Noi in Romania am patit-o la un spital la camera de garda , la Gomoiu, dupa ce am asteptat aproape 2 ore cu Emma cu febra , noroc ca aveam la noi antitermic, s-a uitat la ea un medic pret de 2 min si ne-a spus ca are mucozitati si ca…probabil e o viroza. ???!!!! pe bune??? Asta crezi? Ca e posibil sa fie o viroza? Am cerut sa I se faca analize si mi-au spus ca laboratorul e inchis. Am solicitat in mod express sa se uite in urechea ei pentru ca era prea mica pentru a ne putea spune ce o doare, si eu am suspectat ca de acolo vine febra. Raspunsul sec al medicului a fost: eu sunt pediatru, nu ORL-ist si nu am nici macar otoscop sa ma pot uita in urechea copilulul dvs. I-am cerut sa imi dea in scris ceea ce tocmai imi spusese si am plecat la un alt spital, la Grigore Alexandrescu unde a si primit diagnosticul de otita.
Cu experienta asta in spate ….nu puteam lua o decizie. Ne-am tot gandit si ca la un medic din zona, e posibil sa avem bariera limbii, pe cand intr-un spital, sansele sa gasim pe cineva vorbitor de limba engleza sunt mai mari.
Am cautat pe net spitale, am rugat cunoscutii si oamenii dragi de aici sa ne dea recomandari si am decis sa mergem la spitalul din Amstetten. Am plecat la spital cu Calin cu febra 39.3, abia scazuta de la aproape 40. Pe drum, datorita medicamentului antitermic, amandoi isi revenisera se simteau bine si se bucurau de o schimbare de peisaj, dupa cateva zile doar in casa. La receptie domnul nu vorbea engleza, insa, avea bunavointa. Cu un cuvant in engleza, unul in germana, si cu cateva gesticulari din maini, am reusit sa ne intelegem, am reusit sa inregistram amandoi copiii si sa si spunem ce probleme are fiecare dintre ei. Impactul initial cu interiorul spitalului nu a fost foarte mare. Curat si spatios si luminat, dar si in tara sunt multe spitale renovate si care arata bine. Inclusiv cele 2 mentionate mai sus.

Domnul de la receptie, dupa ce ne-a inregistrat ne-a cerut sa urmarim sageata verde. Pe jos, imediat dupa biroul de inregistrare erau multe sageti de diferite culori pe jos : verde, albastru, alb si rosu. Am urmarit sageata verde si am ajuns la etajul 2 unde s-au deschis 2 usi automate si o dna asistenta ne-a poftit intr-un cabinet, ne astepta, fusese anuntata ca urcam. Ne-a spus ceva in germana, sotul meu a rugat-o daca ar putea sa vorbeasca in engleza insa raspunsul ei a fost sec si scurt: “nein!” Nu am avut ce sa facem si am continuat, pana la urma nu eram acolo pentru ca ne doream sa fim acolo, nu era ceva optional. S-a asezat pe un scaun si ne-a intins 2 termometre si ne-a aratat subratul celor 2 copii. Am pus fiecarui copil cate 1 termometru timp in care am incercat sa ii explic ca tocmai le dadusem antitermice, m-a inteles si m-a intrebat, mai mult prin semne, cand le-am dat . Trecuse aproape o ora si Calin inca avea 38.3. Mi-a cerut sa ii spun ce medicamente le-am dat si pentru ca am anticipat aceasta intrebare, luasem la mine prospectul de la Algin, unde era trecuta substanta active si concentratia. I-a fost de folos si am simtit cum ii scade un pic din rezistenta. S-a ridicat si a plecat lasandu-ne singuri in cabinet. Cabinetul mare si spatios, cu 1 pat in mijloc deasupra caruia erau atarnate jucarii, cu multe galetuse galbene pe pervazul geamului, la fel cu multe jucarii in ele, multe aparate, chiuveta, multe dulapuri, un birou, un calculator si un monitor foarte mare, curat si luminos.

