• Search for:
13Jul
O moașă româncă în Viena

Bianca este un român cu care eu mă mândresc.  A pornit de jos, a învățat limba, a decis să facă studii aici și a învățat o meserie și a devenit moașă. Imediat cum a fost angajată la Donau Spital, s-a inscris pe grupurile de mămici românce, de pe facebook și le-a anunțat că este acolo și că le ajută cu drag. Și asta a făcut, cu zeci de femei românce, poate sute.

Acum e la rândul ei mămică de Mathias de 2 anișori. Încă alăptează, lucrează cu normă întreagă la Spitalul St. Josef din Viena, oferă consultații private de alăptare și își rupe în fiecare zi din timpul liber și ne ajută pe noi, mamele românce din Austria să fim mai informate. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru tot.

  • Bianca, ai un copilaș mic, Mathias are 2 ani.  Tu lucrezi un job full time, sotul tău la fel. Cum vă descurcați? Aveti ajutor?  

Nu, nu avem pe nimeni. Nici când am născut nu am avut ajutor. Mama mea e născută in ‘72, nu pot avea pretenția să isi lase serviciul și soțul si să vină să imi crească copilul doar pentru că și eu am făcut unul. Nu mi se pare normal. Stiu că sunt familii care procedează asa, care spun că altfel nu se descurcă, dar pentru noi  nu a fost deloc o optiune să o rup pe mama de familia ei. Același lucru am simțit și pentru părinții soțului meu, nu le puteam cere să își lase toată viața să vină să ne crească copilul.  Ne-am descurcat asa. L-am dat la grădi mai devreme, toată lumea imi sărea in cap, cum am putut să il dau, pe bietul de nici măcar 2 ani la grădi, că primii doi ani sunt cei mai importanti. Da, asa e, doar că sunt situatii in viata când trebuie să cântăresti, riscuri si beneficii și trebuie să iei o decizie, plus că sunt unii copiii care chiar au nevoie, noi, dacă nu aveam pe nimeni apropiat , niciun verisor, niciun alt copilas cu care să socializeze, el se juca doar cu mine si cu tatăl lui si s-a văzut o diferența masivă când a mers la gradinita , ce bine i-a facut să se joace cu copiii, să interactioneze si cu alți oameni, să se certe pe o jucarie, că până la urma și certatul asta pe o jucarie e important. Si nu il poti invata tu acasa toate, nu cred că ai cum.

Au mai fost momente când a fost bolnav , ne-am mai luat câte un liber, l-am mai dus la grădi si bolnav câteodată, cu părere de rău si cu multumiri  pentru dna Nicoleta, o românca de la gradi, una dintre îngrijitoare, care îl ținea la ea în brațe până ajungea soțul meu să-l ia acasă, la prânz. La prima grădinița privată nu a  fost totul in regulă, simteam eu că ceva nu e bine. Am stat doar o saptamana și l-am mutat la alta gradinita care nu avea o reputatie prea bună. Se spunea ca e plina de turci, de străini si că nu se concentreaza pe montessori și fix acolo i-a fost cel mai bine copilului meu. Nu sunt oameni fancy acolo, dar sunt oameni. Iau copilul in brate când plânge, il tin in brate pâna adoarme, fac chestii din astea umane pe care poate nu le gasesti la toate gradinițele, pentru că nu se cade să faca asta. Aici educatoarele sunt ca niste mame, ca niste matusi. Ii iubesc, se joaca cu ei. Au si jucarii montessori, nu lipseste nici latura asta, poate nu e la la fel de mult ca in alte părți. Oamenii sunt mai importanti pentru mine decat orice renume al grădiniței sau decât orice mâncarea bio și jucării la modă.

  • Oare  simți și prin copilul tău dacă locul acela e potrivit pentru el?  Daca el se simte in siguranță acolo, dacă vrea să se intoarcă acolo. Ce crezi?

Da, absolut. Asta e cel mai important. . De cele mai multe ori parintii sunt problema, nu copiii. Toți vrem ce e mai bine pentru copiii nostri  dar trebuie sa avem grijă la echilibru și să nu ne ducem in extreme. La primul copil iti dai examenul si pici. Dar, la al doilea copil, daca nu iit dai corijentele si pici iarasi examenul, este deja o problemă, ceva nu faci bine daca nu inveti din greseli. Pentru ca vad multe mame care fac ceva greseli, aleg un tip de nastere, nu alăptează pentru că nu se informează suficient, sau primesc informații sau suport greșite, sau incep diversificarea prea devreme penrtu că așa a spus bunica. Dacă și la al doilea copil faci aceleași greșeli, deși tu ai fost informată și ai avut acces de data asta la informații bune si ajutor și suport corect, atunci problema e la tine, înseamnă că nu vrei sa inveți.

  • Vă gândiți la un al doilea copil?

Da, si la al treilea. Am avut o nastere foarte urâtă și foarte grea și mulți se gândeau că nu mai vreau să mai fac un copil  din cauza acelei experiente. Greșit. Am avut o naștere grea, am avut o moașă cu probleme,  aflată intr-un moment al vieții ei in care nu ar fi trebuit să lucreze, am aflat ulterior ca ea era in depresie și că lua tratament. Ea nu era in situatia in care  să ajute o femeie sa aducă primul ei copil pe lume . Cifra trei a fost și inainte de naștere și la fel a ramas și după. Ce s-a schimbat a fost diferența intre copii, s-a marit distanța intre ei pentru că Mathias are nevoie de mai mult timp cu noi, de mai multă atenție . Aveam in plan dar nu in viitorul foarte apropiat. Plus ca mai avem si ceva planuri profesionale, sotul meu cu un nou business, eu cu seminariile de alăptare. Și copilașii au nevoie de timp. Daca nu il ai, mai degraba amâni un pic momentul decât să te chinui și pe tine și pe ei.

  • Cum au fost începuturile voastre în Austria. Cum ați învățat limba?

Cand am venit in 2011, ne-am inscris imediat la cursuri de germana, pentru că nu stiam nimic. După ce am invatat limba căt de căt ne-am căutat de muncă.    La început am lucrat cu copiii, aveam grija de copii. Al meu lucra prin construcții, la dărâmat și la cărat. Ba, chiar imi amintesc ca am și fost amândoi la vie. La lăstărit de vie. Eram imbracati cu maneca lunga să nu ne bronzam foarte tare si să arătăm ca tractoriștii. Si imi amintesc ca eram plătiți cu 6 euro pe oră și am facut amandoi intr-o singură zi 100 și ceva de eur și eram atât de bucuroși. Acum toata lumea zice că  ce meserie frumoasă am și ce super că am venit  în Austria și că mi-am găsit așa un serviciu bun aici.  Dar stai putin că tu nu știi, am șters scări cu oțet, pentru că așa voia proprietara, cu mâna goala, nu cu mânuși, pentru că mânușile lăsau urme. Deci am facut de toate. Meseria mea nu a venit peste noapte și nu a venit ușor. Am pornit de jos. In Romania am facut liceul economic, am diploma ca tehnician in activități economice, aș fi putut lucra intr-o bancă, nu intr-un spital și aș fi avut unghiile făcute si aș fi tastat la calculator, dar viața nu e mereu cum iți imaginezi.

  • Cum te-ai decis să mergi la scoala de asistente? Aveai grijă de copii și făceai curățenie. A venit un moment în care ai decis că vrei mai mult?

Nu. Doar că toată lumea imi spunea că ar trebui să fac mai mult, să merg sa studiez ceva in domeniu. Copiii se lipeau de mine imediat, deși eu nu mă pisiceam. Invătam de la copii germana pentru că le citeam tot felul de cărți de povești și ei mă corectau nu se spune așa, se pronunță așa. Și asta m-a ajutat foarte mult. Familiile la care lucram m-au încurajat să merg în direcția asta. M-au apreciat și m-au susținut foarte mult. Aproape cu toate încă țin legătura și îi vizitez pe copii și acum.

  • Cum a fost școala? Ai știut că vrei să mergi pe specializarea asta ce tine de copii nou născuți, maternitate?

In timpul studiului m-am focusat pe maternitate și pe copii, am făcut practică in toate secțiile, dar am știut mereu că voi lucra in maternitate. Chiar si cand a venit momentul in care a trebuit să fac practica, tot eu am făcut lucrurile să meargă. Pentru că m-au trimis la chirurgie, mi-au spus că doar acolo mai e loc. Și eu m-am enervat așa de tare, pentru că eu știam ce vreau să fac mai departe și mi-am căutat singură. Am gasit un loc disponibil și am scris o scrisoare către director in care i-am explicat că eu acolo vreau să fac practica pentru că acolo vreau sa lucrez. Și mi-a gasit loc, in semestrul 4 in anul 2, atunci s-a concretizat la mine.

Totul a durat 3 ani, fiecare semestru m-a costat 380 eur. In toată perioada asta, deși cursurile erau full time și trebuia să și invat am reușit să mai și lucrez. Când aveam câte o portiță, când nu se ținea vreun curs, sau terminam mai repede, in weekenduri, mai găseam să merg să am grija de copii. Și invățam noaptea. Soțul meu lucra dar nu era suficient, pentru că aveam cheltuieli mari.

  • Ai fost vreodată pe șomaj? Pe AMS?

Nu. Când am venit în Austria m-am adresat acestei instrituții și le-am cerut curs de germană. Mi-au oferit ceva, am fost nevoită să plătesc 100 și un pic de eur, însă calitatea cursurilor era foarte slabă și am preferat să îmi plătesc eu cursuri bune să fiu sigură că într-adevăr învăț. Nu am luat niciodată șomaj.

  • Cum ai găsit de muncă în spital? A fost ușor având o diplomă aici?

Eu am știut de la început ce vreau. Și lucrările de licența au fost pe subiecte legate de îngrijirea nou născutului. Examenul a fost dificil și pentru că aveam emoții mari, germana nefiind limba mea maternă. Am și avut un blocaj în timpul examenului și pur și simplu nu am reușit să mai scot niciun cuvânt. Am avut noroc că au fost foarte înțelegători profesorii, mi-au oferit apă, m-au încurajat, am trecut peste și am luat echivalentul notei 9. După ce am obținut diploma, am trimis cv-ul însoțit de  scrisori de intenție către toate spitalele din Viena unde știam că există secție de maternitate. Am acordat multă atenție scrierii scrisorii de intenție tocmai pentru că CV-ul nu mă ajuta prea mult. Scria că lucrasem doar în babysitting și la curățenie, dar, se pare că tocmai acea scrisoare m-a ajutat pentru că am primit multe răspunsuri favorabile de la mai multe spitale. Atât de multe încât mi-am luat un pic nasul la purtare și am început să fac mofturi, acolo nu merg pentru că, acolo  nu îmi place pentru că. Nu știu să îți spun de ce anume am ales Donau Spital dar am făcut-o.   M-au primit bine. Eram cea mai tanara si toate moașele imi spuneau puișorul. Eu eram vântul proaspăt, toți aveau așteptări de la mine și m-am acomodat repede, mai ales că eu lucrez foarte bine cu doamne mai in vârsta decât mine.

  • Cum se raportau  colegii tăi la faptul că esti româncă?

S-au bucurat.  Super! Poți să traduci, avem așa de multe românce care nu vorbesc limba și tu ne poți ajuta.

  • Erau deranjate cadrele medicale când veneau români care nu vorbeau germana?

Nu. Erau supărați când nu eram eu în tură să le traduc. 😊

Nu ii deranja ca ea nu vorbea germana. Supărați erau când pacienta nu vorbea germana și eu nu eram in tură și nu găseau pe nimeni să traducă, pentru că dura o gramada să se ințeleagă.  Sau când veneau și spuneau că stau de 5 ani aici și că nu vorbesc limba. Mie mi se ridica părul in cap. Cum să nu inveți deloc? Stai aici, ai ales să stai aici, cum să nu vorbesti? Măcar un pic, măcar baza. Eu mă simțeam tare prost când mergeam la magazin și nu ințelegeam ce mi se spune. Măcar cuvinte. Nu e normal doar sa vii in Austria, să faci copii, să primești ajutor și să nu lupți să te integrezi. Si pentru situatiile astea nu prea am ințelegere. Ok, nu vrei să te integrezi, dar când e vorba de sănătatea copilului tău, trebuie să incerci să inveți limba țării in care ai ales să il nasti și  să îl crești. Copilul poate să aibă probleme, vei merge la medic, la alte spitale, trebuie să faci niște eforturi. Când vad pe internet că sunt mamici care cauta  medici doar români, vreau urolog român, vreau dentist român, vreau oftalmolog român…dar nu vrei să se mute toți medicii români aici?   Adică, hai sa fim peste tot, in toate instituțiile doar români, ca să le fie usor celor care nu vor să invețe. Nu e normal așa. Suntem in Austria, e sistemul lor, și funcționeza bine și dacă alegi să locuiești aici trebuie să inveți limba.  Nu se asteaptă nimeni să vorbești din prima fluent, dar trebuie să arăți că incerci, că vrei, că faci eforturi. Dacă nu te forțezi un pic, dacă nu tragi de tine, nu ai cum să vorbești. O limbă nevorbită e o limba moartă. Trebuie sa incerci.

  • Crezi că e mai apreciat efortul? Eu am temerea că vorbesc greșit, că nu formulez bine, că nu fac corect acordurile. Mai bine mă chinui și formulez greșit, dar arăt că incerc? 

Da, absolut. Ei apreciaza oamenii care incearcă să vorbească . Chiar dacă fac greșeli, chiar dacă mai scapă un cuvânt in engleză și unul in româna, nu contează pentru ei. Pentru ei contează că tu incerci, că faci eforturi. Dacă il iei pe nu in brațe și nu faci nimic, e firesc ca și ei să fie deranjați. Și o iau ca pe o sfidare, ca pe un afront.

  • Ti s-a intâmplat să  ai un pacient român cu care să nu vrei sa fii asociată?

Am avut paciente românce care nu făceau cinste României. Droguri, stat pe strada, cazuri sociale, la care nu m-am dus cu toată inima. Dar nu de teamă de a nu fi asociată, pentru că aveam in comun cu ea doar faptul că suntem amândouă românce, atât. Asta nu inseamna că eu făceam ce facea ea. In multe discutii eu le-am spus austriecilor că știu ca sunt multe românce care lucreaza in prostituție, dar lucreaza acolo pentru că sunt frumoase și pentru ca nu au putut/știut să faca altceva. Dar asta nu inseamna ca toate facem asta sau că am facut asta. Nu m-am rușinat niciodată că sunt româncă. Ba chiar eu le spun mereu, de la început:  Sunt romanca și am accent, acum hai sa continuăm discuția.

  • Ce le spui austriecilor care te întreabă de ce te-ai mutat aici?

La inceput le spuneam că am vrut civilizație pentru noi și mai multe șanse de a trai mai curat, normal. Și ei se bucurau.

