Nu am mai fost la un spectacol de circ de vreo 20-25 de ani.
Pe măsură ce crești, ti se modifică perceptia asupra lucrurilor. Le vezi într-un fel copil, apoi se transformă un pic în adolescență, cu siguranță ca adult se simt altfel.
Dar, când ai pierdut contactul cu o experiență, și o recapeți brusc, așa, ca mine, după 25 de ani, e ca un duș rece.
Am fost azi la Circus Alex Kaiser Mă dor palmele de la cât am aplaudat. Aproape încontinuu. Și noi și copiii. Nu doar pentru că ne bucuram de numerele artistice ci, pentru că, am văzut dincolo de ele. Nu știu dacă este datorită școlii The Writing School, care mă învață să caut povestea în orice, sau, poate, datorită atenției cu care adultul din mine a studiat o bucățică din copilărie, dar, mă uitam la oamenii de pe scenă și le citeam poveștile. Mă uitam cu câtă sete ne căutau aplauzele și zâmbetele. A fost pentru prima dată când am înțeles realmente câtă nevoie au artiștii de aplauze. Desigur că este un job pentru ei, desigur că primesc bani, ca noi toți, pentru munca depusă. Dar, ei trag de ei ore în sir, probabil, la antrenamente zilnice, ca apoi să dea totul în 10 minute cât durează numărul artistic. Ard repede. Se consumă puternic.
Mă uitam la ei și mă întrebam dacă sunt prieteni , sau doar colegi. Dacă, poate au drame personale ca noi toți. Dacă au și o casă fixă, pe undeva, sau doar rulota cu care străbat lumea. Mă întrebam dacă au crescut împreună, dacă e greu să își monteze și demonteze corturile, dacă au suferit din dragoste sau dacă au bătături de la antrenamente. Mă întrebam dacă au ales drumul ăsta în viața sau dacă s-a transmis dintr-o generație într-alta.
Un copil de până în 12 ani a fost foarte activ și prezent în întreg spectacolul. Mă uitam cu drag la el și mă întrebam dacă are xbox sau cont de tiktok. Dacă are prieteni care nu muncesc la circ, dacă merge la școală. Mă uitam la el cum își studia mișcările, cum își număra pașii, cum își calcula distanțele și apoi cum se uita luminos spre public și cerea din priviri și gesturi, aplauzele.
Și copilașul de maxim 4 ani pe care inițial am crezut că cei de la circ l-au îmbrăcat într-un costum verde doar ca să îi acorde atentie, și el avea mai multe roluri active în spectacol. Cel mai tare m-a impresionat când, stătea pe marginea scenei și aștepta semnul, momentul în care să țâșnească și să strângă recuzita de pe scenă. Oare sunt chinuiți copiii ăștia care se nasc la circ, cresc la circ? Ei văd muncă de mici. EI văd responsabilitate. Văd cum se lucrează cu clientul. Cu animalele.
Deși pentru cei mici momentele au fost delicoase, mie mi-au displăcut clipele când animalele erau pe scenă. Pentru că toate, mai putin la câine, erau tinute sub control de un bici. Nu a fost lovit niciun animal pe scenă, însă biciul a pocnit de multe ori, amenintator. Pe principiul : șezi cum ți-am spus sau ti-o iei. Asta a fost trist pentru mine.
Per total ieșirea la circ a fost una foarte reușită. Biletele ar fi trebuit să ne coste 50 eur pe toti 4, însă am intrat pe pagina lor de facebook, am descărcat de acolo un voucher și am plătit doar jumătate, sau 27 eur.
Copiii s-au bucurat de fiecare moment, au aplaudat, au râs, s-au mirat, au dansat. Cu siguranță vom vorbi multe zile despre ieșirea asta. Maine, duminică, mai e în Ybbs spectacol, apoi cred că se mută în Pochlarn.
Suntem acasă. Suntem amândouă bine. Emma se recuperează mult mai repede decât aș fi îndrăznit să sper. Este puternică și înțelegătoare și sunt până la cer de mândră de ea.