In cateva minute a intrat o doamna tanara, un pic incruntata si care a intins mana pe rand, noua si apoi copiilor si apoi s-a prezentat pe numele mic: Monika. Am rugat-o daca poate vorbi in engleza si a acceptat imediat, vorbind o engleza perfecta. I-am explicat problema fiecarui copil in parte, cu multe detalii pe care dansa ni le-a cerut, a cerut confirmari acolo unde probabil nu a simtit ca e sigura de raspuns, ne-a cerut informatii despre istoricul copiilor, despre eventualele tratamente pe care acestia le iau sau nu. Apoi l-a examinat pe Calin, (ca la carte, zic eu) ascultat plamani, palpat burta, gat, urechi, ochi, cantarit, apoi acel apparat care se pune pe deget si ii monitorizeaza pulsul. I-a vorbit frumos si cald si in germana si in engleza si el i-a raspuns la fel, si in germana si in engleza. La finalul consultatiei i-a oferit o acadea, el, un pic incurcat s-a uitat la noi, moment in care doctorita a intrebat daca e ok sa ii ofere acea acadea, noi i-am multumit si i-am spus ca nu le dam inca zahar copiilor. Zambind i-a cerut inapoi acadeaua lui Calin si i-a oferit una dintre galetusele galbene sa isi aleaga el o jucarie de acolo. A luat un vapor, mai tarziu s-a intors si dupa o gaina pentru Emma. 😊
Mi-a explicat apoi ca va trebui sa il intepe in deget sa ii ia un pic de sange sa verifice ca este doar viral si ca nu este bacterian. M-a intrbat daca sunt ok cu asta, evident ca i-am spus ca da, bucuroasa ca face acea analiza. Si pentru Emma a urmat fix aceeasi procedura, cu mentiunea ca ea nu a fost la fel de cooperanta. La momentul prelevarii de sange, doctorita a fost de accord sa o tin pe Emma la san, astfel incat sa evitam o eventuala pierdere de cunostinta, Emma avand spasmul hohotului de plans si atunci cand plange mai tare sau mai mult lesina.
Din analizele ambelor copiii a reiesit ca la amandoi este viral si ca nu e nevoie de antibiotic. La Calin diagnosticul a fost de laringita si la Emma de otita, pentru ca are ambele urechi inflamate si cu lichid in ele. Am primit reteta cu un tratament simplu si cu mentiunea ca vineri, 2 zile mai tarziu neaparat sa ajungem cu Emma din nou la un doctor pentru a vedea ca lichidul din ureche s-a retras si ca inflamatia nu mai e la fel de puternica.

Am petrecut in cabinet o ora. Am uitat sa va spun ca analizele, probele de sange , nu au parasit deloc camera. A luat dna doctor eprubetele si le-a introdus intr-un apparat, langa noi ,care a inceput sa lucreze, singur. In 5 minute aveam rezultatele printate pentru fiecare copil in parte. Am aflat ulterior ca genul asta de aparate se gasesc peste tot, in toate cabinetele. La noi de ce nu se poate? De ce nu putem avea si noi in Romania astfel de aparate si in loc de raspunsul pe care eu l-am primit de la doctorul de la Gomoiu “cred ca e o viroza” de ce sa nu primesc o hartie pe care sa scrie sigur ca e viral. In felul asta s-ar evita mult excesul de antibiotice.

Atitudine deschisa, atentie la detalii, raspuns la toate intrebarile, curatenie, emaptie fata de copii, o reteta cu 2 medicamente, atat. Fara recomandare de aerosoli si 5 alte medicamente pe langa. In concluzie primul contact cu sistemul medical austriac a fost unul foarte bun!
Vreau sa va mai dau un mic detaliu interesant: daca mergi la farmacie noaptea sa cumperi medicamente platesti o taxa de 3.8 eur pentru ca faci acele cumparaturi noaptea. Si in weekend se mai adauga inca 1 eur.