Apoi, după ce am intrat in sistem și am vazut că și ei au problemele lor, mai ales acum, dupa ce am nascut, le spunem că nu știm cât rămânem aici, că deocamdată ne e bine dar nu știm dacă rămânem.  Pentru copiii noștri, Austria e ca o portița spre alte orizonturi, spre mai multe opțiuni , poate vor studia aici, dar daca vor vrea alte lumi, alte țări, alte drumuri, cred ca le va fi mai ușor să le acceseze venind din Austria decât dacă ar fi venit din România. 

  • Este mai bun sistemul medical austriac față de cel românesc?

Da, în Austria e mai bun sistemul medical decât in România. Dar, in ultima perioada, a inceput sa aiba mici găurele și cred că asta este din cauza oamenilor veniți să lucreze. Pentru că sitemul medical este un tot. Și eu sunt o bucățică din sistemul medical și eu dacă lucrez prost, automat că fac o găurică. Și văd greșeli pe care le fac colegele mele care s-au format in alte țări, greșeli care duc la o scădere a calitații serviciului și implicit a intregului sistem medical . Sistemul este bine făcut și pus la punct, dar oamenii sfințesc locul. Sunt cadre medicale care nu vor să participe la seminarii și la cursuri de perfecționare. La cel mai recent seminar de alăptare la care am participat, din 28 de participanti doar 2 au fost medici. De multe ori nu e niciunul. Domeniul medical este unul intr-o schimbare continuă și trebuie să fii mereu in alerta dacă vrei sa performezi. Studiile se fac constant dar  este de datoria fiecarui cadru medical să se informeze. Dar sunt mulți care nu vor să acorde timp și resurse financiare suplimentare pentru a se pune la curent cu noutățile.

Plus formarea de bază. Văd diferențe colosale intre ceea ce am studiat eu și ce au studiat colegele mele care vin din România, sau Ungaria, Slovenia. Eu sunt altfel antrenată să am grija de pacient,  chiar dacă ele spun că au făcut mai multă școală  in România, de exemplu, in sensul de mai multă materie, mai multă informație, informațiile lor sunt depașite, nu sunt actuale, nu sunt aplicate. In România e mai multă informație și mai veche și uneori greșită. Soțul meu a facut stomotologia in România, acolo s-a format ca medic stomatolog, profeseaza acum aici, și are atât de multe informații pe care in timpul școliii le-a invățat și care sunt total depășite și care pun in pericol sănătatea pacientului pe cand colegii de aceeași vârsta au invățat informațiile corecte.

  • Ți-au fost oferiți vreodată bani sub formă de șpagă? Recompensă?

Da, mi s-a întâmplat. Chiar o româncă mi-a dat 10 eur, mi i-a bagat in uniformă.  M-am speriat tare, m-am uitat in stânga și in dreapta nu cumva să mă fi văzut cineva și să creadă că eu asa fac. Poate mă vedea chiar șefa sectiei. Am scos repede banul și i-am dat doamnei inapoi. Și i-am spus eu nu am voie sa iau. Aici nu se dau bani, noi ne facem meseria, noi nu avem voie si nici nevoie sa primim bani.  Nu, nu, mi-a răspuns doamna. E pentru tine, că ești  drăguță. Nu, doamnă,  eu nu sunt draguță, eu sunt competentă. Eu imi fac treaba.

Sistemul este bun, funcționează, nu-l strica. La fel și cu percepția despre cezariană. Sunt mămici care mă întreabă de ce sunt așa împotrivă. Pentru că lor nu li se pare normal să fii lăsat să te chinui ore în șir. Că e dreptul fiecăruia să aleagă. Pâi dacă tu asta crezi despre sistemul medical, că te lasă să te chinui ce mai cauți aici? Eu, ca profesionist îți dau un sfat având în vedere sănătatea ta și a copilului tău. Cezariana nu e floare la ureche, te afecteaza si medical si psihic si hormonal.  Eu sunt atât de tristă din cauza  lipsei de informare și din cauza faptului că femeile nu văd esența, nu mai aleg firescul.

Dacă ești informat și iți asumi că așa vrei deși știi că nu e cel mai bine, te apreciez. Dar mă deranjează cele care nu sunt informate, care refuză să se informeze, dar totuși iau in brațe atitudinea  dar de ce sa aleagă ei pentru mine? Aceste femei cred că noi  ca moașe vrem să le lăsăm să se chinuie, ele nu văd că noi le vrem binele. Plus că e mult mai mult de muncă pentru cadrele medicale când o femeie trece prin travaliu. E chiar muncă. Trebuie să găsești soluții cum să o ajuți să gestioneze contracțiile, durerile, poziții favorabile, să se relaxeze, să nu se rupă, să nu se blocheze. Eu ca moașă mă chinui mai mult cand tu ești in travaliu.

  • Bianca, eu am ales să nasc prin cezariana, de două ori. Nu de frica durerilor ci pentru că am vrut să nasc neaparat cu medicul meu. Auzisem atât de multe povești cu mame umilite in timpul nașterii naturale, nu am vrut să trec prin asta. Și mi-am asumat să trec prin ceva atât de invaziv pentru corpul meu și să ii dau copilului meu o venire bruscă pe lumea asta, doar ca să mă feresc pe mine de o experiență prea grea, cu un medic pe care nu-l cunoșteam și în care nu aveam încredere.

Apreciez asumarea explcației si iți ințeleg situația pentru că erai in România. Dar, dacă ai fi fost in Austria , situația ar fi fost alta și nu cred că te-aș fi înțeles. Mă deranjeaza tare când citesc pe grupurile de mame românce, când citesc expresia Mă lasă să mă chinui. Eu muncesc și eu mă chinui         să te ajut pe tine și să fac ce e cel mai bine pentru tine și pentru copilul tău, pentru sănătatea ta și a lui și tu spui că eu te las să te chinui și că alegerea trebuie să fie a ta și că vrei cezariana. Munca noastră nu e deloc apreciată de româncele care vin cu bagajul ăsta informațional de acasă.   Ok, este corpul tău  și faci ce vrei cu el, sunt de acord, dar faci ce vrei cu el dupa ce te informezi. Atunci iți respect decizia, după ce te-ai informat corect, din surse corecte si ai inteles că dpdv al sănătății tale ți a copilului tău nașterea vaginală este mai bună, și după ce te interesezi și afli că eu ca moașă muncesc, lupt și stau lângă tine să te susțin, să te ajut, să iți ofer cea mai bună experiență posibilă. Dacă după ce ai aflat toate informațiile astea alegi să faci cezariana, ok, nu am nimic impotrivă. Dar renunta la a mai spune că noi, moașele te lăsăm să te chinui. Ești intr-o țară unde ești ajutat și respectat. Chiar și eu am primit morfină in timpul travaliului. Aici ai toate condițiile să faci din experiența nașterii una bună. Perne calde. Poziții diferite. Am ințeles că in România incă se naște vaginal impotriva gravitației și că femeile stau pe scaunul ginecologic in timpul nașterii ca să le fie mai ușor moașei și medicului. Aici nu se intâmpla așa ceva, aici este o comunicare constantă intre moașă și pacientă și se caută soluții. Am aflat si că exista spitale acum in România care au standarde asemanatoare cu cele austriece, insă, trebuie să plătești mult pentru ele. Am vorbit cu cineva din România de curând care se gândea să vină și să nască in Austria, de teama separării de copil, din cauza situației Covid. A nascut până la urma in România, la un spital privat unde , deși a mers pe cezariană copilul a stat pe ea pana medicii și-au terminat treaba și nu au fost deloc separați. Așa cum trebuie, dar, a trebuit să plătească mult pentru asta și nu mulți iși permit.

Problema e că a avea parte de condiții firești și normale, in România e considerat un lux. Și asta e trist. Eu când aud povești despre procedurile de naștere din România mi se pare că vorbm de altă galaxie. Dar aici, in Austria, nu ar trebui să fie o alegere. Aici ar trebuie să ajungi la cezariana doar dacă nașterea vaginală nu este posibilă dpdv medical.

  • Este incurajat alaptatul in Autria?

Fiecare spital incearca sa aiba cea mai buna rata de succes in ceea ce privește mamele care alăpteaza. Sunt excepții și de partea pacientelor care cer sticla de lapte praf singure, fiind convinse că al lor copilaș plânge de foame. Sunt și excepții printre cadrele medicale, care, poate pe timp de noapte au multe probleme si aduc protecții de silicon unei mame care nu a mai fost la baie de câteva ore și care nu reușește deloc să atașeze copilașul.

Fiecare pădure are uscături, Austria nu e aurul aurului și aici sunt excepții, dar puține. De exemplu, acum ceva timp mi-a scris o pacientă româncă, internată în spital că a primit pastile pentru oprirea lactației deși ea nu a vrut asta, dar le-a primit pentru că spitalul respectiv era impotriva auslanderilor.  Am încercat să îi explic că nimeni nu iși riscă meseria, serviciul pentru a da niște pastile nesolicitate. Discuția era oricum fără sens. Ori pacienta nu a înțeles ce i s-a spus, ori nu mi-a spus mie tot ce s-a întâmplat, în orice caz, așa ceva nu este posibil aici.

  • Sunt dificile pacientele musulmane?

Nu, nu e complicat cu ele. Eu am întâlnit doar o moașă bărbat, foarte competent , empatic , eu aș naște oricând cu el, însă atunci când era vorba despre paciente musulmane, se retrăgea singur. Sunt un pic ceva mai ciudățele. Pentru că, de exemplu ele vor să rămână imbrăcate tot timpul. Sunt mai rușinoase, cer doctori femei.

Mai greu imi e cu pacientele din India. Pentru că, in cultura lor, după ce nasc trebuie sa fie ingrijite de mamă sau de bunică. Trebuie să stea in pat și să nu facă nimic și să li se ofere totul. Sunt hranite de mamă sau bunică, copilul e pus la sân,  ele nu fac nimic timp de 40 de zile, trebuie doar să se refacă. Și pentru mine e greu, pentru că ele refuza sa facă ceva, orice, singure. Nu iși ridică singure copilul din pătuț, nu il pun singure la san ci doar asteaptă să vină asistenta. Imi amintesc, de exemplu, la o pacientă, care avea probleme cu hemoroizii, i-am adus o cremă și i-am spus, uite, dă-te cu asta, dar nu aștepta pentru că o sa fie mai rău. Dă-te repede.  Mergi și fă acum un duș și apoi dă-te cu crema. Și ea mi-a cerut,  să merg să o spăl eu, să ii fac eu duș și apoi să o dau eu cu cremă. Nu pentru că nu putea , nu pentru că ar fi avut o problemă medicală ci pentru că, in cultura ei, dupa ce naște nu trebuie să facă nimic. Și ea voia ca eu să o spal și tot eu să ii pun crema. Eu am grija de paciente. Nu mă feresc de nimic din tot ce inseamnă corpul unei femei inainte, in timpul sau după naștere, dar atunci cand are realmente nevoie. Pe când acea doamnă era mai fresh decât mine, eu veneam de pe tura de noapte grea, pe cand ea dormise toată noapte, avusese o naștere vaginală fară probleme. Plus ca eu imi doream să ii ofer ceva intimitate, nimeni nu vrea  să fie atins de un strain prin părți intime decât dacă este neapărat necesar, nu?

Da, aici sunt ceva diferente culturale care ne mai incurca, dar nu probleme reale. Sau bageje informaționale greșite. La romance aud des mama mi-a spus ca ea nu a avut lapte si că sigur nu voi avea nici eu. Sau că i-a spus bunica că are sanii nu știu cum deci laptele ei o să fie prea gras.

Aud foarte des faptul că un copilas plânge doar de foame. Și am cerut șefei mele să imi cumpere un sistem de purtare, pentru că am nevoie de ambele mâini să lucrez. Si când mă confrunt cu o pacienta obosită și care este convinsă că al ei bebeluș plange doar de foame, deși ea tocmai l-a alăptat, atunci nu mai stau să mă cert cu ea, o trimit să se plimbe, să se relaxeze , iau bebeluțul, il pun in sistemul de purtare și eu imi fac treaba. Si bebelușul doarme. Pentru că are nevoie de căldura corpului și să audă bătăile inimii. Și doarme. Și apoi vor si ele să cumpere sisteme de purtare. Dar nu sistemul de purtare este esența, deși sistemele sunt foarte bune si le recomand. Esenșa este că o mamă trebuie să fie liniștită și relaxată și să ințeleagă că al ei bebeluș plânge pentru că așa se exprimă, nu plânge doar de foame. Așa și cu picăturile magice pentru colici. Nu mai știu săracele mame ce picături să cumpere, ce să le mai dea copiilor, când de fapt singura soluție este să iți iei copilul in brațe și să il iubești și să fii acolo pentru el.

  • Cum este comunitatea de români din Austria?

Despre comunitățile  fizice nu știu să iți spun. Eu nu sunt o ființă doarte sociabilă. Eu nu prea ies din casă. Vad pe internet că există intalniri fizice ale comunităților de români, dar noi suntem mai discreți și ieșim puțin.

Văd grupuri și întâlniri,  ca și tine, pe internet dar nu am participat niciodată. Noi suntem foarte selectivi in ceea ce privește oamenii din jurul nostru. Fie români, fie austrieci. Avem foarte puțini oameni cu care ne vedem, cu care ieșim și care sunt in cercul nostru intim. Noi suntem discreți și la noi in curte. Nu ascultăm manele, nu facem hore spontane și nu ne dezbrăcăm de tricouri la grătar. Nu am nimic cu oamenii care fac asta, dar nu suntem noi așa. Și d-asta viața noastră socială este mai restrânsă.

Deci nu cunosc  comunitățile de români decât din online.

  • Cum ai inceput cu online-ul? Pentru că ești foarte activă in mediul online.

Am aderat la grupurile de români in momentul in care am inceput să lucrez in spital. In August am inceput să trimit mesaje pe grupuri și să mă prezint. Sunt Bianca si din 10 septembrie mă gasiți in Donau Spital, la maternitate, dacă aveți nevoie și dacă vă pot ajuta cu ceva.

  • Deci, ai apelat la grupurile de români in momentul in care ai avut ceva să le oferi, nu când ai avut nevoie de ajutor.

Da. Nu eram încă mămică, nu aveam nevoie de acte. Pur și simplu voiam să ofer informații ți să dau o mână  de ajutor, pentru că trecusem prin școală aici, in Austria și pentru că incepeam să lucrez intr-un spital aici și…am zis că pot ajuta.

Si totul a escaladat foarte repede. Au inceput să imi pună multe intrebări și apoi au inceput să mă caute spital.  Și eu le ajutam cu ce puteam. De la o informație, pâna la socializare, de o mână pe umăr, de un plâns impreună, de o vorbă bună. Apoi am inceput să am multe cereri in privat. Multe. Am sute de fotografii cu caca de copii, cu sâni raniți, cu sânge, cu gurile copiilor. Apoi au inceput  solicitările de a merge acasă la ele. Te rog, poți veni să mă ajuți să il atașez, sau să verifici de ce mă doare, sau să verifici daca el e ok. A fost o perioadă foarte aglomerată pentru că încercam să împac pe toți dar cumva timpul nu imi mai permitea. Apoi am ramas insărcinată și imi era si mie foarte greu, mai ales că am stat pâna la 32 de săptamâni la muncă, atât cat mi-a permis legea. Și m-am dus acasă și m-am imbolnăvit și am spus, a, deci statul acasă nu e de mine așa că m-am intors la serviciu, dar făra să știe șefa mea, mă duceam pe tura cand ea nu era ca să le mai ajut un pic pe colegele mele.