In vara lui 2018, soțul meu a avut un accient stupid cu bicicleta și și-a rănit tare un picior.
A fost nevoie de interventia ambulantei și de o operatie grea, făcută la urgență, noaptea. Când medicul m-a anunțat că vor intra în operație mi-a spus: sunt șanse să își păstreze piciorul. Operatia a durat mult, a fost făcută noaptea și in urma ei soțului meu i-a fost montat un stent pentru că, o arteră importantă îi era zdrobită. Nu doar că și-a păstrat piciorul, dar și-a recăpătat și mobilitatea și acum, 3 ani mai tărziu, la cel mai recent control făcut aici în Austria totul este în regulă.
Echipa de medici care au operat în acea noapte probabil că i-a salvat piciorul soțului meu. Asta a fost ultima experiență medicală în România.
Acum, tocmai am trecut prin una nouă aici în Austria.
În ambele eu am fost aparținător. Am fost stălpul.
Ce a fost diferit? Cel mai pregnant, de acum 3 ani îmi amintesc oboseala. Emma avea doar 6 luni. Era dependentă de mine. Am găsit repede niște prieteni care să vină la noi acasă în același timp cu ambulanța și i-am lăsat pe copii cu ei, dar, peste noapte Emma, alăptată fiind, nu se oprea din plâns. Așa că, m-am dus acasă și am adus-o cu mine la spital. Operația a durat multe ore și noi am stat pe scări, pentru că doar acolo era lumină. Pe scările murdare ale unui spital de stat românesc, cu Emma dormind la mine in brațe. Prietena mea se așezase în fața mea, paravan, dacă se întâmplă să cad, să mă împingă la loc. Operatia a trecut, ne-am bucurat de reușita ei. Dar, pentru mine a început proba de foc. Haine, schimburi, lenjerii, pahar pentru apă. Pai. Sticlă. Șervețele. Bani schimbați. Supă. Vorbește cu medicul. Pândește medicul și află ce are voie să mănânce. Dă comandă acasă de supă. Cu albitură dar, fără sare. Sau invers? Diseară piure. Măine orez. Informatii obtinute cu picătura. Comandam mâncarea, apoi o luam, in diverse recipiente, potrivite pentru spital, mă duceam și il ajutam să mânănce. Apoi sonda. Nu mai pot cu sonda. Spune-i medicului să mi-o scoată. Vorbeste cu medicul. Pândește medicul. Făceam cel putin 1 drum pe zi la spital, dar de cele mai multe ori 2. Nu puteam mereu să o las pe Emma acasă, așa că o puneam în sistem și dormea la mine în brațe. Încercam să trec cu zâmbetul pe buze peste privirile dezaprobatoare ale cadrelor medicale și peste remarcile lor acide : Ce cauti cu un copil așa mic în spital? Esti inconstientă?
I-au salvat piciorul, nu am niciun dubiu. Nu mi-au cerut niciun ban, nu mi-au dat de înțeles că ar trebui să le dau vreun ban, dar, nici nu m-au refuzat când le-am băgat în buzunar. La toti.
Operația Emmei a fost grea pentru noi, ca părinți, dar, operația în sine este una ușoară și frecventă. Pe lângă camera excelentă în care am stat, pe lângă camera de joacă plină de jucării, pe lângă curățenie și dotări, diferența mare între cele două experiențe este dată de atitudinea cadrelor medicale.