Pana data viitoare, fiti buni unii cu ceilalti!
28.11.2019

16 Sept 2019

Stiti ca va spuneam cum aici totul merge lent si cum toti au rabare la casa de marcat cu cosurile pline astfel incat doamna vanzatoare sa isi aseze frumos produsele in raft? Ei bine, la acelasi magazin, la aceeasi casa de marcat, doar ca alta doamna vanzatoare si, evident alt “public” cu alte cosuri pline, s-a repetat istoria, doar ca de aceasta data eu cu cei doi copii ai mei am blocat tot pentru ca nu mi-a fost acceptata plata cu cardul, primeam o eroare. Calin alerga intr-o parte, Emma tragea de niste produse, eu luptam sa scot alt card. Va imaginati scena? Nu, nu m-a ajutat nimeni. Vanzatoarea statea pasiva in timp ce o parte din cei care stateau la coada in spatele meu comentau tare si apasat. Au spus multe cuvinte, eu intelegeam doar “zeit” care insemna timp si un soi de “o my God”, o varianta in limba germana foarte asemanatoare. Am reusit intr-un final sa fac plata, sa imi adun si copiii imprasitiati, si produsele imprastiate si sa ies din magazin cu un “ Entschuldigung” (scuze in limba germana) pentru care am fost apostrofata de aceeasi domni pentru ca nu l-am pronuntat bine. Scena in sine nu m-a revoltat, nu m-a pus intr-o situatie extrema. Folosesc plata cu cardul de ani de zile, am trecut prin diverse situatii. Am copii de 4 ani, plus perioada de sarcina, la fel, am trecut prin multe situatii in care nu am primit empatie sau ajutor, si cateodata nici macar prioritate, sa zicem la o casa unde era semn clar de prioritate pentru femeile insarcinate. Si toate astea, in Romania. Deci, nu situaita in sine mi-a creat asa un mare disconfort ci faptul ca nu am putut reactiona sub nicio forma. Sunt la ei pe teren si trebuie sa joc dupa regulile lor si atata timp cat nu le vorbesc limba nu pot decat sa tac si sa inghit. Cum ar fi fost sa ma apuc sa ii explic in limba engleza acelui domn, sau tuturor celorlalti pasivi-agresivi ca sunt niste badarani????

Sunt intrebata cum suntem, cum ne-am acomodat, daca ne-am gasit drumul si daca e asa cum ne-am imaginat ca o sa fie.
Nu ne-am acomodat, inca nu ne-am gasit drumul si…inca nu am avut niciun pic de timp sa ne dam seama daca e sau nu asa cum ne-am imaginat ca o sa fie.
Cea mai mare problema, de departe, cel mai greu lucru cu care ne confruntam este limba.
Am avut multe situatii in perioada asta in care m-am simtit handicapata. Avem noroc ca avem ajutor mult si oameni dispusi sa isi modifice programul si rutina zilnica sa mearga cu noi sa rezolvam diverse: Sa deschidem un cont bancar, sa inscriem copilul la gradinita, sa cautam casa de sanatate sa completam un formular, sa sunam la un anunt, sa vizionam un apartament etc. Si pentru ca germana noastra inca se rezuma la o insiruire de cuvinte pe care nu prea le putem lega intre ele, de fiecare data, tot ce putem face este sa ne uitam cand catre unul, cand catre celalalt, ca la un meci de tenis si sa incercam sa deslusim cate un cuvant si sa asteptam linisiti, in banca noastra, sa ni se traduca.
Voi v-ati descurcat cu engleza pe unde ati mers prin lumea asta mare? Si noi la fel, chiar si in Viena in vacanta am folosit engleza. Insa acum este o alta situatie. Suntem intr-o zona rurala unde sunt putini care vorbesc engleza si o parte dintre ei, chiar daca o inteleg refuza sa o vorbeasca. Si mai e ceva. Este un sentiment de datorie pe care il avem fata de austrieci. Am venit in tara lor si beneficiem de sistemul lor, de structura lor, de strazile lor impecabile, asa ca mi se pare correct sa ma adresez lor in limba lor.
Sunt foarte multi imigranti aici. De mult. Sunt multi romani, sunt multi sloveni, croati si sunt foarte multi turci. Am inteles ca multi turci sunt veniti din zone de conflict cu azil politic si prin urmare nu lucreza, nu contribuie cu nimic si beneficiaza de mult sprijin din partea poporului austriac. Nu spun ca azilantii politic nu trebuie sa primeasca ajutor, spun si cred ca se face mult abuz de ceea ce sistemul austriac le ofera: cazare, indemnizatie, cursuri de limba, cursuri de recalificare. Si unii dintre ei decid ca sunt intr-un soi de vacanta platita de statul austriac. Si locuitorii austrieci ai acestor orase care vad lipsa de interes a imigrantilor de a produce si de a contribui real la societate, austrieci care va spuneam zilele trecute muncesc pe branci, au dezvoltat un soi de aversiune fata de imigranti. Da, nu este corect fata de mine care am venit aici cu cele mai bune ganduri, nu este corect fata de alti imigranti care muncesc mult si fac eforturi care ii cocoseaza. Nu este corect ca ei ne baga in aceeasi oala.
Am aflat de o cutuma a celor de aici, a austriecilor din zona unde suntem noi, o cutuma care arata si o fata mai putin frumoasa a lor. Din cauza faptului ca strainii invata greu limba germana, invata partea de vocabular si mai putin, sau deloc, sau mai tarziu partea de gramatica si de conjugare a verbelor si fac des greseala de a folosi verbul la forma infinitiva la orice timp si la orice persoana. Ceva de genul : eu a vorbi nu prea bine germana. Si tocmai pentru ca este o greseala comuna, o parte din austrieci, decid sa vorbeasca “straina” cu strainii. Si le vorbesc cumva…pe limba lor. Le vorbesc intentionat gresit. O infatuare si o grosolanie fara margini.
Dar, sunt si austrieci care au facut eforturi cu noi sa comunicam in engleza, sunt si austrieci care ne-au zambit mult si care ne-au explicat cum se pronunta corect si care ne-au aratat multa bunavointa. Asa ca eu nu o sa-I bag pe toti austriecii in aceeasi oala si sa spun ca toti sunt badarani. O sa spun doar ca sunt oameni si oameni!