Si, pe măsură ce a crescut numarul solicitărilor, oamenii apropiați au inceput sa imi spună că nu e ok ce fac, pentru că imi dedicam foarte mult timp vizitelor la domiciliu, benevol. Apoi cei din branșă au inceput să imi spună că nu e ok față de ei ca eu să imi ofer serviciile gratis ți ei să ceară să fie platiți pentru munca lor. Și am renunțat. Doar am continuat să ofer consultanță pe internet, să răspund la mesaje. Să incerc să aduc lumină și informații sănătoase acolo unde era nevoie, chiar dacă asta inseamna să mă cert cu multe mamici.  Apoi a facut click și la mine cu mersul acasă la vizite, pentru că primeam in continuare solicitări. Și am inceput să imi apreciez și mie timpul și familia și munca . Și pe internet incepuseră unele românce să fie un pic abuzive, in sensul că, de la ajutorul oferit de mine in ceea ce privește nașterile și informațiile despre alăptare și bebeluși, domeniul meu de expertiză, ajunsesem să fiu solicitată să merg cu români la primărie să iși scoată ceva acte, sau, să fiu solicitată să merg la dermatolog să le traduc, sau să ii ajut sa iși schimbe camera cu una mai bună. Ceea ce a fost prea mult pentru mine. Si vizitele la domiciliu le-am reluat dar selectez, merg doar acolo unde e intr-adevar nevoie să merg. Incerc să ajut prima dată doar telefonic sau pe internet, insă sunt multe cazuri in care este obligatoriu să văd copilul, să văd mama, să văd procesul de alaptare ca să pot ajuta. Plus că, eu am un laser care ajuta la vindecarea ragadelor. Este aparatul meu propriu care a costat mult. Fac concesii, de exemplu dacă merg la o pacienta acasă și simt că are nevoie de mai multe ședințe, ii las ei aparatul să il folosească și fără ca eu să mă mai duc o dată, tocmai pentru că inteleg că nu e ușor pentru toată lumea cu banii, dar trebuie sa imi respect și eu munca și timpul și familia.

Chiar am fost intrebată dacă nu aș vrea să renunț la munca din spital și să ramân doar cu pacientele private. Dar nu pot să fac asta și nu vreau. Mă gândeam la un moment dat să imi deschid un cabinet propriu, dar cred că pot ajuta mai mulți oameni dacă lucrez și la spital și așa in privat.

  • Participi constant la seminarii. Cât te costă?

Cam 600 eur  fiecare. Dar, depinde de durată. In septemebrie trebuie să paltesc 1800 eur pentru o altă serie de seminarii și conferințe. Nu e ieftin să participi la ele dar, eu consider că investesc banii aceștia în mine și că doar așa pot performa.

Este foarte greu să lucrezi cu oamenii, dar este și mai greu să lucrezi cu oamenii care nu apreciază munca ta. Sunt unii care nu ințeleg de ce trebuie să plătească o consultație privată de câteva zeci de eur sau poate 100 de eur, doar pentru niște informatii. Dar ei nu stiu cât muncesc eu pentru  dobândi acele informații, cât plătesc pentru ele. Eu ochiii pe care ii arunc pe o rană sau pe procesul de alăptare, i-am instruit cu munca și cu bani ca să pot in câteva minunte să imi dau seama unde e problema si ce solutie e cea mai potrivită in situația fiecăreia. Câteodată, după un control imi dau seama că sunt mai grave probleme si ca e nevoie de interventia unui medic.

  • Care este cel mai mare mit în alăpatare cu care te confrunți?

Nu am lapte. Nu se satura. Plange de foame. De departe acesta este cel mai frecvent și cel mai greșit.

  • Cat timp aloci pe internet intrebărilor?

Prea mult din timpul meu liber. Am incercat in ultima perioada să limitez. Mai ales că Mathias a devenit sensibil la asta și imi spune fofon, lasă fofon. Si ăsta e un semnal pentru mine și il pun deoparte. 

  • Moderezi, impreună cu alte doamne, un grup de femei, mămici, vorbitoare de limba engleză, toate relocate în Austria din diferite motive. Scrii articole ample despre situații frecvente în rândul proaspetelor mâmici, îți faci timp și dai răspunsuri complexe. De ce faci asta?

Eu imi ofer ajutorul pur și simplu, și ofer informații tuturor, nu doar româncelor. E interesant pe grupul ăsta să vezi diferențele culturale. Nu doar intre Austria și România ci intre toate țările. Pentru că avem pe grup mămici din toate colțurile lumii.  Și toate avem in comun două lucruri de la care am plecat:  traim în Austria deși nu e țara noastră natală și vorbim engleza.  

Încercăm să ținem un grup curat, de suport. Și acolo unde subiectele sunt mai fierbinți și apar conflicte suntem atente la felul in care se vorbește, cum se adresează una celeilalte și încercăm să nu lăsăm să se aprindă conflictul. Abordăm in privat, rugăm sa fie atente la exprimare, daca nu e cineva ok, stergem din grup.

Si doamnele din acest grup imi scriu: ești cumva de garda, că uite, sunt in spital. Și le răspund mereu și merg să le salut și reacția lor e mereu așa de bună. Ce bine mă simt, de parca am o rudă aici in spital! Așa îmi spun.  De multe ori nu am cu ce să le ajut concret, dar doar gândul că sunt acolo la nevoie, pe ele le ajută.

  • Care a fost, sau care este cel mai greu lucru cu care te confrunti ca expat în Austria?

Adaptarea, integrarea. Lipsa familiei. Așteptările. In România suntem obisnuiți să ne vedem cu familia extinsă des, să mergem să mâncăm la bunici, la mătuși. Aici nu am cu cine. Plus că, in România eu am crescut la bloc, pe casa scării, când era mama la serviciu mă hrăneau vecinele sau mă certau dacă greșesc. Eram o comunitate și asta imi lipsește. Aici cu vecinii interacționez doar când imi mai iau ei coletele de la Amazon.

Asta a fost cel mai greu. Nu sistemul. Sistemul este făcut să funcționeze și dacă respecți regulile iți iese.

  • Te-ai confruntat cu discriminarea?

Nu. Daca a fost nu am luat-o personal. Dacă a fost cu bătaie lungă, nu am luat-o personal. Dacă pe tine atât te duce capul și atât știi…e problema ta. Da, sigur că au fost aluzii si situații, dar nu le-am băgat in seamă. Era despre ei, nu despre mine. Nu le-am dat atenție. Daca a fost să mă cert, m-am certat, nu pentru  că vin din România sau că tu ești din Austria ci pentru că ceva nu era ok, situația nu era ok. Daca nu le iei personal supraviețuiești.

  • Simti ca doar supraviețuiești?

Nu. Asta e viața mea. Și e frumoasă. Am tot ce imi trebuie. Am o viață plină. Imi place să mă uit la oameni in metrou, imi place sa ascult radio îmi place să citesc,  ma uit la tot ce se întâmplă în viața publică din Austria. Sunt legată de țara asta.  Nu sunt doar în tranzit.

  • Cel putin pe internet, pe grupuri, în felul în care tu oferi informatia , în felul în care îți susții punctul de vedere și în diplomația de care dai mereu dovadă, reiese că ești un om foarte asumat. Ok, nu te-am văzut nicioadată luând o atitudine defensivă, sau nu te-am văzut niciodată punând la perete pe cineva neinformat. Dar, spune-mi, feedback pozitiv primești?

Feedback-ul nu vine des. Si mă intreb câteodată dacă să continui sau nu. Primesc câteodată mesaje de mulțumire. Sau mesaje în care îmi spun că au făcut ce le-am sfătuit eu și că le-a mers bine, dar rar.

  • Mi-ai spus mai devreme că ai avut parte de o naștere grea și de o moașă care nu te-a ajutat. Asta înseamnă că nu ai ales tu pe cineva? Tu ca moașă în Viena nu ai vrut ca la prima ta naștere să îți alegi moașa?

Nu. Am încredere în cadrele medicale și am vrut să nasc cu cine era de gardă. La urmatoarea naștere probabil nu voi mai face asta. Probabil mă voi interesa si voi incerca să nasc cu o moașă specializată pe NVDC.   Da, am avut o naștere grea si o alăptare anevoioasă. Si, mă raportez la aceste experiențe negative tot intr-un sens pozitiv. A fost nevoie ca eu să trec prin incercările astea ca să imi ințeleg mai bine pacientele și să le pot ajuta mai mult.

  • Prietena ta bună din România te anunță că vrea să se mute in Austria, ce ii spui?

Nu trebuie să ai așteptări mari. Nici de la tine, nici de la sistem,. Nici de la oameni. Mergi pe drumul drept. Alege-l si incearcă să nu te abați. Invață limba, acceptă orice job, deschide ochii. Fii pregătit să iți cobori un pic standardele, măcar la inceput, până te adaptezi, până iti gasești drumul.

Foto credit : Sarah Bel Photography
7Jul
Cum să te integrezi în Germania, din spital, în timp ce lupți pentru viața copilului tău
Unii dintre noi am știut mereu că vrem să locuim în altă țară. Alții ne băteam vehement cu pumnii în piept că nu vom pleca.  Și alții, ca mine, ignoram diaspora. Tu din ce categorie ai făcut parte?

Cu un simț patriotic extrem de dezvoltat, nu din pricina vechiului sistem care incă se simte pregnant in multe case, dar din dragoste de oameni, de limba, de muzica, de relief complet, de tradiții, de familie mare si extinsă și nu in ultimul rând am simțit mereu că pot aduce schimbarea in țara mea, că o pot face mai bună și mai blânda, mai fericită și mai sănătoasă, eu am facut parte din categoria: plec doar să invăț mai mult pentru țara mea, mă voi intoarce acasă mereu. Mi-am construit cu mare grija „baza” la care să revin cu mai mult elan pentru a munci la ceea ce deja imi propusesem. Am in minte atât de clară o conversație din 2012 de la examenul medical pe care il făceam pentru primul meu contract in afara țării: „Și, vă mai intoarceți domnișoară in țara asta după așa o șansă de a pleca?” a intrebat medicul… Am raspuns vehement și scurt: „DA, normal!”, ba chiar m-am simțit ușor jignită că indraznește să creadă că fug și nu mai vin inapoi.

Ai avut de făcut mai multe acomodări în ultimii ani. Din România în Norvegia. Câtiva ani mai târziu, din perspectiva de mamă, ai făcut din nou acomodarea din Norvegia în România și apoi, forțată, plecând în misiunea de a îți salva copilul ai fost nevoită să faci o nouă acomodarea, din România în Germania. Care dintre ele a fost cea mai grea? Și mă gândesc aici la diferențe culturale, sociale, reguli, limbă, etc.

De departe ultima mutare a fost cea mai grea din toate punctele de vedere. In primul rând nu era planificată, am facut totul in 10 zile, iar in al doilea rând am hotărât viitorul copiilor mei și asta a fost o presiune mai mare decât oricând. Simt că în acest  moment am ales pentru ei și sper că am facut alegerea corectă pentru amândoi.

Logistic ne-am descurcat destul de bine, având deja experiența relocării. Diferențele culturale și sociale le-am simțit destul și chiar am avut de infruntat multe momente de marginalizare in prioritizarea inchirierii unei locuințe, de exemplu. De cele mai multe ori ne-a fost foarte greu să obținem o prima intâlnire sau discuție, dupa aceea totul a mers mai ok. Ducem in spate o istorie recentă a multor conaționali care și-au făcut simțită prezența intr-un mod nu prea plăcut și de multe ori ni se spune la finalul unei conversații: „Ce fain că am cunoscut și oameni ok de la voi din țara…!” Mie imi plac regulile, și in Norvegia am respectat cu drag limitele si regulile, și in România le respect de altfel. Limitele și regulile ne educă si ne organizează, exact ca la piticii nostri care au nevoie de libertate dar cu limite și reguli blânde. Cea mai mare provocare este partea cu limba germana. In Norvegia am invățat cu placere partea de bază a limbii deoarece nu m-a obligat nimeni, pentru că vedeam cât de multe eforturi fac toti cei pe care ii intalnesc să imi vorbească in engleză, cumva m-am bucurat să le arăt că și eu pot invăța limba lor. Pe când cu germana este o obligație constantă, am fost  forțată de imprejurari să invăț singură intr-o camera de spital in timp ce gândurile, grijile mele și timpul meu erau cu totul dedicate altor oameni si priorități. Să inveți o limbă pentru a-ți salva copilul de la moarte nu e imposibil dar nu e cel mai bun moment al vieții in care să o faci. Am avut momente de neputință din cauza limbii, am avut momente de om complet lipsit de reacție din cauza barierii lingvistice. Durerea este mare pentru că nu pot vorbi ața cum știu mai bine, nu pot povesti cu adevărat in limba cea mai dragă mie.

Când a devenit evident că Agnes trebuie să își continue lupta în altă parte și că statul român nu va suporta cheltuielile, eu te-am rugat să mă lași să scriu despre asta și să strângem banii necesari măcar pentru închirierea ambulanței aeriene. Ți-a fost foarte greu să accepți. În primul rând pentru că îți era greu să ceri bani oamenilor și în al doilea rând pentru că nu voiai să o expui pe Agnes pe internet. Azi, scrii aproape în fiecare zi pe internet despre ea, despre voi. De ce o faci?

Până la boala lui Agnes eu nu am postat poze cu ei pe social media, orice poza era discret facută, din spate sau fără să li se vadă fațuca zâmbitoare și minunată. Ba chiar am sfatuit in jur sp nu mai posteze nimeni poze cu copii. Am inceput să fac publică imaginea lui Agnes in momentul in care am scris despre boala ei si am vrut să fac cunoscute cât mai multe detalii despre parcursul nostru pentru a putea ajuta alte familii in aceeași situație. O poveste medicală, oricât de reala este, oricât de bine si detaliat este scrisă, nu are acelasi impact dacă nu ii alături o imagine reală a omului care trece prin ea, in cazul acesta fiind Agnes, fetița mea. Pe Filip l-am expus mult mai putin, și asta destul de târziu, abia cand dorul de el, lipsa lui de langa mine și Agnes au devenit durere… Scriind despre asta am simțit că imi este mai usor puțin, măcar pentru incă o zi.