La fiecare schimb de tură, venea asistenta la noi, se prezenta cu numele mic, ne intreba cum suntem, dacă avem nevoie de ceva, își lua cel putin 5 minute de povești cu noi și ne asigura că este acolo pentru orice avem nevoie. Noaptea, intrau ușor, se uitau la noi dacă suntem bine și ieșeau. Am știut pas cu pas ce i se va intâmpla Emmei în ziua operației. A venit la mine seara asistenta cu o cămașă specială cu care urma să o imbrac, inainte să plece către sala, am stabilit împreună la ce oră să mă trezească astfel încăt să avem timp să ne facem ritualul de dimineață cu pipi și spălat pe dinți. Am convenit că este mai bine să îi dea medicamentul care o va ameți / adormi, pe cale anală. Mi-a spus că va veni să ii dea medicamentul acela atunci când cei de la sala de operatie o vor suna să îi spună ca sala este pregătită. Pur si simplu am înțeles de ce se fac anumite lucruri, pentru că mi-au fost explicate. Și pentru că le-am înțeles am avut încredere. M-am simțit om respectat și m-am simțit în siguranță. Medicul anestezist mi-a spus exact cum se va comporta Emma dupa administrarea acelui medicament. Dacă nu mi-ar fi spus sigur aș fi fost speriată de reactiile ei.
Când au venit asistenta și brancardierul să o ducă până la sala de operație, așa cum convenisem, eu am mers cu ei. Exact ca în filme. El împingea de pat și eu o țineam pe Emma de mână și îi spuneam că suntem curajoase. La ușa sălii de operație erau echipate 9 cadre medicale. Nu știu cum și de ce le-am numărat, dar am făcut-o. S-au oprit toți din vorbit când ne-au văzut că ne apropiem și, deși aveau măști pe față, le vedeam zâmbetele. Guten morgen, Emma! Pentru că îi știau numele. Anestezistul s-a apropiat de mine și mi-a mai spus o dată ce urma să îi facă și să mă asigure că totul e bine. Mi-a vorbit si chirurgul și mi-a spus să stau liniștită, să merg în cameră și că mă va suna imediat ce se termină și că totul este în regulă. Un bărbat vorbea cu Emma în germană, a pus pe ea o pătură caldă, albastră și a ridicat-o în brațe. Emma era semiadormită. Nu a protestat deloc.
La 10 minute după ce eu m-am întors în cameră, a venit la mine o asistentă să mă întrebe dacă sunt ok. Dacă EU sunt ok. Dacă am băut cafea. Să-mi spună că nu mi-au adus micul dejun pentru că nu au vrut să îl vadă Emma și să ceară , ea neavând voie să mănânce sau să bea. Mi-a adus tava cu micul dejun și cafea.
A durat mai mult decât mă așteptam, imi spuseseră cam 50 de minute. 25 pentru fiecare parte. La 8 am dus-o la sala de operatie. La 9.40 a intrat chirurgul la mine în cameră să îmi spună că totul este bine. Am cerut să merg la ea, să fiu lângă ea când se trezește. A scos telefonul din buzunar , cred că era un fel de telefon intern, a sunat la ATI, le-a spus că vreau să merg acolo. M-a asigurat că va veni cineva să mă ia.
La terapie intensivă, asistenta care m-a preluat s-a prezentat. Mi-a spus că diferă de la copil la copil trezirea, dar, că ei sunt în cea mai bună formă atunci când se trezesc singuri, nu când sunt treziti. Înainte să plece mi-a oferit apă.
Când s-a trezit Emma, a făcut-o brusc și aparatele la care era conectată au început să bipăie. Ne-am mutat repede în salon, insoțiți de un medic. Înainte să plecăm de la Ati, Emma a primit o cutie cu câteva amintiri de acolo, un iepuras de pluș imbrăcat cu uniformă specifică sălii de operație, o carte de colorat, creioane, o carte cu o poveste despre internarea in spital și plasturi colorati.
Primele ore după operatie au fost grele. Nu putea să doarmă, dar, nici nu putea sta trează. A vărsat de câteva ori, plângea. Am chemat infirmiera să mă ajute când a vărsat prima oară și nu am simțit niciun moment că e deranjată. A schimbat imediat lenjeria, a spălat salteaua, totul cu zâmbetul pe buze. Eu aveam cu mine, pe pat, autobiografia lui Agassi. Și m-a întrebat dacă sunt interesată de tenis sau doar de Agassi. Și mi-a spus că îi plac și ei autobiografiile și m-a întrebat dacă oare o găsește în germană.