Maine avem prima intalnire oficiala cu viitoarea educatoare a lui Calin. El este foarte entuziasmat si isi doreste sa ramana direct de maine acolo. Eu am reticente, pentru ca stiu ca se va confrunta cu situatii limita din cauza limbii si as vrea sa inteleg prima data eu cum se vor desfasura lucrurile, care le e rutina zilnica sa il pot pregati. El, ca si noi, este un copil foarte vocal si foarte extrovertit si care are nevoie sa comunice mult verbal si cred ca din punctul asta de vedere ii va fi si lui greu. Dar am cea mai mare incredere in copilul meu si stiu ca si aici va reusi sa arate cine este si se va acomoda repede.

Am gasit o “acasa” de inchiriat. Am facut ceva compromisuri, pentru ca na…altfel nu se poate. Acum suntem in proces de renovare, asta fiind unul dintre compromisuri, casa este destul de neingrijita si noi am ales sa facem renovari substantiale.

Desi planul initial nu era ca eu sa imi iau un job aici, din cauza multor cheltuieli neprevazute si din cauza traiului de viata mai scump aici, am decis sa incerc o varianta de un job part time. Am auzit de un job de la 6 dimineata la 10 dimineata , sa ajut la bucatarie la prepararea unor sandviciuri pentru angajatii unei fabrici. Mi s-a parut o munca frumoasa si usoara si programul minunat, nici banii nu erau rai, undeva intre 600 si 800 eur pentru 20 ore pe saptamana. Cand am ajuns acolo, postul era de fapt pentru spalat vase insa, nici pentru acela nu am fost acceptata din cauza aceleiasi bariere: limba! Esti judecat in functie de ceea ce spui si cand tot ce spui este “Ich spreche nicht sehr gut deutsch” (eu nu vorbesc germana prea bine) oricat de multa grija ai avea la limbajul corpului, limbajul verbal este cel mai important.

Sa stiti ca facem eforturi sa invatam limba germana. Avem cursuri audio in masina pe care le ascultam des, ascultam radio in germana, copiii se uita la desene in limba germana, in fiecare zi avem grija sa ne imbogatim vocabularul cu noi cuvinte si in fiecare seara le repetam cu Calin, insa, nu este sufficient. Limba germana este grea.

Va multumesc mult pentru mesaje!

Pana data viitoare, fiti buni unii cu ceilalti!

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=127998448570336&id=108249810545200&__tn__=K-R

Nu am avut mult de dezbatut. Nu am analizat multe tari si si nici diferite sisteme educationale si de sanatate. Nu ne-am interesat care sunt impozitele si care sunt legile intr-o tara vs alta tara.
Am ales Austria pentru ca o cunosteam.
Avem oameni dragi care sunt stabiliti aici. Romani care ne sunt dragi. Prin prisma lor, in ultimii 6-7 ani am cunoscut Austria. Am aflat de la ei cam care sunt salariile aici, cam cat si cum sunt amenzile aici, cam care sunt chiriile, cam care este atitudinea fata de imigranti si in general cum functioneaza sistemul lor.