De ce am cerut ajutor atât de greu? Evident, neacceptarea faptului că după atâția ani de muncă mi se intampla mie așa ceva. Aveam economii in caz de urgență, aveam separat fonduri de economii pentru copii, aveam totul foarte bine calculat pentru cel putin câțiva ani… și, brusc, nimic nu mai era suficient, fondurile bine calculate nu erau calculate pentru o noua relocare de urgență cu familia de 4, cu un avion privat in regim de ambulanță, cu multe vizite la medici, despre care nu știam cât vor costa, pentru inchirierea și mobilarea unei alte case și pentru incertitudinea unui job bine plătit pentru soțul meu, care urma să ne intrețină pe toți cât timp eu voi avea grijă de copii. Așa că, am avut curaj și am strigat după ajutor, intâi prietenilor și in foarte scurt timp lumii. Mesajul situației noastre s-a viralizat extraordinar de repede și am primit suport financiar de la oameni pe care nu ii intâlniserăm vreodată. Nu voi uita niciodată impactul pozitiv pe care l-a avut fiecare mâna de ajutor intinsă către noi la acel moment, financiar desigur, dar moral mult mai mult. Așa că mulțumesc, am invățat să cer când chiar nu mai pot și asta mă ajută teribil. Am invățat greu dar sunt recunoscătoare pentru această lecție.

Lăsând la o parte lupta pentru viața lui Agnes, documentarea constantă, procedurile medicale zilnice, reacțiile adverse, uneori intervențiile ce presupun anestezie totală, incertitudinea, spune-mi care este cea mai grea povară de dus zi de zi?

Cel mai greu imi este că lipsesc din viața fiului meu. Imi este cel mai greu să scriu sau să vorbesc despre asta iar lacrimile imi năvălesc ochii ori de câte ori indrăznesc să imi trimit gândul către această durere. Incerc să o rezolv prin terapie specializată si să mă echilibrez pentru a putea funcționa dar, imi este cumplit fără el. Dupa care le pot enumera pe celalalte pe care le poți bănui deja: lipsa soțului meu și căldura dragostei casei noastre, intimitatea și libertatea de a trăi măcar o zi normală in ultimul an și 2 luni, funcționalitatea mea ca individ(mamă de doi, carieră, viață socială).

În România să locuiești timp de peste un an într-un spital, cu un copil ar însemna coșmar. Noi, din pozele și filmulețele pe care le postezi, vedem o cameră colorată, veselă, plină de jucării. Pe Agnes o vedem și pe jos, pe podele, vedem bibliotecă, o varietate mare de haine și de încălțări, un mare cărucior. Unde stati voi? La un hotel? Ce aveti în camera de spital? Tu unde dormi? Aveți un șifonier? Unde îți speli hainele? Unde îți bei cafeaua? Unde îți faci cafeaua? Când doarme Filip la voi, el unde doarme?

Din toată neșansa ca Agnes să aibă aceasta boală in urma unui banal virus, am avut șansa să ajungem la un spital care nu numai că ne-a primit și ne-a salvat copilul, dar ne-a și oferit posibilitatea de a ne adapta și a trai cât de cât in condiții asemănătoare cu un fel de „acasă”. Locuim intr-o cameră dublă, avem vecini de cameră in marea majoritate a timpului, asistentele incearcă să ne lase singure in weekend tocmai pentru a putea beneficia din plin de vizitele lui Filip cu tati. Este obositor si frustrant de multe ori să schimbam vecinii la câteva zile și să le tot spunem „pa pa”. Dar, punând intrebarea de așa natură incât să scot la iveala lucrurile pozitive, pot spune că suntem norocoase și reușim să facem cam tot ce face un copil acasă. Ba chiar avem aici pe secție o bucătarie utilată și am făcut fursecuri și biscuiți, banana bread și multă omletă sau pancakes. Tot acolo e și un automat gratuit de cafea și apă fierbinte plus multe sortimente de ceaiuri si chiar câteva supe instant. Mâncarea este decentă, desigur că după un an și 2 luni știm totul și suntem sătule de aceleași gusturi, dar mâncarea este ok pentru o ședere mai scurtă. Cu hainele și lucrurile de acasă avem o logistică foarte bine pusă la punct in familie, astfel incât soțul meu cară mereu hainele murdare acasă și ne aduce haine curate. De cele mai multe ori ne ajuta mama mea iar dupa ce ea nu a mai putut a venit mama lui din Romania destul de des si de lung timp in Germania. Incerc intotdeauna să nu mă incarc cu prea multe lucruri aici la spital pentru că trebuie mereu păstrat totul la minim, din motive de igienă și de spațiu dar totodată și pentru că imparțim aceeași cameră cu foarte multă lume. Agnes are un arsenal de rochițe și fustițe, bluze personalizate și tot felul de accesorii. Blogul nostru a avut un impact mare in Germania și foarte multă lume dorește să ne ajute să depașim cât mai bine șederea lungă in spital, astfel incât Agnes primește destul de multe daruri și este fericită din punctul acesta de vedre. Și pentru mine e un ajutor fantastic pentru că am mereu activitați noi și jocuri noi de făcut cu ea aici. Filip a dormit de cateva ori doar, dar avem posibilitatea de a lua incă un pat de pacienți si să-l lipim de cel al lui Agnes astfel incât facem un „king size family bed”, e un răsfăț total când este și el aici.

Știu că nu ești singura mamă de acolo și Agnes nu este singurul copil care duce lupta cu boala asta. Ați legat prietenii? Vă ajutați? Copiii s-au conectat? Sunt și alte nationalități acolo? Poate alți români?

Din păcate nu sunt singura mamă, nu suntem singura familie cu astfel de situație. Am invățat să prioritizez altfel totul de când sunt aici. Pentru cei care cred că iți pot imagina sau inchipui ceea ce traim , le spun nici să nu incerce acest lucru. Nu au cum să ințeleagă durerea noastra, desigur că pot empatiza, ne pot incuraja si ne pot sta alături  dar nu pot spune: „Știu prin ce treci, te ințeleg!”. Așa că, da, prietenii de suferința de aici din spital sunt cei care ne ințeleg cel mai bine. Agnes este singura pacientă conectata la Berlin Heart de altă naționalitate. Toți ceilalți sunt nemți, și vorbesc germana și cu câțiva chiar am comunicat in engleza, eu am invățat germana de la ei iar ei și-au exersat engleza. Au făcut și tot felul de glume haioase pe seama pronunției mele și asta parcă ne-a unit și mai tare, libertatea de a glumi și povesti și altele in afara de inimile bolnave ale puilor noștri.

Trebuie să spun aici că, mai presus de noi, cei care ne plângem durerea șederii aici și a unei așteptări incerte, este durerea părinților care și-au pierdut copilul și care ar da orice să fie in locul nostru…Asta ne dă mereu putere să mergem mai departe, ai noștri incă sunt cu noi!

Care este relația cu personalul medical? Ai vorbit în engleză cu ei? Încă o faci? Șiu că faci eforturi să înveți limba germană, dar ai ajuns la nivelul la care să poți avea discuții cu medicii în germană? Care este atitudinea personalului medical față de non vorbitorii de germană?

Cu vorbitul limbii germane e un subiect tabu. Nici nu știu dacă să o iau ca pe o incurajare faptul că toți cei de aici cred in abilitatea mea de a invăța atât de repede limba germană sau ca pe o amintire constantă că nu mă aflu in țara mea cu limba mea maternă, pe care o iubesc atât de mult. Pe scurt, ei vorbesc cu mine germană in acest moment, eu raspund intr-o germană engleză fabuloasă, numai de mine știută, și le spun foarte clar unde nu ințeleg și ei repetă sau chiar imi traduc in engleză. Subliniez faptul că majoritatea personalului vorbește engleză destul de ok. Când suntem in timpul „liber”, nu e vizită sau procedură medicală cu multă lume, sunt câțiva medici mai tineri și asistente foarte draguțe care imi vorbesc direct in engleză și nu schimbă deloc in germană. Acestea sunt deja super momente de relaxare pentru mine și neuronii mei mult prea obosiți deja. Elementul pozitiv este că Agnes intelege ce vorbim indiferent de limba folosită, fiind expusă zi de zi la 3 limbi, ii este ușor să se adapteze la oricare dintre ele.

Spune-mi despre Filip. Cum ați reușit să gestionați acomodarea lui? Merge la grădi? Învață germană? Cum se raportează el la sora lui?

Filip a reușit să prindă un loc la gradiniță incă de anul trecut, mare provocare să găsim loc liber aici in Munchen. Din fericire pentru noi este o gradiniță internaționalî in care se vorbește multă engleză, drept urmare Filip comunică cu oricine acum intr-o engleză destul de ok. Doar că, incă nu a invățat germană, este in proces, probabil o să dureze tot anul viitor și chiar sperăm să reușească sa fie expus mai mult și la gradiniță la limba germană. Primele 6 luni ale lui nu au fost cele mai fericite la grădi, abia dupa ce a depașit bariera lingvistică a inflorit și a cerut singur să meargă acolo. Raportat la Agnes, Filip e in urmă cu germana dar inainte cu engleza in acest moment.

Iar referitor la relația lor, sunt foarte impresionată că au reușit să păstreze minunata legatură frațească. Desigur că ies și scântei când amândoi vor același lucru in acelați timp, dar dragostea invinge și asta o vad la ei de fiecare dată când sunt impreună.

Robert, soțul tău este un erou mai din umbră. Când încă nu știați dacă Germania este cea mai bună variantă și luați în calcul și Austria, soțul tău era dispus să lucreze orice doar să intre în sistem și astfel Agnes să beneficieze de asigurare medicală. Ce face el acum? Cum s-a acomodat culturii nemțești? Cum v-a afectat pe voi situatia asta extraordinară? V-ati indepărtat din cauza problemelor? V-ati apropiat mai mult? Comunicati?

Robert este totul meu, fără el viața mea din acest moment se va prăbuși. Și clar nu mă refer la partea financiară doar, ci la sprijinul moral, suportul psihologic, umărul pe care plâng, liniștea pe care mi-o oferă când imi spune să am grija de Agnes că fac cea mai buna treabă din lume iar el are grija de Filip și să am incredere in el că face tot ce știe mai bine. Faptul că primele 3 luni aici, pe un ger teribil el pleca la un job oarecare dimineata la 5 de acasa si venea seara după 8. Acesta era un Robert pe care eu nu il cunoșteam, era departe de băiatul simpatic de răsfățat de tot ce era in jurul lui. Am descoperit că am lângă mine cel mai bun tată pentru copiii pe care mi i-am dorit și i-am așteptat o viață întreagă.

El a reușit să isi găsească un job pentru pregătirea lui dupa 4 luni de locuit aici. Nu a fost ușor deloc, sunt mândră de el ca a reușit prin forțe proprii să depășească momentele grele din viața noastră și să facă bine la interviuri, eu nu cred ca mă mai puteam concentra… Așa că, stâlpul meu este el. Desigur că ii lipsește tot ce a lăsat în urmă, ii e dor de ce construise acasă dar mereu ne spune că ne are pe noi și asta e cel mai important. Suntem impreună, mai apropiați decât oricând altă dată chiar daca ei doi sunt acasă și noi două aici, la spital.

Ați întâlnit alți români acolo? Stiu că este o comunitate mare. Ati avut sustinere din partea lor?

Da, suntem fericiți cu faptul că am intâlnit 2 familii aici, au auzit de noi de la prietenii lor care ne-au ajutat cu Agnes inițial. Au fost mult mai mulți, dar cu ei am rămas apropiați. Plus că am avut norocul să o am aici pe una dintre amicele din facultate si impreună cu familia ei avem multe interese si activitați comune. Plus câtiva români fantastici chiar aici pe secția noastră și in spital. Fără ei totul ar fi fost mult mai anost. Mă bucur in fiecare zi când le vad pe fetele noastre românce la lucru, Agnes le iubește mult, sunt suportul nostru de aici.

Știu că nu îți place să vorbești despre asta, dar eu știu că tu ajuti și ai ajutat și alte familii care au fost în situații asemănătoare. Plecând de la informatii, pâna la bani și chiar cu găzduire în casa voastră. Știu că o faci cu drag și cu cea mai mare deschidere. Dar, ai multe lupte de dus și deși esti cea mai tare, ești doar una. Oare toti copiii care au acelasi diagnostic ca Agnes ajung acolo?  Cum am putea să facem în așa fel încât familiilor care trec prin ceea ce treceti voi, să le fie mai ușor parcursul. Cum să ajungă acolo? Sau cum să ajungă mai ușor acolo? Ce e nevoie și unde? Nu toti oamenii au puterea si deschiderea , și, de ce nu, sustinerea de care voi ati avut parte pentru a ajunge acolo. Tu, acum, având o privire de ansamblu, poti pune degetul și poti spune: aici e problema ? asta trebuie schimbat in România. Poate o broșură. Poate o intreagă campanie de constientizare. Poate un ONG care să strângă bani și să îi ajute pe oameni cu relocarea. Cum vezi tu, pe termen lung o solutie?

Cred cu tarie că intrebarea aceasta e demnă de un alt interviu de vreo 10 pagini. De la tot ce ai spus a pornit ideea blogului. Să fac vizibilă lupta pentru salvarea copilului in altă țară atunci când in țara ta ți se spune că nu are nicio șansă și că o sa moară  foarte repede. Logistic știu ce e de făcut să fugi din România, să intri cu cizmele noroite intr-un sistem din altă țară si după aceea să fugi la spital și să le spui că ei sunt ultima ta speranță. Desigur că am toți pașii scriși intr-un document și am trimis deja procedura de „fugă” multor familii. Este oare asta soluția pe termen lung? Câti copii credeți că au șansa să aibă părinți curajoți care să infrunte tot doar pentru o ultimă șansă? Mult prea putini… Vazusem o statistică pe România cu câți copii mor in fiecare zi la noi in țara, m-am ingrozit… e nedrept.

Idealistic știu ce e defacut și pe termen lung la noi in țară pentru a imbunătați sistemul, am vazut cum funcționează, am invățat mult, m-am documentat, am facut legaturi si conexiuni logice, imi dau seama cât de multe ne lipsesc nouă acasă pe partea de Cardiologie pediatrică, vad câtă nevoie este de specialiști, de aparatură si de bani, mulți bani ca să ai parte de toate astea. Sincer si aici este lacunar sistemul, de la partea umană până la buget. Ca să pun punctul pe I cred ca cel mai greu de obținut și de format sunt medicii specialiști. Restul se mai rezolvă prin fundații și asociații sau chiar bugete de stat. Dar oamenii buni lipsesc cu desăvârșire, oameni formați in ani si zeci de ani, oameni care iși dedică viața cercetării și muncii pentru a salva copii cu boli cardiace grave. Nu e o specializare pe care o poți avea pe lângă altele, nici măcar nu poți să spui sunt cardiolog și de adulți și de copii, e un volum mult prea mare de cunostințe și de precizie. Am invatat asta după mult timp petrecut aici și am văzut câti medici rezidenți vin și pleacă și nu aleg ca specializare finală cardilogia pediatrică, pentru că e a naibii de grea și emoțional cred că e grea. Recunosc că si aici mor mult prea mulți copii… cum îi spuneam la inceput lui Robert, simt mirosul morții și frica de ea aici pe holuri.