Seara, după un antivomitiv, după o perfuzie de hidratare și după un analgezic, Emma era in forță. Doar că, de teamă că va vomita refuza să mânănce și să bea. Știti ce i-au oferit și i-au adus asistentele? Ceai. Suc. Sticksuri. Păine prăjită. Pișcoturi. Supă cu tăiței. Supă cu tăiței în formă de floricele. Piure de cartofi. Spanac. Budincă de ciocolată. Au nimerit-o la spanac. Și eu mă tot gândeam la borcanele de supă pe care eu i le căram lui Gabi la spital.
În ultima perioadă Gabi, soțul meu îmi spune să ne întoarcem. Hai, avem casa noastră în București. Nouă, frumoasă. (în comparație cu cea în care locuim acum, veche și urâtă). Avem prieteni, ieșim. Vorbim cu oameni în limba noastră. Ne vizităm. Facem grătare. Mă atrag cuvintele lui așa cum mă atrage mirosul de pâine caldă. Dar, eu sunt veșnic aparținătorul pacientului. Eu sunt stâlpul, ca orice femeie pentru familia ei. Și aici, ne simțim mai în siguranță. Nu avem confort încă. Dar avem siguranță.
Și, pentru că știu că vor urma mesaje în care mă veți certa că de ce mereu țin să compar eu cele două țări și să nu mai laud sistemul austriac, vreau să vă spun că o fac conștient și că îmi asum. Mă raportez la experiențele mele din România și le compar cu cele din Austria și concluziile mele, de fiecare dată sunt aceleași: sistemul austriac medical este mai bine pus la punct decât cel românesc. Și atitudinea bună a celor de aici, vine din relaxarea că sunt bine plătiți, că lucrează într-un mediu curat, dotat, că nu le lipsește nimic și că sunt o armată de oameni pe secție. Au timp să fie buni si respectuoși cu pacientii. Deci, tot sistemul.
Am fost genul ăla de mamă de care se face mișto pe grupurile de facebook. Mamă din aia de iși crește copiii din cărți.
În timpul sarcinii am citit tone de articole, am avut instalate aplicații care îmi spuneau ce greutate are bebelușul din burta mea și cu ce fruct seamănă ca dimensiune. Știam în fiecare săptămână ce se dezvoltă și îmi puneam căștile pe burtă să asculte muzică clasică. Apropo, spre disperarea prietenilor nostri, copiii mei încă dorm în fiecare noapte cu muzică clasică în surdină.
Nu sunt deloc o cunoscătoare, pur si simplu le caut pe youtube. Am făcut toate analizele posibile, cele din schema obligatorie și toate extra. Ecografii 3D, 7D si 37267K, am avut grijă ce mănânc, ce beau, cum dorm, cum pun centura, cum respir, unde dorm. Ce să mai, am fost exagerată.
Apoi a venit Călin și din femeia însărcinată zen m-am transformat în mama leoaică. Nu suportam să îl atingă nimeni pentru că nimeni nu avea cum să îl țină în brate așa cum îl tineam eu, nu? Sisteme de purtare, bio, organice, saltele cu aerisire din bambus crescut în paradis, probabil. Umidificatoare, sterilizatoare, sunete albe, lumini difuze, culori neutre. Alăptatul a fost un chin, tortură fizică pe care am îndurat-o pentru că nu concepeam să nu îl alăptez. Ragade, sânge, furia laptelui, canale blocate, mastită, febră, tot arsenalul. Am trecut prin toate.
A venit diversificarea și, am ales iar natural. Autodiversificare, nimic pasat, nimic amestecat. Totul doar bio. Le-am împărțit bunicilor pliante și broșuri cu autodiversificarea. Am făcut cursuri de prim ajutor, în cazul în care o bucățică se incăpățânează să râmână pe drum. Am și folosit manevre de prim ajutor, de două ori la Călin.