Ani de zile ne-am uitat la ei si i-am ascultat asa…de departe. Nu de departe in sensul de kilometri ci de departe in sensul de…romani carora le era cat de cat bine in tara si ne uitam la ei din bula noastra sigura si calduta din tara. Problemele lor erau probleme…de departe. Eforturile lor erau asa, niste clisee.
Da, stim, va e greu departe de tara, de familie si de prieteni.
Da, stim, e greu sa fii roman in strainatate si sa depinzi de straini.
Da, stim, romanii sunt rai unii cu altii.
Da, stim, strainii se cred superiori romanilor.
Da, stim, trebuie sa o iei de jos si sa muncesti mult.
Etc.
De fapt, nu stim. Sunt doar niste clisee pentru noi si pentru cei mai multi dintre noi cei ramasi “acasa”.

La un moment dat reusitele lor au inceput sa fie peste ale noastre. Reusite vizibile si usor de cuantificat. Ei duc aici un razboi. Unele lupte castigate nu sunt vizibile pentru noi si…pot fi si de neinteles.
Va dau un exemplu concret : “Au trecut luni intregi in care vanzatoarea de la benzinaria unde alimentam nu mi-a raspuns la salut. Eu am perseverat si am salutat si i-am zambit de fiecare data pana cand intr-un final mi-a raspuns la salut. Azi, cativa ani mai tarziu imi si zambeste, cateodata ma intreaba si ce fac.” Poate multi dintre voi veti spune, asa si, d-asta nu mai dorm eu noaptea ca nu ma saluta aia de la benzinarie. Dar aici, aici se simte altfel.
Nu ma refer doar la aceste micile batalii pentru care ei probabil se bucura mult. Ma refer la reusite de ordin financiar. Ma refer la a deveni proprietar de casa de 300m2 si curte de 2000m2. Ma refer la a iti permite sa mai aduci pe lume un al doilea copil, ma refer la a iti permite sa cumperi si sa intretii doua masini la fel de bune. Ma refer la vacante, ma refer la viata linistita. Ma refer la calitatea vietii per total.
Cum au reusit oamenii dragi de aici? Pai…muncesc mult si respecta regulile si platesc impozite si isi vad de treaba lor.
Dar oare nu asta faceam si noi in Romania? Oare nu asta faceti si voi? Sau voi munciti mai putin?
Si am inceput sa ne intrebam. Oare cat de greu a fost greul lor la inceput? Oare cat de greu mai e greul lor acum? Oare noi si copiii nostri l-am putea duce?

Am plecat de acasa cu doua idei despre ce o sa gasim aici si cum o sa ne fie aici :
1. Va trebui sa muncim mult.
2. Sistemul austriac e mai bun si e facut si gandit sa ajute oamenii.

Dupa o saptamana in Austria as putea sa iau o portavoce si sa strig cele 2 idei la volum maxim, dar voi nu aveti cum sa ma auziti asa ca o sa le scriu din nou si o sa le subliniez:

1. VA TREBUI SA MUNCIM MULT. MAI MULT DECAT AM CREZUT. FARA OCOLISURI, FARA SCURTATURI. FARA AMANARI. FARA TERGIVERSARI. MULT SI BINE.
2. SISTEMUL AUSTRIAC E FACUT SA TE AJUTE DOAR DACA RESPECTI REGULILE. DACA NU LE RESPECTI, TOLERANTA FATA DE GRESEALA ESTE ZERO.