în România și in alte țări lipsite de specialiști, copiii ca Agnes mor, nu au nicio șansă din start, și sunt multe alte boli care ii duc tot la șanse zero pentru care sistemul de sănătate este mult prea sarac. Mulți ani cred că fugă o să fie solutia pentru bolile cele mai grave. Imi pare rău că spun asta dar nu mai sunt naiva din urmă cu un an și jumătate care voia să schimbe lucrurile in țara ei și să facă diferența. E mult prea mult de lucru până să se ajungă la un nivel atât de performant. Sunt asociații care incearcă să aducă specialiști să opereze la noi in țară, fac campanii peste campanii, se luptă mult de tot să ii ducă pe cei mici in alte țări și incearcă să salveze cât mai mulți copii cu formularele S2, in care statul român iși accepta neputința salvării lor și le decontează intervențiile in alte țari acceptate. Se fac zboruri comune pentru acești copii, mulți oameni ajută. Da, aici se misca cat de cât lucrurile și aici se poate oferi ajutor și informare constantă. Dar tot e foarte putin pentru cât de mulți copii mor. Totuși se face ceva și oamenii au incredre și mută munții din loc impreună. Susțin aceste asociații atăt de mult cât pot și le sunt alături.

Cum s-a schimbat relatia cu prietenii tăi. Știu că toată lumea te sustine. Dar, simti că ei de fapt nu au cum să înteleagă? Dar cu familia extinsă?

Prietenii sunt și vor rămâne acolo, relațiile noastre au inghețat acum. Eu știu că ei sunt cu mine, eu nu mai sunt cu ei acum dar mă intorc. Nu vreau să se pună in locul meu, nu le dau voie să facă asta nicio clipa. Am tot ce trebuie din partea lor, siguranța că ei sunt acolo când eu ies de aici și faptul că ii simt atât de aproape și atunci când nu ne spunem nimic. Ei știu ăa dragostea mea pentru ei este sinceră. La fel și cu familia extinsă, care imi oferă mereu suportul moral și dragostea necondiționată de care am nevoie.

Eu când am o problemă care simt că mă copleșește mă gândesc la tine. La naiba, dacă Roxana poate, cum să mă plâng eu că iar mi s-a stricat mașina sau că nu reușesc să slăbesc. Tu mai ai și griji mici? Te mai supără problemele mărunte? Sau ai invățat să te bucuri de fiecare mic gest frumos pe care noi oamenii in viața de zi cu zi îl vedem frivol și il ignorăm?

Am rămas om. Chiar daca pare desprinsă dintr-un film, povestea aceasta a noastră. Desigur că am altă scară de valori asupra problemelor și rezolvarilor lor in acest moment dar asta nu mă face să nu mă necajesc că mi-am pierdut o mânușă, că iar imi stă părul ca o matură, că am mâncat noaptea și am pus 2 kilograme aiurea, că nu am rochița aia verde la mine la spital ci e acasă in dulap și tot ața. Dar, am invățat mult mai mult să apreciez lucrurile pe care nu le observam inainte: sunete, mirosuri, culori, gaze și nori pufoși, zâmbete și sclipiri de priviri, bucuria aerului curat după luni de zile de stat doar in spital, libertatea de miscare si multitudinea de activitați făcute doar in raza unui kilometru.

Sunt un om și eu și imi place să nu-mi pierd această calitate.

În toti anii pe care i-ai petrecut ca expat, ai simtit vreodată rușine când ai spus că ești româncă? Sau ai evitat vreodată să îți spui nationalitatea? Te-ai lovit de discriminare? Îți e teamă ca ai tai copii se vor lovi de discriminare? După ieșirea din spital , pe termen lung, planul vostru este să rămâneți în Germania sau mai acordati o sansă României?

România a primit deja câteva șanse de la mine și chiar și de la familia mea. Oricât de mult o iubesc, nu mă intorc acasă la ea dar rămâne casa mea, voi fi fiica rătăcitoare care o să o poarte in suflet mereu. Da, am infruntat multe priviri, cuvinte și gesturi pentru faptul că am zis că sunt româncă. Știi ce? Nu m-am supărat! Nu era vina oamenilor acelora că nu știau mai multe despre noi. Mereu am stat și m-am intrebat dar câte știu eu despre ei? Probabil puțin mai mult decât știau ei despre noi dar asta nu imi dă dreptul să ii judec. Sunt sigură că au traumele lor și acum isi exercita puterea asupra mea doar pentru că se cred indreptățiți. Eu am spus mereu că sunt din Romania. M-a durut foarte tare când prieteni români nu au avut curajul să spună că sunt din România când au fost intrebați de unde vin. Eram plecați impreună pe un alt continet. I-am intrebat de ce au făcut asta?am fost curioasă să vad de ce le este rușine? Pentru că exista și reversul medaliei și am primit și remarci de genul: „wow, România, cât de tare pentru că….”

Nu cred ca Agnes și Filip vor suferi de discriminare oriunde vom merge vreodată să locuim. Atâta timp cât in casa noastră acest subiect este unul tratat cu egalitate și explicațiile pentru faptul că suntem diferiți vin intotdeauna pe un ton pozitiv ți scoatem in valoare cele mai bune lucruri ale diversitații. Se poate să fie discriminati dar ei să nu o ia ca pe o insultă ci doar să se gândească la bieții oameni care nu au depașit un anumit nivel de cunoaștere ca să nu spun ințelepciune.

Ai resentimente față de statul român ? față de sistemul medical românesc?

E ideal să găsești un vinovat al problemelor tale. Statul nostru a fost bolnav foarte mult timp, incă are multe de reparat. Am luat-o inaintea lui și l-am provocat la ceva ce incă nu e pregătit să facă, li se intâmplă și oamenilor asta. Imi pare rău doar că nu a putut mai mult. Până ca statul român să rezolve situații precum cea a lui Agnes, chiar prefer să pornească de la problemele majore pe care le intâmpină și să rezolve lucrurile de bază. Ajungem și la tehnologii moderne de medicina după ce astupă cu brio găurile din ultimii 30 de ani.

Da, sunt supărată că ne mor copiii acolo. Mult prea mulți.
14Feb
Clubul Cultural Românesc din Austria

 

  Cu Dana Medves, una dintre cele două fondatoare, am vorbit prima dată in comentariile unui articol postat de mine la inceputul anului. Imi povestea despre incercările ei de a promova cultura românească in rândul românilor din Austria.

 I-am propus să fac un articol despre activitatea lor, in speranța că le va ajuta in promovare și astfel mesajul lor va ajunge la mai multe persoane.

 Am crezut că o să fie un articol de genul: clubul a fost inființat in anul…, viziunea clubului este… , iși propun să…. , au sprijin din partea…

 Dar, nu a fost așa, pentru că, deși doar prin intermediul ecranului și al telefonului le-am cunoscut pe fete. Pe fetele cu ii. Pe Dana Medves și pe Adela Manta. 



 Ele sunt românce stabilite in Austria. Una de de 6 ani, cealaltă de 15 ani. Fiecare este mama. Una are două fete,  Ema și Erica, cealaltă o are pe Vanessa.



 Dar, știti ce a trecut cel mai mult la mine, de cealaltă parte a ecranului? Prietenia lor. Felul in care se uitau una la cealaltă și se ințelegeau din priviri, care dintre ele să  răspundă și care să continue, care să mute camera și care să citească.  Felul in care Dana făcea referire la Adela. Zambetul identic pe care l-au avut când le-am spus că sunt frumoase. Complicitatea lor, increderea una in cealaltă și mai ales conștientizarea faptului că impreună sunt mai puternice.  Și, bineințeles, mândria pentru ceea ce au construit impreună pentru fetele lor și pentru alți copii români.

Au realizat impreună faptul că, pe măsură ce fetele lor preluau cultura și sistemul austriac, iși pierdeau identitatea culturală română. Cel mai mult in zona  de limbaj au observat modificări:

” Azi mă duc la Schule și mi-am uitat Federschachtelul”

“Erica a început să weinen”

 “M-am cățăraten.”

Sunt sigură că mulți veți rezona cu proprozițiile de mai sus. Până și Călin al meu, de doar 1 an și jumătate aici, amestecă limbile.  Pur și simplu, discuțiile de acasă cu mama și tata, devin insuficiente in timp pentru dezvoltarea unui vocabular bogat in limba română.

Și atunci, fetele cu ii au decis că e timpul să facă ceva, nu doar să constate și să se plângă de lipsa de vocabular a copiilor,  așa că au inființat acest club, pe banii și munca lor, bineînțeles.  Clubul Cultural Românesc din Austria

Până acum, in cele aproape 7 luni de activitate, au organizat serbări la care copiii din club au invățat cântece și poezii și au pus in scenă piese de teatru cu diferite ocazii. Au organizat workshop-uri de meșterit felicitări, au organizat picnicuri cu activități in aer liber, au primit  cadouri de Crăciun și au avut un schimb de experiențe și felicitări cu elevii unei școli gimnaziale din România. In timpul acestor intâlniri distractive și relaxante pentru copii, cele două fondatoare, Dana și Adela au avut grijă să introducă discret copiilor și noțiuni despre tradițiile românești, despre autorii scenetelor in care ei au jucat, Caragiale și chiar un pic despre Creangă. Le-au povestit copiilor un pic și despre istoria românilor și ce sărbătorim de fapt de 1 Decembrie.



Dana și Adela au ințeles că cei mici sunt mai receptivi la informații atunci când se joacă. Au ințeles că nu vor putea să facă o oră de istorie in care să le citească copiilor din manualul de istorie și ei să rețină anii de domnie ai lui Stefan Cel Mare. Așa că au ales să se joace cu ei, să ii provoace să se joace impreună și să invețe in același timp.

Fetele cu ii fac ceva minunat. Ii ajută pe copiii români de aici din Austria să iși ințeleagă originea, să iși ințeleagă bunicii. Ii ajută să prindă drag de România și de cultura românească. Ii ajută să nu uite de unde au plecat, sau de unde au plecat părinții lor. Și asta nu e deloc lucru mic, ba dimpotrivă.

Am participat și eu cu Emma și Călin la doua dintre intâlnirile on-line ale clubului. Prima dată, săptămâna trecută am cântat cântecele despre Ziua Mamei și s-au spus câteva poezii cu aceeași temă. Aseară ne-am văzut iar și Călin a cusut pentru prima oară in viața lui cu un ac adevărat pe etamină. Materialele necesare le-am primit de la Club prin poștă. Călin a fost incântat de activitate insă nu a avut răbdare să iși ducă proiectul la bun sfârșit. Nu-i nimic, avem timp pănă pe 1 Martie. In timp ce coseau, Adela le-a citit căteva rânduri despre mărțișoare, despre istorie și semnificație. Chiar și eu am aflat lucruri noi, nu doar Călin.


Hai să vă spun cum e de fapt la aceste intâlniri. Copiii sunt relaxați, participă benevol la activități și se vede că le place să fie acolo.  Pe parcursul intâlnirilor, pe lângă tema specifică fiecărei intâlniri se joacă diverse jocuri cu reguli simple, jocuri menite să le dezvolte copiilor vocabularul, să formeze asocieri mai ușor intre diverși termeni, să creeze familii de cuvinte și totul in timp ce copiii se distrează.

Ai mei, Emma și Călin sunt mici și nu au nici exercițiul statului timp de o oră in fața unui laptop , anajați intr-o activitate, insă, mai ales pentru Călin ambele intâlniri au fost un succes.

Pe lângă toate avantajele evidente de mai sus, copiii, și chiar și părinții, câștigă,  preț de o oră, sau mai mult, sentimentul de apartenență la cei asemeni lor.

Deși, din punct de vedere geografic noi suntem departe de acest Club, atâta timp cât intâlnirile vor avea loc online noi vom incerca să participăm și ii vom susține in acest demers al lor cu tot ce vom putea.

Primul pas a fost să completez formularul de adeziune și să plătesc taxa de membru de 25 eur / an.

Știu că au planuri multe și idei minunate, nu vreau să le stric surpizele doar pe una dintre ele țin musai să o dezvălui, un pic. Vor să facă in așa fel incât să aducă pentru copiii de aici cărți in limba română. Cum să nu susținem un asemenea demers?

Vă rog să le scrieți și să le cereți formularul de adeziune și ele vor avea grijă să vă țină la curent cu activitatea lor.

Succes in continuare,  doamnelor! Faceti o treaba tare bună pentru care vă mulțumesc!









1Feb
Asociații pentru români in Austria

        Anul trecut am primit zeci, poate sute de mesaje de la oameni care imi spuneau că vor să plece din România și că vor să se mute in Austria.

          Eu sunt un om foarte empatic și cu un spirit civic dezvoltat și imi doream să ii ajut pe toți.

De multe ori intrebările erau foarte specifice, de genul: imi pot echivala diploma de mecanic? Pot lucra intr-o farmacie?

In alte situații intrebările erau despre viața de zi cu zi, doar că eu nu mă confruntasem cu ele.

          Știu sigur că nu am reușit să ajut decât o mică parte din cei care mi-au scris. Dar imi doream să ajut pe toată lumea. Motiv pentru care am flirtat cu ideea inființării unui ONG, aici in Austria care chiar asta să facă.

          Oameni pregătiți, oameni care să cunoască limba germană și legile austriece. Oameni care chiar dacă nu au toate informațiile , știu unde să le caute. Oameni  care iși doresc să facă in așa fel incât românii care vin in Austria și vor să se integreze aici, să aibă sprijin.

          Sunt sigură că aș fi găsit oamenii potriviți, și ochisem câteva doamne mai mult decât competente, insă, am avut un moment de claritate in care am ințeles că un proiect de asemenea anvergură este mult prea mult de dus pentru mine.

 Indiferent de cât de mare este dorința mea de a ajuta, a vrea nu este egal cu a putea. Cel puțin nu in momentul la care sunt acum.

Și mai era o chestiune, la fel de importantă, cea a susținerii financiare. Sigur că eu as fi găsit oameni competenți și dornici să se implice. Dar oamenii aceia ar fi avut facturi de plătit și copii de crescut. Munca voluntară este limitată ca timp, ca număr de ore, pe când proiectul acesta ar fi avut nevoie de mult timp.

 

Subiectul a revenit in mintea mea in urmă cu câteva zile când un domn a comentat la articolul meu legat de examenele auto care nu se pot sustine in limba româna. Dânsul imi spunea să nu mă mai smiorcăi pe la colțuri și să mă alături uneia dintre ONG-urile românești existente in Austria.

 

Pe site-ul ambasadei României este o lista cu 18 asociatii și organizații ale românilor. Prima este inființata in 1958, in Viena și cea mai recentă este inființată in 2020, in Graz.

Mi-am petrecut ore in șir căutând informații despre fiecare asociație, pe web sau pe facebook, chiar și pe instagram și youtube.

Unele dintre ele nu au niciun fel de activitate, cel puțin nu in mediul online.