Am mers la cursuri de toate felurile, de plâns, de schimbat scutece, de dormit, de diversificare. Conexiune la internet și card bancar. Alfie Kohn, Maria Montessori, Laura Markham și Prințesa Urbană erau ca membri ai familiei noastre.
Nu îmi reproșez nimic din perioada aia. Am făcut tot ce am putut eu ca să ne fie bine nouă și copiilor nostri. Am, însă, un singur regret. Că nu am născut natural.
Aș putea să spun că a fost din motive medicale, dar nu a fost. A fost o alegere.
La Călin în primele luni, sarcina a fost cu risc mare și am stat mult timp doar în pat. Am tot schimbat medici până am ajuns la cineva cu care m-am conectat imediat. O doamna doctor pasionată de meserie, cu vocație, cu drag de pacienți. Am devenit dependentă de dânsa. Îmi răspundea la mesaje, ori de câte ori mă panicam. Mă primea la urgențe, când era de gardă, la ecografie, dacă mi se părea mie că bebe nu e prea activ. Avea răbdare cu mine, vorbea frumos,mă încuraja. L-a învățat pe soțul meu cum să îmi facă injecțiile de Clexane să nu fiu nevoită să merg în fiecare zi la spital. Eu am simțit că am fost o echipă, eu, soțul meu și dânsa. Și, tocmai din cauza acestei dependențe nu concepeam să nasc cu altcineva.
Călin s-a născut vara. Doamna doctor pleca des la mare. De câte ori avea liber pleca la mare. Nu mă temeam că dacă voi naște noaptea doamna doctor nu va veni de acasă, mă temeam că nu va fi în București. Gândul că voi naște cu un oarecare, care nu mă cunoaște, care nu va avea răbdare cu mine, care mă va brusca, căruia nu voi fi capabilă să îi spun stop, mă îngrozea. Așa că am mers pe ce am considerat eu că e cea mai bună variantă: am programat cezariana în funcție de gărzile doamnei doctor, în functie de anestezist, de cel mai bun neonatolog.
Niciuna dintre cezariene nu a fost o experiența traumatizantă. Mi-a fost frică, am avut dureri mari după. Dar nu a fost traumatizantă. Dar, nici nu a avut nicio legătură cu o naștere. Cu o aducere pe lume a unui copil. Ambele au fost experiențe medicale. Nici nu s-a pus problema de ora magică. După operație am stat într-o cameră mică timp de 12 ore cu alte 4 femei operate, cu saci cu greutăți pe burtă , cu perfuzii cu analgezice și cu gândul că al meu copil e singur și speriat la un alt etaj în aceeași clădire.
Niciuna dintre experiente nu a fost traumatizantă, dar, de niciuna nu imi amintesc cu drag. Sentimentele după ce am ajuns acasă cu copiii, au fost in ambele cazuri : Ce bine că s-a terminat! Ce bine că am scăpat!
Am visat să se întâmple ca în fime. Mi s-a rupt apa! Vine bebe! Hai la spital, anunță pe toată lumea! Împinge! Vreau epidurală! Bravo! Esti puternică. Nu s-a întâmplat așa pentru că nu aveam încredere în sistemul medical românesc.
Aici, în Austria nu ar fi fost așa.
Aici, oricum, nu naști cu medicul care îți urmărește sarcina. Aici naști cu cine e de gardă. Aici ai siguranța că vei primi același nivel de empatie și bunăvoință din parte oricui. Aici nașterea e văzută ca pe ceva natural care are loc în spital pentru a putea interveni medicii în cazul în care ceva nu decurge conform.
Cred că dacă aș fi fost în Austria aș fi născut natural.