Am ales Austria pentru ca:
• Avem oameni dragi aici care ne gazduiesc, care ne ajuta, care ne sprijina si care sunt dispusi sa ne lase sa ne bucuram si sa profitam de tot ce au construit ei in multi ani.
• Sistemul lor de invatamant, cel de stat, prescolar, seamana foarte mult cu sistemul Montessori, sistem urmat de noi in tara. Copiii petrec mult timp afara, in aer liber. Este incurajata joaca libera si au multe activitati din viata practica. Nu aplica pedepse si nici recompense. Sunt putini copiii intr-o grupa raportat la numarul de educatori. Pentru Calin in Romania plateam 2200 lei gradinita. Aici vom plati ~ 4 eur / zi masa, adica sub 100 eur / luna. Acomodarea blanda este incurajata si preferata. Se considera ca este datoria ta ca parinte sa aloci timp, 1 saptamana, 2, 3 sau chiar peste o luna sa fii disponibil, sa stai in gradinita sau in apropierea ei.
• Au sosele bune si autostrazi multe si parcari multe si nu e niciodata trafic asa cum e in Bucuresti si pentru ca au rabdare.
• Au sistem sanitar excellent, pacientii sunt tratati ca niste oameni, spitale elegante si curate precum cele private de la noi si dotate conform ultimelor standarde.
• Recicleaza. Mereu. Fara echivoc. Si cutiile de iaurt trebuiesc spalate inainte de a fi puse in recipientul dedicat plasticului.

Pentru noi o sa fie greu sa respectam toate regulile. O vom face, dar va fi un effort. Pentru noi e greu sa reciclam, dar o facem. Ne uitam la ce avem in mana, deschidem cele 4 cutii de gunoi, analizam si abia apoi aruncam.
Pentru noi e greu sa intelegem de ce stau 10 persoane la coada la casa, cu cosurile pline, calmi si senini si o asteapta pe vanzatoare sa isi termine de asezat produsele in vitrina fara graba, minutios si cu zambetul pe buze.
Pentru noi e greu de inteles de ce sa dam 2000 de eur commission agentului imobiliar daca am aflat care e proprietarul.
Eforturile noastre sunt constiente. Insa, copiii nostri vor creste cu mentalitatea asta. Pentru ei asta va fi naturalul, firescul. Ei vor fi mai sanatosi din toate punctele de vedere , medical, psihic, mental. Si mai echilibrati.

D-asta am ales Austria. E suficient?

Va mai dau cateva detalii despre prima noastra saptamana aici.
Am vazut o caprioara. Statea pe marginea drumului frumoasa si mandra si blanda. Am vazut multe veverite.
😊 am aflat de ce e iarba lor mereu la linie. Pentru ca o tund mereu. Constant. Ne-a luat ieri 2 ore si jumatate sa tundem toata iarba din curte doar cu masina mare de tuns iarba, plus inca o ora cu trimmer-ul. O iarba scurta dp meu dv. Dar nu si al lor. Sambata se tunde iarba. Scurt. Simplu. Fara indoiala. Sambata se tunde iarba.
Am decis sa alternez alergatul cu pedalatul. E mai greu sa alerg.
Calin face progrese mari cu vorbitul limbii germane. Pronunta bine si retine foarte usor. Spre deosebire de noi unde lucrurile nu merg chiar ca unse. 😊
Inca nu ne-am gasit linistea. Inca avem bagaje si in garaj si in geamantan, si aici, si dincolo…Inca nu avem o rutina. Dar copiii dorm bine noaptea si ziua sunt fericiti.

Pana data viitoare, va rog, fiti buni unii cu ceilalti!

28 Aug 2019

M-am trezit la 6, m-am imbracat cu echipament sportiv, determinata ca incepand de azi sa imi fac un obicei sa alerg sau sa pedalez in fiecare dimineata.

Primul semn a fost ca nu mi-am gasit adidasii. Nu am renuntat si am decis sa merg incaltata cu pantofii speciali de apa. Da, da, nu radeti! Atat de determinata sunt!

Al doilea semn a fost ca bicicleta mea avea saua intorsa si nu am reusit sub nicio forma sa o indrept. Nu am renuntat si am luat-o pe a LUI. E putin mai mare, mai robusta dar ma descurc.

M-am interesat de aseara pe unde sa merg, mi-am propus un sens giratoriu pana la care sa ajung si apoi sa ma intorc.

In primele 5 minute m-am intalnit cu 2 persoane care mi-au zambit, le-am zambit si eu larg. Morgen! Morgen!

In urmatoarele 5 minute m-am intalnit cu alte 5 persoane. Morgen! Morgen!