Altele sunt foarte nișate: sporturi, dansuri populare, evenimente culturale.

Sunt câteva care sunt inființate ca asociații religioase și activitate lor din mediul online este concentrată in acestă zonă.

 

Sunt câteva care mi-au atras atenția.

 

1.    Centrul Cultural Austro-Român Graz- sunt activi in mediul online. Au un site functional. Organizează cursuri de limbă germană online. Oferă consultanța financiară.  Nu sunt exact pe structura pe care eu mi-o imaginam, dar m-au făcut să incerc să il conving pe soțul meu să se inscrie la cursurile lor.

 

2.    Rumänischer Verein RO-START Linz – activi in mediul online. Informații importante, actualizate. Au la inceputul activității un articol in care iși exprima clar intențiile și ceea ce iși propun și mi-a plăcut mult ce scria acolo. S-au inființat in 2019 și sunt sigură că pandemia i-a impiedicat in a se dezvolta mai mult.

 

3.    Drept pentru ingrijire- nu am regăsit-o pe lista oficiala, insa o știu de pe facebook. Cred că este o asociație care are grijă de drepturile ingrijitoarelor de bătrâni de aici din Austria. Postează des informații de interes, mai ales acum in contextul lockdown-ului. Oferă sprijin in situații concrete, oferă consultanță juridică in privința contractelor și indrăznesc să spun că sunt un real ajutor pentru categoria aceasta de muncitori români.

 

       Aș vrea să mă alătur ca membru/voluntar/cotizant, uneia dintre aceste asociații.  Vreau să imi pot aduce contribuția la tot ce inseamnă bunăstarea diasporei românești. Sunt sigură că fiecare dintre cei care au muncit să inființeze aceste asociații au avut aceleași gănduri ca mine, chiar dacă viziunea și punerea in practică poate sunt un pic diferite.

          Eu nu vreau să ne unim toți și să cerem să susținem examenul auto in limba română.

          Eu nu vreau să ne unim și să ieșim in stradă să ne cerem drepturile.

Avem suficiente drepturi, doar că trebuie sa le cunoaștem, la fel cum trebuie să cunoaștem și responsabilitățile.

Am citit pe site-ul uneia dintre asociații  povestea unei doamne, o mamă singură, fugită din România de frica soțului abuziv. Ca să iși poată hrăni copiii, trebuia să meargă la muncă și pe cel mic, de doar 5 ani, pentru că nu găsise loc liber la grădiniță, il lăsa in fiecare zi plângând singur in casă.  Asta este o dramă care s-ar fi putut ușor transforma in tragedie.

 Nu știu cum, dar sunt sigură că, dacă ar fi știut cui să se adreseze ar fi primit suținere și ajutor din partea statului Austriac.

Sunt sigură că mulți, la fel ca această doamnă, au ales soluții mai puțin ortodoxe, unele poate la limita legalității tocmai pentru că nu știau o altă cale.

Mai ales la inceput, când limba este cea mai importantă barieră, informația corectă și integrală este esențială.

Vreau ca românii la inceput de drum să ințeleagă și să respecte sistemul austriac, dar să simtă că au un sprijin și că aparțin unei comunități.

 

Am găsit pe un singur site un formular de adeziune unde cotizația unui membru era de minim 150 eur/ an.

Voi cunoașteți asociațiile de mai sus? Sunteți membri? Cotizați? Aveți alte recomandări?

 

Mulțumesc!

 

Fiți buni unii cu ceilalți!

01 februarie 2021

 
10Jan
O naștere in Austria, pe timpul pandemiei

 O naștere in Austria, pe timpul pandemiei


M. este o românca ce urmeaza luna asta să implinească 33 de ani și care este in Austria de 9 ani. Cu M. am povestit afară, ne-am intâlnit la ea in curte, am stat la aceeasi masă dar am am păstrat distanța fizică astfel incât sa fim amandouă in siguranța. Am plecat de la ea cu o stare de bine si de liniște dar fără să imi mai simt picioarele de la frig.

M. este o persoană cu o nevoie mare de control, mai ales in aspecte medicale. In viața ei a apărut endometrioza cu 3 ani inainte să ajungă in Austria. A fost tratată greșit de mai multe ori, a luat și in România și in Austria tratamente care nu au ajutat-o sau tratamente care i-au făcut mai mult rău. A avut doua intervenții chirurgicale aici, in Austria și a testat peste 10 medici ginecologi pâna să găsească pe cineva cu care se simte confortabil și care ii accepta nevoia ei de a ințelege actul medical, tratamentul, de a ști toate riscurile și toate opțiunile .

M. nu și-a dorit niciodată sa fie mamă. Doar ca lucrurile pur și simplu s-au asezat pentru ea și pentru partenerul ei, sanatoși amândoi, stabili dpdv financiar, au reușit să iși cumpere casa visată, să o renoveze, aveau o viața bună așa că a venit firesc decizia de a face un copil la momentul potrivit.

Sunt câteva amănunte care pe mine m-au impresionat, m-au uimit. Eu am două nașteri in Romănia, ambele cezariene făcute la alegerea mea și am alăptat 5 ani, timp in care am crezut ca le-am trăit pe toate. Dar, de terapia prin laser cu care iți sunt vindecate ragadele, rănile la sâni cauzate de alaptare, nu auzisem.

Nici de camera de naștere care arata ca o sufragerie.
Nici de…dar mai bine o las pe ea să vă povestească.

˝ Am sunat medicul ginecolog inainte să vorbesc cu partenerul meu.
– Bună dimineața! Am făcut un test de sarcină și e pozitiv. Ce fac acum?
– Te bucuri! Felicitări!
– Bine, bine! Mulțumesc! Dar ce fac acum?

Eu aveam nevoie să știu fiecare pas pe care urma să-l fac, fiecare control. Aveam nevoie să știu că e totul bine. La primul control mi-a confirmat punctulețul negru pe ecografie, dar era prea devreme pentru bătaile inimii. Abia la 12 săptămâni mi-a dat carnetul de gravidă și o hârtie pentru angajator. Prin prisma relației de mai mulți ani pe care o aveam cu medicul, m-am simțit confortabil sa adresez oricăte intrebari aveam, să sun să fac progrămari suplimentare pentru un control, intre controalele deja stabilite. Mă simțeam confortabil să sun la cabinet , in timpul orelor de program și să spun “mă doare in partea stângă, e normal? “ “azi mișcă mai mult decât ieri, e normal? “ . Am făcut toate controlele obligatorii și in plus pe toate cele cu plată, recomandate de doctor. Morfologii, ecografii 4d, etc. Am mers la un curs de pregătire pentru naștere, impreuna cu partenerul unde am invătat cum să recunosc travaliul, cum să respir pe perioada travaliului, ce semne să urmăresc, care sunt pașii unei nașteri, ce mă așteapta. Pentru mine a contat mult. Și am avut noroc pentru că l-am făcut inaintea pandemiei, acum nu știu dacă se mai țin astfel de cursuri.

In Austria se naște cu medicul de garda

Sarcina mi-a fost urmărită de medicul ginecolog pâna in săptamăna 34, apoi am sunat la spitalul pe care eu l-am ales pentru a naște și mi-am făcut acolo o programare. Am ales spitalul din St Polten pentru că acolo am avut una dintre operatii, pe secția de ginecologie si am avut o experiența bună. In Austria, in mod uzual nu naști cu medicul care ți-a urmărit sarcina, decât dacă acel medic profesează și in spital și dacă se intâmplă să fie de garda in ziua in care iți vine sorocul. Ceea ce, evident e puțin probabil.

La primul control pe care l-am avut la spital, pe lânga analizele de sânge, de urina, ecografii si monitorizarea bătăilor inimii bebelușului, am avut o discuție și despre naștere. Intervenția chirurgicala pe care o avusesem in urmă cu câtiva ani ar fi putut să mă impiedice să nasc natural. Dar nu a fost cazul si, nefiind nicio recomandare medicală pentru care eu să nu nasc natural, nu s-a pus problema dacă eu imi doresc natural sau prin cezariană. A fost de la sine ințeles că voi naște natural.

La fiecare control la spital participa medicul de garda și o moașa. După toate analizele, aveam o discuție cu medicul despre cum mă simt , ii puteam adresa orice intrebare si stabilem următorul control. Partenerul meu a participat la toate controalele și ecografiile făcute la medicul ginecolog și doar la primul făcut la spital. Apoi a venit pandemia și el nu a mai avut voie să intre in spital.

Nu imi era frică de virus la momentul acela, ne luam măsuri mari de precauție, nu ne mai văzusem cu nimeni social de mult, stăteam doar in casă. Dar imi părea rău că el nu o poate vedea pe bebelușa la ecografie, nu ii poate auzi bătaile inimii. Am inregistrat o dată cu telefonul și i-am trimis să audă.

In Austria, in mod uzual tatal participa la naștere

Era o stare de incertitudine și tensiune atunci in martie, aprilie, toată lumea vorbea doar despre virus, despre pandemie, despre pericol. Nu știam dacă el va putea participa la naștere și asta mă speria cel mai tare. Mie imi e frică de spitale, imi provoacă anxietate. Mergeam singură la controale, el mă astepta in parcare.

Eram pregătită să rămân apoi câteva zile in spital, deși planul nostru inițial era să plătim și să fim amândoi internați in camera familiei. Mă resemnasem că asta nu se va mai intămpla, ca mama nu va putea ajunge din Romănia sa mă ajute la inceput, că voi fi nevoită să mă descurc singură deși eu nu am avut in viața mea niciun copil pe lângă mine. Dar, nu mă puteam obișnui și nu puteam accepta că el nu va fi lânga mine când i se va naște fiica.

Am avut noroc și, deși am născut când numărul cazurilor in Austria creștea tare, spitalul a permis ca tatăl să asiste la naștere.

In ultimele 2 săptămâni de sarcină am fost la controale din 4 in 4 zile, apoi din 2 in 2 zile. Depășisem termenul, eram deja la 40 săptămâni si 6 zile și am mers la controlul programat, intr-o sâmbătă. Micuța nu dădea niciun semn ca vrea să vină să ne cunoaștem așa că eu am crezut că merg doar la un control de la care voiam să mă intorc repede pentru că aveam ceva de făcut in grădina.

Medicul de garda, o doamna , a decis că e mai bine ca eu să rămân la spital și, eventual să incercăm o inducere a nașterii. Am izbucnit in plans, m-am speriat. Am crezut ca ceva nu e bine. Doamna doctor m-a asigurat ca atât eu cât și bebelușa suntem bine, doar ca este cea mai sigură varianta, având in vedere termenul depășit. Mi-a dat libertatea de a merge acasă, dacă aș fi avut nevoie si apoi să mă intorc in căteva ore. Dar am rămas. Am coborât la mașină cât să il anunț pe el și să imi iau bagajul. El a plecat acasa. Pe mine m-au internat, mi-au facut controale suplimentare si m-au condus in camera mea.

Camera de nastere era ca o sufragerie


Apoi moașa mi-a prezentat camera de nașteri. Camera de spital este asemănătoare unei camere de hotel. Pat, noptiere, televizor, masa,scaune, dulap, seif, pături si perne suplimentare. Baie proprie cu duș. In baie toate consumabilele de care eu sau bebelușul am fi putut avea nevoie sapun, gel de dus, sampon, pastă si periuța de dinți, crème de iritații, scutece, absorbante, chiloti de unica folosinta, prosoape, păturici si aleze pentru bebeluș.
In schimb, camera de nastere arăta ca sufrageria mea, a oricui, in care fusese adus un pat de spital. Canapea portocalie cu multe perne mici de décor, perdea si draperie. Măsuța de cafea cu elemente de décor pe ea. Tablouri pe pereți. Rafturi pline de cărți, un leagăn agățat de tavan. Covor. Mai era o camera, lipită de aceasta, fără ușă intre ele, cameră in care era o cadă mare in care eu aș fi putut să nasc, dacă mi-aș fi dorit asta.

După prezentare, mi-au sugerat sa merg in camera mea, să iau prânzul și să discutăm apoi despre o posibilă inducere a nașterii. Nu a mai fost cazul pentru ca la scurt timp la mine au inceput contracțiile și moașa m-a ajutat să merg in sala ne naștere.

Nașterile au loc in prezența medicului a moașei

Din acel moment și până când a ajuns partenerul meu, moașa nu a plecat de lângă mine. Și-a tras un scaun lângă patul meu și mi-a povestit despre familia ei, m-a intrebat despre mine, m-a ținut de vorba, dar, mai ales m-a asigurat că totul o sa fie bine. Că, indiferent ce se va intâmpla din acel moment ea va ști ce sa facă si totul o sa fie bine. M-a incurajat să stau in orice poziție mă simt mai confortabil, mi-a oferit apă din diferite recipiente și intr-un final mi-a dat ea să beau cu paiul. A fost extraordinara.
Nici daca aș fi născut cu mama mea lănga nu m-aș fi simțit atât de confortabil.

Medicul venea din cănd in cănd și se asigura că sunt bine, dilatația imi era masurată de moașa si la baie m-a ajutat partenerul meu să merg. Aveam libertatea să stau in picioare, sa mă plimb prin camera, să intru in cadă. Eu nu m-am mișcat din pat. Nu am putut.

Am țipat la el și l-am intrebat cum a putut să mă lase să fac asta. El imi spunea că o sa fie bine. Eu ii spuneam să plece. El mă mangâia. Eu ii spuneam să nu mă atinga. El imi zâmbea.

M-am simțit atât de ajutată, de incurajată, m-am simțit in siguranța pe tot parcursul experienței deși durerile au fost mari. De la un moment dat, medicul nu a mai plecat.

A fost nevoie sa imi rupă apa. Dar m-au anunțat inainte, mi-au explicat de ce fac asta și ce o să se intâmple. Și, din nou, m-au asigurat ca totul o sa fie bine. Constant au facut asta. Nu știu daca așa fac in mod uzual sau dacă au ințeles ca eu mă panicam incontinuu și aveam nevoie să le aud spunând ca că e totul bine.



Cănd bebe a venit, am văzut-o pe moașa ca s-a precipitat puțin și că nu i-a cerut partenerului meu să taie cordonul așa cum eu ințelesesem ca o va face. Bebelușa mea avea cordonul infășurat in jurul gâtului si cred ca punea ceva presiune. Dar totul a fost bine. A sters-o un pic, a infășurat-o intr-un prosop și au pus-o pe pieptul meu. Abia după ce mi-au adus-o mi-au spus că am nevoie de câteva cusaturi și au adus ceva ustensile medicale. Au terminat repede, au străns tot, s-au asigurat ca suntem bine, ne-au felicitat și ne-au lăsat singuri. Pe noi, cu ea.

Nu am anunțat familia si nici prietenii. Nu am dat mesaje si nici nu am facut apeluri video. Am stat doar noi trei si ne-am bucurat , mai cu seama pentru că știam că urma să fim separați câteva zile din cauza pandemiei.