La cursul de germană făcut anul trecut am cunoscut o doamnă cu care m-am conectat bine deși, nu reușeam să comunicăm verbal. Era o femeie musulmană. Purta hijab, se uita mult în jos, niciodată în ochii profesorului bărbat. Era așteptată de soțul ei în fiecare seară după curs. Era foarte retrasă, dar zâmbea cald. Eu sunt o fraieră care mereu empatizează cu cei mai slabi așa că am incercat constant să o ajut. Ea, pe lângă nivelul mic de germană avea și un nivel redus al educației academice. Nu cred că a mers mult la școală. Știa să scrie, dar îi lipsea exercițiul. Și, la nivel de cultură generală, nu prea știa să recunoască Turnul Eiffel și să-l asocieze cu ceva. Dar, aveam ceva care ne lega mai mult decât toate diferențele care ne despărțeau. Era mamă. Avea o fetiță micuță, în cărucior și un băiețel un pic mai mic decât Călin care, atunci când terminam cursul i se arunca în brațe.
Femeia liberă din mine, femeia care a plecat la mare cu fetele înainte de nuntă, femeia care face ce vrea când vrea (înainte să imi nasc șefii), o compătimea pe femeia cu hijab, care doar pentru că era femeie nu avusese dreptul la educație.
Am citit zilele astea cartea Fetița Univers și am primit o altă perspectivă. O femeie de carieră din București, o femeie independentă, educată, alege să își renege Dumnezeul, alege să se convertească la islam, alege să renunțe la pantaloni mulați, cămăși decoltate și tocuri cui și să meargă la conferințe cu hijab-ul pe cap. Alege ca la ore fixe să meargă în arhiva corporației în care lucra, să se așeze în genunchi și să se roage. Toate astea pentru un bărbat pe care nu-l atinsese niciodată. Pentru că, în religia musulmană bărbatul și femeia nu întrețin relații sexuale înaintea căsătoriei. El o atinsese pe ea pentru că îi fusese medic. Asta da poveste, așa-i?
Dar, nu asta a fost pentru mine șocant. Din dragoste pentru un bărbat poți face chiar mai mult de atât. Șocant a fost pentru mine felul în care ea scrie cum se simțea acoperită de mătăsuri de sus până jos. Se simțea feminină, frumoasă, apreciată. Merge atât de departe încât spune că niciodată nu s-a simțit mai feminină ca atunci.
Mi-a plăcut mult cartea asta. Mult. Mi-a plăcut să aflu detalii despre convertirea la islam, despre persuasiunea și siropul din perioada de curtare, despre nuntă, despre noaptea nunții, despre contractul pe care ei îl semnează înainte de nuntă. Mi-au plăcut toate aceste detalii. Dar, cel mai mult în cartea Oanei Radu mi-a plăcut curajul ei despre a scrie despre toate greșelile pe care le-a făcut. Despre cât de mică s-a simțit, cât de multe compromisuri a făcut. A scris despre lucruri pe care mie, cred că mi-ar fi fost greu să le recunosc și în fața celor mai bune prietene. Asta pentru mine înseamnă că ea a depășit toate experiențele, a învățat din ele, și-a asumat partea de vină și merge mai departe cu capul sus. Pentru că, nu este ficțiune cartea asta. Este viața unei bucureștence. Știu unde stă pentru că i-am spionat contul de facebook zilele astea. 😊
Oana Radu, eu cred că ai avut al naibii de mult curaj să scrii cartea asta. Bravo, femeie!
Și-au luat doar bilet de avion dus, nu și întors. Nu au venit să rămână de tot, au venit să rămână doar cât ne e bine. Și nouă, și lor. Avantajul tuturor este că fratele meu, impreună cu familia lui stau într-un oraș apropiat și că se pot împărți. Au ieșit la pensie după o viață de muncă. În filme asociezi momentul ăsta cu plimbări și croaziere și jocuri de bridge. În România realitatea este departe. Nici în Austria nu prea văd pensionari plecând prin vacanțe. Poate pe la câte un resort dedicat recuperării medicale.