Am ajuns la sensul giratoriu. Am intrat in el, m-am asigurat, am ridicat mana in ideea de semnalizare cand am iesit din el, am fost foarte atenta, fiind prima oara cand sunt in ipostaza de biciclist aici in Austria si fara prea mare experienta de biciclist in Romania. Si am iesit din el. Si m-am bucurat in continuare de peisaj. De case, de curti. Alti multi de Morgen! Morgen! Multi! Am vazut si o gradinita, am oprit, am analizat locul de joaca din curte si atat cat se vedea pe geam in salile de clasa. Am vazut mult lemn natur. Ceea ce e bine, foarte asemanator cu sistemul nostru obisnuit, cel Montessori.

Iar Morgen! Morgen! Si am obosit. La un moment dat o padure. Uau, cum de nu am vazut-o cand am venit? Apoi un grup de muncitori care reparau drumul. Morgen! Morgen!

Am obosit cam mult si dealul asta e atat de mare! Intru intr-un sat si de niciunde imi incolteste o idee in cap. Oare…am mai fost pe aici? Asta e drumul? Sau am gresit? Mai merg putin, ma opresc, scot telefonul, deschid WAZE ( ca un bucurestean veritabil ce sunt) nu am semnal. Incerc Google Maps. Nici acolo nu merge fara semnal. Incerc sa ii scriu sotului, poate imi da un share location. Nu! Niciun pic de semnal! Incerc sa citesc pe panouri, niciunul dintre numele de localitati trecut acolo nu imi spunea nimic.

Sa intreb pe cineva? Apare o doamna, un pic incruntata, se uita la mine, se incrunta si mai tare si fara niciun Morgen! intra in masina. Hmmm….

Reusesc intr-un final sa imi sun unul dintre oamenii dragi, ii exlic ce vad si ce scrie si ma indruma omul sa ajung spre casa.

Conduc de 10 ani, sau mai bine in Bucuresti. Ce credeti ca am gresit? Credeti ca am ratat vreo stanga sau vreo dreapta? Credeti gresit! In sensul giratoriu, ca sa ma intorc de unde am venit ar fi trebuit sa ies pe aceeasi iesire pe care am intrat. Eu nu am facut asta. M-am furat peisajul. Am facut vreo 6 km suplimentari dus si vreo 6 intors. Pe drum de munte, cu multe vai si dealuri. In loc de 30 de minute cat imi propusesem pentru prima zi, am pedalat ora si jumatate.

Maine deschid ochii mai bine, dar de renuntat nu renunt!

Fiti buni unii cu ceilalti!

p.s. Morgen! = Neata!

27 Aug 2019

Drumul a fost greu. Nu ne sunt straine calatoriile cu masina insa acum, parca a fost mai greu decat de obicei. Dupa ce am analizat mai multe optiuni, am ales sa trimitem bagajele printr-o firma de transport si noi sa plecam cu masina, toti 4, doar cu strictul necesar. Bagajele au ajuns inaintea noastra cu vreo 2 zile. Insa, oricat de mult am planificat si gandit noi pachetele tot am reusit sa umplem masina cu care noi am plecat la drum. Am luat pentru fiecare trotineta, dar parca ar vrea si motocicleta, hai sa luam si cutia asta, ca uite ce frumoasa e si poate ne trebuie….Din pacate am mers foarte incarcati si asta ne-a ingreunat drumul. Opriri nu am facut multe, doar strictul necesar, insa drumul prin Ungaria a fost la fel de anevoios ca cel din Romania. Mari portiuni de autostrada in lucru, 2 accidente care au blocat pentru mult timp toata circulatia. In total au fost aproape 18 ore. Ultimele doua au fost cele mai grele.

Credeti ca in momentul in care am intrat in Austria am simtit ca suntem acasa? Nici vorba! Aveam un singur gand in minte: Doamne, ce am facut!!????

In prima benzinarie am luat vigneta pe 2 luni, pentru ca oricum nu putem pastra masina, trebuie sa o inmatriculam aici sau sa o vindem si sa luam alta. Si dupa vigneta, parca deja rezolvasem ceva: platisem statului austriac taxele astfel incat sa putem folosi soselele lor in urmatoarele 2 luni, ca si cum ne-am luat un angajament: 2 luni sigur stam aici.

Ne-am linistit cand am ajuns acasa. Acasa insemnand acasa la oameni dragi. La romani stabiliti aici. Ei sunt principalul motiv pentru care am ales tara asta, dar nu singurul. Langa ei ne-am linistit si dupa ce am scos strictul necesar din masina, am dormit.

