu paiul. A fost extraordinara.
Nici daca aș fi născut cu mama mea lănga nu m-aș fi simțit atât de confortabil.

Medicul venea din cănd in cănd și se asigura că sunt bine, dilatația imi era masurată de moașa si la baie m-a ajutat partenerul meu să merg. Aveam libertatea să stau in picioare, sa mă plimb prin camera, să intru in cadă. Eu nu m-am mișcat din pat. Nu am putut.

Am țipat la el și l-am intrebat cum a putut să mă lase să fac asta. El imi spunea că o sa fie bine. Eu ii spuneam să plece. El mă mangâia. Eu ii spuneam să nu mă atinga. El imi zâmbea.

M-am simțit atât de ajutată, de incurajată, m-am simțit in siguranța pe tot parcursul experienței deși durerile au fost mari. De la un moment dat, medicul nu a mai plecat.

A fost nevoie sa imi rupă apa. Dar m-au anunțat inainte, mi-au explicat de ce fac asta și ce o să se intâmple. Și, din nou, m-au asigurat ca totul o sa fie bine. Constant au facut asta. Nu știu daca așa fac in mod uzual sau dacă au ințeles ca eu mă panicam incontinuu și aveam nevoie să le aud spunând ca că e totul bine.



Cănd bebe a venit, am văzut-o pe moașa ca s-a precipitat puțin și că nu i-a cerut partenerului meu să taie cordonul așa cum eu ințelesesem ca o va face. Bebelușa mea avea cordonul infășurat in jurul gâtului si cred ca punea ceva presiune. Dar totul a fost bine. A sters-o un pic, a infășurat-o intr-un prosop și au pus-o pe pieptul meu. Abia după ce mi-au adus-o mi-au spus că am nevoie de câteva cusaturi și au adus ceva ustensile medicale. Au terminat repede, au străns tot, s-au asigurat ca suntem bine, ne-au felicitat și ne-au lăsat singuri. Pe noi, cu ea.

Nu am anunțat familia si nici prietenii. Nu am dat mesaje si nici nu am facut apeluri video. Am stat doar noi trei si ne-am bucurat , mai cu seama pentru că știam că urma să fim separați câteva zile din cauza pandemiei.

Am reușit cu ajutorul moașei să o așez pe micuță astfel incât ea singură s-a târât si a ajuns la sân și s-a atașat. Prin urmare am reușit să o alăptez incă din prima ei oră de viață.

La un moment dat a venit o asistentă de la neonatologie și, in timpul in care eu am mâncat , imi adusesera un platou cu câte ceva pe el, deși eu le spusesem că nu imi este foame, ea, asistenta i-a arătat partenerului meu cum să o spele pe micută, a masurat-o, a cântarit-o și i-a vorbit atât de frumos. Ii spunea “madam, acum o sa te pieptăn și ție o să iți placă“.

Cam la 3 ore după naștere, in jur de 9 si jumătate seara, el a plecat acasă și noi am plecat in camera noastră.

Am stat in spital 4 zile. Am primit suport constant, inclusiv noaptea când ea plangea și eu nu știam ce sa ii fac. Mergem in fiecare zi intr-o cameră a bebelușilor unde o asistentă mă ajuta să o spăl, o controla, se asigura că e bine. De două ori a fost luată de lânga mine, de fiecare dată pentru controale in secția de pediatrie, unde, din cauza pandemiei eu nu am avut voie sa intru.

Nu am auzit nici măcar pomenindu-se laptele praf, nu am vazut niciun recipient si nimeni nu m-a intrebat dacă mi-a venit laptele sau dacă am suficient. Pur și simplu imi hrăneam copilul. Am avut răni inca din prima zi, probabil din cauza unei atașari mai puțin bune, dar am avut crème speciale, comprese si de două ori pe zi mergeam la ceva care se numește terapie prin laser unde, timp de cateva minute imi expuneam zonele cu rani la acea lumina, la acel laser. Când am plecat acasa, rănile erau vindecate.

Experiența mea cu nașterea a fost una pozitivă. Faptul ca a fost pandemie i-a privat pe cei dragi nouă, mai ales pe bunicii din Romănia sa o vadă. Dar, nouă, ne-a adus ce am avut nevoie. Am avut timp să le facem pe toate in ritmul nostru, să ne găsim stilul. Să ne cunoaștem unii pe ceilalti in noile roluri. Să ne conectăm. Dacă aș mai face un copil, pandemie sau nu, aș aplica aceeași regulă. Fară vizite și fără ajutor pănă ne intram intr-un ritm confortabil nouă.

Uitandu-mă acum in spate, la toate experiențele medicale de aici, din Austria, la cele din România și, apoi, uitându-mă in interiorul meu, la nevoile mele, am convingerea că dacă aș fi rămas in România aș fi ales să nu fiu mamă. ˝

Mulțumesc M. pentru timp, pentru poveste, pentru incredere!

10 ianuarie 2021