Am reușit cu ajutorul moașei să o așez pe micuță astfel incât ea singură s-a târât si a ajuns la sân și s-a atașat. Prin urmare am reușit să o alăptez incă din prima ei oră de viață.

La un moment dat a venit o asistentă de la neonatologie și, in timpul in care eu am mâncat , imi adusesera un platou cu câte ceva pe el, deși eu le spusesem că nu imi este foame, ea, asistenta i-a arătat partenerului meu cum să o spele pe micută, a masurat-o, a cântarit-o și i-a vorbit atât de frumos. Ii spunea “madam, acum o sa te pieptăn și ție o să iți placă“.

Cam la 3 ore după naștere, in jur de 9 si jumătate seara, el a plecat acasă și noi am plecat in camera noastră.

Am stat in spital 4 zile. Am primit suport constant, inclusiv noaptea când ea plangea și eu nu știam ce sa ii fac. Mergem in fiecare zi intr-o cameră a bebelușilor unde o asistentă mă ajuta să o spăl, o controla, se asigura că e bine. De două ori a fost luată de lânga mine, de fiecare dată pentru controale in secția de pediatrie, unde, din cauza pandemiei eu nu am avut voie sa intru.

Nu am auzit nici măcar pomenindu-se laptele praf, nu am vazut niciun recipient si nimeni nu m-a intrebat dacă mi-a venit laptele sau dacă am suficient. Pur și simplu imi hrăneam copilul. Am avut răni inca din prima zi, probabil din cauza unei atașari mai puțin bune, dar am avut crème speciale, comprese si de două ori pe zi mergeam la ceva care se numește terapie prin laser unde, timp de cateva minute imi expuneam zonele cu rani la acea lumina, la acel laser. Când am plecat acasa, rănile erau vindecate.

Experiența mea cu nașterea a fost una pozitivă. Faptul ca a fost pandemie i-a privat pe cei dragi nouă, mai ales pe bunicii din Romănia sa o vadă. Dar, nouă, ne-a adus ce am avut nevoie. Am avut timp să le facem pe toate in ritmul nostru, să ne găsim stilul. Să ne cunoaștem unii pe ceilalti in noile roluri. Să ne conectăm. Dacă aș mai face un copil, pandemie sau nu, aș aplica aceeași regulă. Fară vizite și fără ajutor pănă ne intram intr-un ritm confortabil nouă.

Uitandu-mă acum in spate, la toate experiențele medicale de aici, din Austria, la cele din România și, apoi, uitându-mă in interiorul meu, la nevoile mele, am convingerea că dacă aș fi rămas in România aș fi ales să nu fiu mamă. ˝

Mulțumesc M. pentru timp, pentru poveste, pentru incredere!

10 ianuarie 2021
24Mar
Sustin afacerile mici

Cred ca v-am mai spus ca eu, in perioada asta sunt mai ingrijorata de criza economica decat de cea medicala.
Nu vreau sa minimizez efectele medicale ale virusului, ci pur si simplu sunt mai ingrijorata de numarul mare de persoane sustinute de stat, atat de cel austriac  cat si de cel romanesc. Persoane care nu mai produc ci doar consuma. Eu fiind una dintre aceste persoane. Cel putin aici, in Austria eu nu mai produc nimic.
Astept din partea statului sa ma intretina. Suna cinic si urat insa…nu simt nicio aplecare in a imi cauta un job in perioada asta, vreau sa stau in casa si sa ajut la stingerea acestei epidemii si vreau sa nu imi pun in pericol copiii. Plus ca, imi doresc sa ma intorc la acelasi job pe care l-am avut. Acolo am format relatii, am intrat intr-un ritm, imi era bine acolo.
In Romania inca produc, atelierul de jucarii inca produce, insa la o capacitate redusa pentru ca, in perioada asta oamenii (cei mai multi) sunt condusi de instinctul de supravietuire si aleg sa cumpere strictul necesar.
Si totusi,  cum sa facem ca dupa aceasta perioada sa nu fim nevoiti sa ne inchidem afacerile? Reducem cheltuielile, solicitam amanari la plati catre furnizori, facem reduceri mari catre consumatorul final si catre revanzatori, transferam totul sau cat mai mult in online si incercam sa nu urmarim profitul ci incercam sa ne focusam pe a avea incasari cu care sa ne platim datoriile. Eu asa am facut.
Vreau sa va prezint o lista cu mici antreprenori pe care eu ii cunosc personal, cu care am colaborat in diverse proiecte sau al caror client am fost. Pentru ca in ultimii 5 ani am fost mai mult decat orice altceva MAMA, afacerile pe care vi le prezint au legatura cu cei mici.
http://www.mami-citeste.ro/ – o mica afacere de familie, o librarie online unde gasesti carti dedicate copiilor, carti dedicate parintilor si carti dedicate cadrelor didactice. Libraria este coordonata de Anca, o mama de 2 fetite scolare.
https://lura.ro/ – un atelier care produce la comanda piese de mobilier pentru copii. Este o afacere mica, condusa de Raluca, o mama de 2 copii de varsta gradinitei.
https://www.miculcurios.ro/ – atelier de productie obiecte textile personalizate pentru bebelusi, copii si familie. Si aceasta afacere este una de familie unde sunt implicati toti cei 4 membri, 2 mai mari si 2 mai mici, coordonati de Geanina.
Cinderella’s Boutique – aici gasiti bentite si accesorii pentru fetite lucrate de Irina, o tanara mamica de 2 copii.
http://www.zitellu.ro/– este un atelier de hainute pentru copii in serie mica. Aici Madalina, mama de 2 copii coase cu drag rochite, pantalonasi, pijamale si diverse accesorii.
https://financialparenting.eu/– inseamna de fapt Anamaria, omul care tine cursuri de educatie financiara pentru parinti si pentru copii. Suna un pic pompos? Nu e. Eu am fost la 2 cursuri tinute de ea si la unul online. Ea tine cursuri si copiilor in gradinite.
Diana Tiron- consilier, coach si terapeut- in perioada asta a creat un program si sustine sesiuni gratuite de consigliere numite Ora de bine. Diana este hrana pentru suflet.
Olivia’s Magic Books – este locul  de unde iti poti face provizii cu carti din minunata lume Usborne. Veti vorbi cu Iuliana, mamica de Olivia.
https://www.ludotech.ro/– este magazinul online unde gasiti materiale , carti si jucarii educative. Elena este probabil cea mai mare sustinatoare a producatorilor romani. Ea conduce cea mai mare comunitate de mame care lucreaza de acasa din Romania. Elena, multumim pentru tot ce ai facut pentru noi!
https://elitaromaniei.ro/ – daca nu ii urmariti deja, este musai sa o faceti. Cand din toate directiile ne vin stiri negative si auzim doar despre cat de mult rau facem noi romanii, sau despre cat de multe greseli facem, Mihnea de la Elita Romaniei ne inunda de romani frumosi, romani care au depasit obstacole, romani care au reusit intr-un domeniu profesional, sau care exceleaza in acte de caritate, romani care ne fac sa fim mandri ca suntem romani.
http://ilocuinta.ro/ – stiu ca nu este chiar momentul pentru tranzactii imobiliare. Insa nu aveam cum sa inchid lista si sa nu mentionez cel mai devotat si profesionist agent imobiliar. Mirela iti intelege nevoile si cauta solutii pentru ele, ea este om inainte de orice si apoi vanzator.
https://jucariisenzoriale.ro/  by Tantino Toys – atelierul nostru de jucarii textile.
Fiecare dintre afacerile prezentate mai sus merita sustinuta. Nu v-am prezentat companii mari si nici oameni pe care sa ii ajutati sa isi cumpere o noua vila la mare. V-am prezentat oameni care muncesc in propriile afaceri si care vor sa isi intretina familiile. Romani de calitate.
Inainte de a alege sa cumparati o carte, un cadou, o jucarie, va rog, verificati lista de mai sus si sustineti producatorii locali.
Fiti buni unii cu ceilalti!
24 martie 2020
21Mar
Binele de langa noi

Masti furate sau cumparate la pret normal si vandute la un pret de 10, 20 sau 100 de ori mai mare!
Carucioare pline ochi cu alcool sanitar sau cu dezinfectant ce urmeaza sa fie vandute la bucata pe piata neagra, la fel la suprapret.
Oameni iresponsabili si nepasatori care mint personalul medical depre calatoriile facute.
Omul (eu stiu doar de 1) care diagnosticat fiind cu Covid-19 in Spania s-a urcat in avion si s-a intors in tara si a expus voit si constient atatia oameni pericolului, poate pe unii i-a condamnat la o boala lunga, poate pe unii la moarte.
Oameni care au calatorit si care intorsi acasa nu respecta autoizolarea.
Oameni care considera ca ei sunt mai presus de acest virus si ca e doar o gripa peste care vor trece. 
Este parerea fiecaruia si eu o respect. Insa, regulile impuse in stare de forta majora nu se discuta, nu se dezbat si nu se negociaza. Ele sunt luate pentru bine majoritatii, nu pentru binele unui individ. Tu esti in forta si puternic si poti duce usor lupta cu acest virus, dar bunica ta poate nu e.
Oameni in varsta care ies si socializeaza in parc cu alti oameni in varsta cu motivatia ca au iesit sa isi dezmorteasca picioarele!
Articolele nefondate si false care induc panica doar de dragul de a genera audienta si bani.
Si lista sigur poate continua. Asta a reusit sa scoata rau din noi Coronavirus. Raul era acolo, nepasarea era acolo, doar ca acum noi le facem vedete. Distribuim fiecare articol negativ si fiecare poza care arata un bisnitar cu cosul de cumparaturi plin de pui sau de alcool sanitar. Nu spun ca ar trebui sa le ascundem sub pres. Nu spun ca ar trebui sa ne prefacem ca totul e roz. Sustin doar ca nu trebuie sa fie focusul nostru principal.
Sunt multe persoane publice din Romania si multe companii si organizatii care au decis sa doneze bani sau aparatura medicala sau echipamente medicale pentru a ajuta in lupta importriva Coronavirus.
Eu stiu despre acestia: Gigi Becali , Simona Halep,  Andra, Melania Medeleanu, Organizatia Daruieste Viata, Banca Transilvania, Aqua Carpatica , Avon, Profi, OMV.
Dr Adina Alberts care si-a pus clinica privata la dispozitie  in mod gratuit pentru tratarea bolnavilor.  
Sigur sunt mai multi.
Apoi, mai sunt cei mai putini cunoscuti :
Maratonsibiu.ro s-a mobilizat si a strans donatii de la cetateni in valoare de peste 200.000 lei.
Ateliere de croitorie din intreaga tara lucreaza fara a fi platite si doneaza masti catre personalul medical care are nevoie de ele.
Vlad Placinta din Botosani si-a propus sa stranga bani sa cumpere spitalului din Botosani aparatele necesara pentru depistarea Covid19 si pentru asta a demarat o campanie STOP Covid19.
Multi tineri, individual sau organizati in grupuri fac cumparaturi pentru batrani si le duc acasa alimentele astfel incat acestia sa stea in siguranta in casa.
Taximetristi care transporta gratuit de acasa catre spital si invers personalul medical.
Socului Kebap, un fast food din Bucuresti livreaza mancare gratuita catre personalul medical de la Matei Bals, 100 de portii zilnic.
Dana Rogoz le citeste copiilor povesti in direct.
Teatrul Tandarica si Opera comica pentru copii  dau acces copiilor (si un ragaz parintilor) la spectacole live pe pagina lor de facebook.
Teatrul Bulandra transmite pentru prima oara azi live o piese de teatru “Gigel” la ora 19.00 ora Romaniei.
Eu cred asa:
FIECARE FAPTA BUNA FACUTA SI NESPUSA E PE JUMATATE IROSITA. ( este un citat ce nu imi apartine).
De ce trebuie sa facem fapte bune in liniste si in anonimat? Mai bine le facem publice si le strigam in gura mare si in felul asta oferim exemple pozitive. Indiferent care este motivul pentru care altii vor urma exemplul celor care ajuta, rezultatul este important: toti sa ajutam!
Totul va fi bine! Stiu, avem nevoie sa auzim asta, avem nevoie sa spunem asta. Avem nevoie sa credem ca asa va fi. Dar, doar criticand autoritatile si politicienii si doar focusandu-ne pe ceea ce nu e bine …nu ne indreptam spre Happy End-ul pe care toti ni-l dorim.
Putem sa ne implicam activ, cei care avem posibilitatea. Sau putem sa ajutam mult doar daca stam acasa si respectam  regulile impuse de autoritati.
Hai sa ne gandim la aceasta perioada ca la un restart. Planeta in sfarsit respira.  Si noi avem decizii de luat. Alegeri de facut.
Alege sa vezi binele de langa tine!
Va rog sa imi scrieti aici sau in privat sau sa imi trimiteti link-uri cu persoane sau afaceri mici care ajuta .
Pe ele trebuie sa le facem vedete.
Daca stiti numele micilor croitorii care au decis sa lucreze masti si sa le doneze spitalelor, spuneti-mi numele lor. Dupa ce trece perioada grea, si ele vor fi nevoite sa supravietuiasca si le putem ajuta, putem trimite acolo clienti in semn de multumire ca au ajutat la a ii tine in siguranta pe medicii nostri.
Fiti buni unii cu ceilalti!
21 Martie 2020
29Feb
Perspectiva unui copil roman care traieste in Austria