Prima noapte in Austria am dormit-o toti 4 in aceeasi camera, in acelasi pat. La fel dormim si acum, dupa 3 zile. Si ne place. In Bucuresti era altfel.

Ne-am trezit Duminica si am baut cafeaua uitandu-ne la munti, respirand aer rece si tare. E frumos aici. E un “quelque chose” care pluteste in aer, ceva care te duce cu gandul la bunastare, la liniste. Poate toti biciclistii, sunt o gramada. Poate toate scuterele. Poate iarba asta verde verde si dreapta dreapta, un fir nu e mai cu mot ca altul. Poate doamnele de varsta a 3-a care merg aranjate si cochete si puse la punct in masini puternice si noi. Poate lipsa claxoanelor. Poate ferestrele si balcoanele pline de ghivece de flori. Cred ca toate la un loc.

Totul e inchis duminica. Totul. Am cumparat apa de la benzinarie cu gandul ca de acum incolo trebuie sa fiu mult mai organizata si sa nu mai uit sa iau apa de acasa copiilor in drum spre parc.

Parcul in care am fost la prima vedere parea saracacios. Asta e parcul?? Pai unde sunt toboganele si balansoarele si traseele si bancile si aglomeratia si motocicletele. Cu toate astea, copiii au avut multe de facut. Calin a testat fiecare bara si fiecare joc si s-a catarat peste tot iar Emma a explorat fiecare piatra, a lins cateva apoi a incercat sa faca tot ce facea fratele ei mai mare, nu degeaba le spunem “copy – paste”.
Calin este un copil extrovertit si cu o nevoie mare de socializare si interactiune cu alti copii. Desi am vorbit de acasa (in ultima luna tot dezbatem subiectul) si i-am explicat ca niciunul dintre noi nu cunoaste limba si ca toti 4 o vom invata sa ne putem intelege si juca cu cei de aici, copilul, in momentul in care a vazut un grup de fete s-a dus direct la ele : Va arat eu, fetelor, cum se face! Va ajut eu sa va catarati! Ele nu i-au raspuns. Nu-l intelegeau. A mai incercat o data. Apoi a venit si mi-a spus ca nu vor sa se joace cu el. I-am amintit ca ele nu inteleg limba noastra si i-am sugerat sa incerce el sa le salute in germana si sa se prezinte. Si-a adus aminte si a mers iar la ele, de data asta cu o voce putin mai stinsa :”ich bin Calin” ( eu sunt Calin). Nu i-au raspuns. Si atunci a plans. Mult. S-a descarcat. A fost o prima experienta. Nu o vom lasa sa ne determine atitudinea fata de austrieci sau sa ne scada din entuziasm. A doua zi Calin a luat-o de la capat si de cate ori a avut ocazia, oricui a spus: “Hallo, ich bin Calin”. Ba mai mult decat atat, deja azi, a invatat sa spuna si “meine schwester ist Emma”, sora mea este Emma. 😊 Calin are 4 ani si Emma are 1 an si jumatate.

Luni dimineata am fost aici la primarie, cu actul de identitate si pasapoartele copiilor, alaturi de doamna care ne-a luat in spatiu. Dansei nu i-au cerut nimic, doar semnatura. In 10 min a fost totul gata. Ni s-a eliberat documentul care dovedeste ca noi avem domiciliu aici, in Austria si statul austriac a fost anuntat de venirea noastra si de intentia de a locui aici.

Azi dimineata ne-am intalnit cu un avocat, am dat cele 3 documente necesare deschiderii unei firme (copie CI, cazier tradus si dovada domiciliului aici in Austria), am platit onorariul de 180 eur si de maine firma este valabila. In sensul ca pot avea activitate pe ea. De maine!

Optimismul nostru nu s-a diminuat dupa aceste trei zile. Ba dimpotriva! Pe langa faptul ca totul a mers ca uns in aceste zile, pur si simplu sunt coplesita de mesajele primite public la postare cat si in privat.

Multumesc pentru ofertele de ajutor!
Multumesc pentru gandurile bune!
Multumesc pentru incurajari! Conteaza mai mult decat va puteti da seama! Multumesc!

Mai am multe sa va spun insa nu mai pot acum. Revin cat pot de repede cu vesti.

Fiti buni unii cu ceilalti!