Dar, cam ce îți vine să faci după 40 de ani de muncă, când nepoții și copiii au ales altă țară? Este firesc să pleci după ei? Sau este firesc să îți găsești un drum nou?
Copiii mei au numărat zilele înainte să ajungă bunicii. Două săptămâni, mama? Deci, de câte ori trebuie să mai dorm? Încă 6 zile? Așa mult? Azi e duminică? Azi vin? Când ajung? Mai durează?
Călin avea 4 ani abia împliniți când am plecat și Emma 1 an și jumătate. Călin avea propriile amintiri cu ei, Emma nu. Dar, datorită tehnologiei, au reușit să fie prezenți în viețile lor, să îi vadă cum cresc. Călin aștepta cadourile comandate, Emma la fel, dar cred că era și curioasă. Ce inseamnă, de fapt, bunicii dacă îi scoți din ecran? El i-a acceptat pe amândoi imediat. Emma a acceptat să fie luată în brațe de maică-mea dar pe taică-miu doar l-a tolerat și i-a zâmbit, însă nu a acceptat să fie îmbrățișată de el. Când eram mici , nu eu în mod particular, dar, așa în general, vă mai aduceți aminte pupăturile forțate? Acomodarea a durat cam 30 de minute. Poate o oră. Apoi, la fiecare 10 secunde auzeam Mame! Tate! Emma nu mai știe să facă pipi singură, vrea doar cu maică-mea. Călin a început ieri să plângă când a crezut că nu mai e acasă maică-mea și azi a pus-o să îi promită că îl așteapă când vine de la grădi și că o găsește acasă.
Îi răsfață. Dar nu cu jucării si dulciuri. Nu că nu ar vrea , ci pentru că i-am rugat să nu o facă. Îi răsfață pentru că le dedică tot timpul. Îi ascultă, vorbesc cu ei, se joacă încontinuu. Și, prin atitudinea asta, s-au conectat atât de bine încât ieri, maică-mea, după doar două nopti la noi, a reușit să îi culce pe amândoi, pe rând, citindu-le povești. A fost prima dată în istoria noastră de părinți când s-a întâmplat așa ceva. Eu am călcat și am citit, soțul meu s-a uitat la emisiunea lui preferată (e Chefi la cuțite – dar nu cred că vrea să vă spun vouă asta așa că shhh) . 😊
La un moment dat soțul meu ieri îmi spunea că se simte prost că stă degeaba. Copiii bucuroși, mâncare făcută. Parcă nu e rea treaba asta cu bunicii. 😊
Știu că vor fi încălcate o parte din reguli. Știu că Emma va primi mai multă miere, știu că pe Călin îl vor îmbrăca ei, deși el poate. Dar, știu si că nu este treaba bunicilor să îi educe, este treaba noastră, a părinților. Bunicii trebuie să fie bunici și să le ofere experiențe de bunici și să dezvolte împreună relații, separate de noi.
La cum merg lucrurile plecăm în curând într-un weekend în doi, nu doar la masă.
Părinții noștri au făcut altfel, pentru că așa erau vremurile, pentru că așa au știut ei mai bine. Eu, copilului meu, îi spun că poate să facă orice, poate să devină orice și poate să ajungă oriunde.
-Chiar și în spațiu, mama? Pot să fiu astronaut?
Sigur că da. Nu este cel mai pasionat copil de cosmos, dar dacă acolo simte el că este cel mai înalt punct, apogeul, sigur că îi voi spune că poate ajunge la el.
Îi vorbesc și despre cum poate să ajungă acolo, ce să studieze, cât să muncească, dar, mai ales îi spun că e important să își aleagă o meserie de care să se bucure. Și asta, este de fapt ce îmi doresc cel mai mult pentru copiii mei. Nu să fie cei mai buni în domeniul pe care și-l aleg, ci să fie cea mai bună versiune a lor, făcând ceva ce le place cu adevărat.
Seara după ce închidem cartea aud, inevitabil: mama, mai vreau o poveste, mai vreau o pagină. Și, ca să mai prelungim un pic momentul artistic, dar totusi să ne îndreptăm spre somn, ne-am făcut o rutină și inventăm, pe lumina stinsă povești, ba eu, ba el, ba tata.
Având deja obiceiul ăsta și cu determinarea mea de a îl sustine în orice, când am primit propunerea de a participa la proiectul Cartea copiilor, în care doar copiii scriu, am spus da, în primele 3 minute.
I-am spus și copilului, a fost și el de acord, deși sunt sigură că nu a inteles pe deplin atunci. De fapt, cred că nici acum. Cred că o să fie mai concret pentru el atunci când va avea cartea în mână și își va citi acolo povestea.
Bine, bine, dar cum poate să scrie un copil de 5 ani o poveste? vă întrebati, nu? Nici mie nu mi-a fost foarte clar cum o să procedăm pentru că el încă nu scrie cursiv, se poticnește, se plictisește. Așa că l-am înregistristrat în timp ce își compunea povestea și eu apoi am trecut cuvintele pe hartie, adică în Word. Când am terminat de înregistrat și de scris, eu, ca o mamă bună ce sunt, m-am apucat și am corectat. Am înlocuit cuvinte, expresii, am tăiat paragrafe întregi, că știu eu mai bine că panterele și tigrii nu pot juca fotbal. Am încercat chiar să mai bag de la mine câte ceva. Povestea este despre doi copii, frate și soră, care merg să se plimbe și se pierd și nu mai știu să se întoarcă acasă. Și am incercat eu să îi spun la sfărsit că părinții sigur erau îngrijorati. Și el senin s-a uitat la mine și mi-a spus că parintii lor nu erau deloc îngrijorati pentru că aveau încredere în ei că vor găsi drumul.
I-am abordat apoi pe cei de la The Writing journey și le-am spus că e gata documentul.
-Te rog, trimite-ne și varianta initială, cea needitată.
Needitată? Adică fix așa cum a zis-o el? Și atunci mi-am dat seama că fiul meu merită un editor adevărat, nu pe mama lui. Eu sunt aici să il sustin, nu să îl antrenez. Așa că am dat detelte la varianta ”îmbunătățită” de mine, m-am dus la copilul meu și cu un mic dispozitiv de inregistrat, l-am rugat să îmi mai spună o dată toată povestea. Am trecut-o pe curat întocmai și am dat trimis-o mai departe.
Varianta finală, nu o știu, nu am citit-o. Cartea a plecat spre tipar și va ajunge și la noi după 20 iunie. Nu cred că este o capodoperă, nu cred că fiul meu este un geniu cu o chemare nemaintâlnită către scriitură. Dar, știu că nu despre asta este vorba în proiectul ăsta. Pentru mine, personal este despre a îi arăta lui că poate orice și despre a îl sustine. Este despre experiență, este despre a înțelege cum functionează și, mai este și despre bani. Da, da, am scris bine. Este si despre bani. La carte au participat 16 scriitori și un grafician, prin urmare, după ce se acoperă cheltuielile de productie, editare, etc, profitul se va împărti intre cei 17 artiști.
Și copilul meu știe că și el va primi partea lui de bani. Pentru munca lui. Ce credeti că vrea să facă cu banii? Ar fi așa frumos să spun că vrea să își cumpere alte cărti, nu? 😊 Nu, nu vrea alte cărți, vrea un Lego cu Spiderman.
Mulțumesc în avans pentru că îl susțineți. Cartea este disponibilă pentru precomandă cu livrare începând cu 20 iunie. Până atunci, Călin iși exersează autograful. 😊
Și, pentru că am primit multe întrebări legate de costurile de livrare ale cărților, am decis să simplificăm un pic procesul. Indiferent de numărul de cărti comandate, în Austria pretul de livrare este de 5 eur și în celelalte țări europene , 10 eur.
Să fim buni unii cu ceilalți, dar, și cu copiii nostri.