Am un interviu deosebit azi! Mi-a placut atat de mult sa il fac! Sper sa va placa si voua sa il cititi.
R este un copil cu mult bun simt, un copil foarte destept si care intelege multe.  Interviul a curs de la sine, este in realitate mult mai lung decat ce va redau eu mai jos si unele fraze a trebuit sa le reformulez putin pentru ca am tinut ca discutia sa fie mai libera astfel incat el sa se simta in largul lui. Unele cuvinte folosite au fost in limba engleza sau in limba germana dar eu le-am adaptat. Am si omis anumite informatii pentru ca am vrut sa pastrez intimitatea lui si a familiei. Multumesc parintilor pentru ca si-au dat acordul sa public aceasta discutie. Si vreau sa fac o mica precizare inca de la inceput. Daca nu aveti nimic bun de spus, va rog sa va abtineti de la comentarii. Protagonistul este un copil si chiar daca el nu are acces sa citeasca comentariile , parintii lui o vor face. Va multumesc!
1.      Cine esti? 
Eu sunt R, am 11 ani si  locuiesc in Austria cu parintii mei.
2.      De cand locuiesti in Austria?
De aproape 3 ani.
3.      De ce crezi tu ca parintii tai au ales sa locuiasca in Austria?
Pentru ca au avut relatii aici, tatal meu avea un prieten aici si cred ca a avut un start bun pentru ca a fost ajutat de prietenul lui. Si, cred ca au ales Austria si pentru ca este o tara neutra si pentru ca nu se implica in razboaie. Ei veneau din Spania, acolo nu au mai putut ramane din cauza ca nu aveau niste acte si cred ca  cea mai buna varianta a fost Austria.
4.      Cum a fost acomodarea ta? Mai grea decat ai crezut ca o sa fie sau mai usoara?
A fost ceva nou, dar a fost destul de ok la inceput pentru ca nu eram obisnuit sa stau cu tatal meu. Eu in Romania stateam cu bunicii mei si m-am bucurat sa stau cu el. Si a fost bine si pentru ca am venit vara si nu am fost nevoit sa merg imediat la scoala. Da, a fost putin greu, alta limba, nu puteam sa comunic cu doamna la scoala. Eu am facut cateva ore de germana inainte sa vin aici in Austria, dar nu m-au ajutat foarte mult. Am facut doar cateva lectii in care am invatat doar cum sa ma prezint, sa pun cateva intrebari, dar nu puteam sa port o conversatie si nu puteam sa inteleg ce mi se spunea.
5.      Este diferita germana pe care tu ai invatat-o in Romania, prin meditatii, fata de germana care se vorbeste aici?
Da, este un dialect aici, dar nu este super mare diferenta. Daca cineva invata germana si vine aici, intelege ce se vorbeste.
6.      Ai reusit sa iti faci prieteni inainte sa mergi la scoala?
Nu, inainte sa merg la scoala nu. Nu aveam vecini si nici alti prieteni. Si cand am inceput sa merg la scoala singurii care s-au imprietenit cu mine erau romanii din acea scoala, pentru ca doar cu ei puteam sa vorbesc. Doi dintre ei , parintii lor erau prieteni cu parintii mei si ne-a fost usor sa ne vedem si dupa scoala. Dar alti prieteni acolo la scoala nu am avut.
7.      De ce? Din cauza limbii?
Da, si din cauza limbii, dar nici eu nu am reusit sa ma integrez. Nu erau prea prietenosi cu mine, cateodata nici nu se jucau cu mine  dar  nu am avut ce sa fac decat sa incerc.
8.      Au fost momente cand ai vrut sa te intorci in Romania?
Au fost momente cand eram mai singuratic dar nu cred ca am avut deloc dorinta sa ma intorc in Romania. Si pentru ca parintii mei erau aici si voiam sa stau cu ei si pentru ca nu voiam sa ma dau batut asa repede, pur si simplu daca dau de greu putin sa dau inapoi. Nu voiam sa fac asta.
Dar, dupa ce am terminat clasa a 3-a, eu si parintii mei traiam intr-o casa cu chirie si ei voiau sa isi ia o casa a lor ca sa nu mai plateasca chirie. Si ne-am mutat intr-un alt oras si m-am mutat si cu scoala, mult mai ok. Si eu deja intelegeam mult mai bine ce spunea doamna la scoala. Puteam sa vorbesc si eu mai usor.
9.      Faceai si acasa exercitii de germana?
Da, mi-am luat o carte si faceam cu tata exercitii acasa.
1.   Nu e sufficient ce inveti la scoala? Sau la un curs, trebuie sa  muncesti si suplimentar?
Depinde si varsta la care incepi sa inveti, dar da, cred ca trebuie sa faci si suplimentar. Eu cele mai multe cuvinte le-am invatat acasa, dar sa comunic si sa vorbesc am invatat la scoala. Dar trebuie sa ai si timp acasa sa exersezi. Eu am avut timp pentru ca eram copil, dar adultii nu au asa mult timp.
1.   Spune-mi putin despre scoala! Cum e scoala aici in Austria?
Suntem 25 copii in clasa. La inceput mi s-a parut diferit ca nu erau asa multe teme si ca nu era ceva foarte important cand faceam ceva gresit. Ne explicau ce am gresit si trebuia sa facem din nou acel lucru si asta mi s-a parut  mai bine decat sa primesc o nota proasta ca am facut ceva gresit. La inceputul clasei a 5-a am avut de ales intre o clasa normala, o clasa de sport sau o clasa creativa. Si am ales o clasa creativa. Si asta inseamna ca avem multe activitati creative. Muzica, piese de teatru, mergem la azil de batrani si le cantam, facem multe lucuri, gen…la lucru manual lipim bucati de ziare pe baloane si apoi dam forma de bufnita, desenam, facem tot felul de decoratiuni.
1.   Lucurile astea nu le faceai la scoala in Romania?
Nu, eu cel putin nu am facut astea la scoala. Poate se fac dar eu nu am facut. Cateodata nu faceam orele de muzica sau desen, ca sa facem matematica, pentru ca era mai importanta.
1.   Ce materii ai la scoala?
Germana, matematica, engleza, geografie, stiinte sociale (unde invatam cum sa ne purtam unii cu altii, cum sa ne purtam in societate, reguli din astea) biologie, sport, desen, lucru manual si muzica.
1.   Cate ore de sport ai pe saptamana?
2 ore de sport si 2 ore de inot pe saptamana si din primavara o sa facem si tenis de camp dar la after school.
Si la after school, dupa ce timp de o ora ne facem temele,aveam acces la o sala mare de tot de sport cu multe biciclete si mingii si tot felul de activitati sportive.
Aaa si ce m-a mai surpins pe mine, a fost ca in Romania in pauza trebuia sa stai in clasa, sa vorbesti cu colegii sau sa iti mananci pachetul, aici avem voie sa iesim in curte afara.
Sau in pauza mare, avem o sala  speciala unde noi putem sa mergem sa ne relaxam, avem si un tonomat cu bauturi calde. Sau cand avem ora de religie mergem acolo.
15.   Tu nu faci religie? A fost decizia ta sau a parintilor tai?
Nu, pentru ca eu sunt orthodox si aici ei sunt catolici. A fost decizia mea, dar parintii trebuie sa semneze ca sunt de accord ca eu sa nu particip la acea ora. Dar eu am multi prieteni musulmani care stau sa in sala de relaxare si eu vreau sa stau cu ei.
1   Mai povesteste-mi depspre scoala ta!
Ce imi mai place mie la noi in clasa este ca o data pe semestru fiecare dintre noi aduce un cos de fructe si asa avem mereu fructe proaspete in clasa sa mancam cand vrem. Apa putem sa bem de la robinet penru ca este potabila si altceva nu putem cumpara pentru ca nu avem magazine in scoala.
In fiecare saptamana e altcineva numit sa tina mereu tabla curata sau sa duca gunoiul la tomberoanele din curtea scolii.
1.   Stiu ca aici trebuie sa ai permis sa poti merge singur pe strada cu Bicicleta. Imi povestesti putin despre asta?
Da, de la varsta de 10 ani ai voie sa mergi singur pe strada pe bicicleta, fara sa fii insotit de parinte dar doar daca iei permisul. Se fac la scoala ore de teorie unde invatam regulile de circulatie apoi dam un examen. Daca nu ai implinit 10 ani  cand se organizeaza examentul dar totusi vrei sa inveti si sa dai examenul, poti sa faci asta, dar doamna de la scoala iti va tine permisul pana implinesti 10 ani si ti-l da apoi.
1.   Cum a fost cand ai inceput clasa a 5-a, a fost o schimbare mare?
Profesorii au decis sa mergem chiar la inceput, cred ca din prima sau din a doua saptamana, nu imi amintesc exact, intr-un fel de tabara ca sa ne cunoastem mai bine. Si a fost foarte frumos. Mie mi-a placut super mult, pentru ca am ajuns sa cunosc multa lumea si unii dintre cei mai buni prieteni ai mei de acum, au fost colegii mei de camera de atunci Mike si Ibrahim. Noi aveam asteptari ca vom merge acolo sa ne distram, sa ne jucam pe telefoane, sa ne relaxam. Dar…nu a fost fix asta. Adica a fost foarte frumos dar a fost foarte diferit. Nu am avut acces la telefoane decat 40 min pe zi sa ne sunam parintii, in rest am avut incontinuu activitati: excursii prin padure, pe munte, multe obiective turistice, a fost obositor pentru mine dar mi-a placut mult.
1.   Cum e mancarea in Austria?
E buna, e putin diferita dar e buna. De exemplu eu nu mancam in tara peste sau carnati dar aici mananc, aici imi plac. Dar sunt si mancaruri care nu imi plac, pe care nu prea le mananc.
2.   Cat faci pana la scoala in fiecare zi?
Cam 5-10 min, ma duc si ma iau parintii cu masina in fiecare zi, nu merg cu autobuzul. Dar din primavara vreau sa incerc sa ma intorc acasa de la scoala cu Bicicleta macar de 2 ori pe saptamana pentru ca tocmai s-a construit o noua pista de Bicicleta de la mine de acasa pana la scoala si as vrea sa incerc sa merg mai mult pe Bicicleta.
2.   Te rog spune-mi cele mai mari 3 avantaje ale vietii din Austria.
Parintii mei. Faptul ca stau cu ei!
Educatia, pentru ca este mai diversificata, pentru ca invatam mai multe chestii si profesorii sunt mai interesati ca noi sa intelegem. Mereu ne spun ca ei nu pot citi gandurile si daca nu intelegem ceva trebuie sa le spunem ca nu am inteles si sa le punem intrebari ca asta ii bucura.
Oamenii in general aici parca sunt mai relaxati, cred ca in Romania sunt mai multi saraci. Aici, in 3 ani nu am vazut niciodata un caine de strada, abandonat. Sau niciun cersetor sau niciun om sarac. Aici sunt multe legi ca sa fie siguri ca oamenii sunt bine. In Romania sunt multi oameni care abia reusesc cu banii pe care ii au, altii au foarte multi bani si altii nu au deloc, abia au ce sa manance. Si asta nu mi se pare ok, ar trebuie sa fie mai echilibrat.. De exemplu, aici nu ai cum sa te descurci fara masina. Statul te ajuta si te imprumuta si iti cumperi masina sa poti sa te duci la serviciu. Intelegi? Pur si simplu aici mi se pare ca sunt mai bune drepturile facute pentru oameni, ca sa ii ajute, sa le fie bine. Nu sunt eu cel mai in masura sa judec, dar asta e opinia mea.
2.   Si cele mai mari 3 dezavantaje sau situatii grele cu care tu te-ai confruntat in Austria.
Lucruri mai putin bune? Hmmm..
Nu cred ca e asa de usor sa te vezi cu prietenii. Na, trebuie sa ii suni, sa fie acasa, parintii sa fie de accord, parintii tai sa fie de accord, cine e liber sa aduca prietenul la mine, cine sa il ia…distantele sunt mult mai mari. Nu e ca in Romania unde ieseam in fata blocului si ma jucam cu prietenii mei. SI aici ma intalnesc cu prietenii mei dar nu e asa de usor.
Alt dezavantaj…nu stiu, nu am …sau poate…ca imi lipsesc bunicii dar cu tehnologia la care am acces, ii sun si ii vad in fiecare zi, sau vin in vizita la noi cu avionul sau eu ma duc la ei cu avionul. Cateodata zbor si singur la ei. Platim o taxa suplimentara si are grija stewardeza de mine. E chiar mai bine si pentru ca mereu intru primul in avion, nu stau dupa bagaje. Am fost deja de 2 ori asa si e foarte bine nu am avut nicio problema.
2.   Ti-e dor de Romania? Ce iti lipseste cel mai mult?
Imi e putin dor de oamenii si relatiile de acolo. Dar, vorbesc des cu familia pe telefon si video.

.   Cum ai invatat limba germana? A fost greu?
Da, a  fost greu. Dar, ca la orice, daca muncesti mult si depui efort o inveti.
2.   Tu stii si engleza bine, crezi ca asta te-a ajutat?
Da, stiu bine engleza. Se aseamana la unele cuvinte engleza si germana dar pe mine nu m-a ajutat prea mult.
2.   Ai incercat sa folosesti engleza atunci cand nu te descurcai in germana?
Nu, n-am incercat niciodata. La prima scoala am vazut ca nu prea stiau profesorii engleza si aici nu am incercat deloc pentru ca nu a mai fost cazul.
2.   Ai prieteni mai mult romani sau mai multi austrieci?
Am prieteni si romani si asutrieci si de alte nationalitati. Eu incerc sa ma apropii de cei cu care mi se pare ca sunt compatibil, nu ma gandesc sa ma imprietenesc cu cineva pentru ca e roman sau pentru ca e austriac, doar daca suntem compatibili.
2.   Ai simtit ca s-au purtat unii copii altfel cu tine decat cu ceilalti dooar pentru ca nu esti austriac?
Nu! Cel putin aici, la noua scoala sigur nu. Nici din partea copiilor nici din partea profesorilor.
2.   Ce vrei sa studiezi pe viitor, ce profesie ai vrea?
Vreau sa studiez informatica, vreau sa fac jocuri, dar cred ca e posibil oricand sa ma razgandesc.
3.   Crezi ca vei ramane in Austria sau e posibil sa mergi inapoi in Romania sau poate in alta tara?
Cred ca voi ramane aici. Cred ca pentru relatiile pe care le am aici, parintii, familia, prietenii.
3.   Crezi ca parintii tai vor sa ramana in Autria sau crezi ca vor sa se intoarca in tara?
Cred ca vor sa se intoarca. Dar nu acum ci cand vor fi mai in varsta. Cel putina asa cred eu. Dar nu stiu de ce. Nu stiu ce motiv au.
3.   Iti place sa citesti? Citesti in limba romana sau in limba germana?
Da, citesc, dar doar in romana am citit pana acum. Dar, am de gand, dupa ce termin cartea pe care o citesc acum, sa merg la biblioteca de la scoala si sa imprumut o carte in limba germana. Asa mi-au recomandat si profesoarele mele de la scoala.
3.   Daca un prieten din Romania  te anunta ca vrea sa se mute in Austria, ce sfat ii dai?
I-as spune sa nu fie descurajat de unii oameni pentru ca …de exemplu, acum nu mi se mai intampla dar la inceput mi se intampla sa nu se joace copiii cu mine, faceau asta ori pentru ca eram roman ori pentru ca nu eram austriac, nu stiu de ce. I-as spune ca nu conteaza ce zic sau ce fac cei care cred ca nu esti la fel de bun ca ei doar pentru ca te-ai nascut in alta parte. Lasa-i in pace si cauta-ti alti prieteni care chiar te plac pe tine asa cum esti. Eu mereu eram trist si ziceam ca nu o sa-mi gasesc prieteni aici si tatal meu mereu imi spunea: iti promit si stiu ca eu nu promit degeaba, o sa ai prieteni! si…a trecut ceva dar a avut dreptate. Mi-am facut prieteni, am invatat limba. Deci, sfatul meu, daca ar fi, ar fi sa nu fie descurajat sa incerce chiar daca da de greu, chiar daca e grea limba, chiar daca unii rad de el ca nu e al lor, el doar sa continue ca o sa fie bine! Opinia mea este ca Austria este o tara buna!



 Fiti buni unii cu ceilalti! 
29 februarie 2020
28Feb
Asa ne-am inceput weekendu-ul, cu emotii

Stii ca Fina a facut accident si ca e la spital, nu?
 Asa m-a intampinat sotul meu azi cand am ajuns acasa. Mi s-au taiat picioarele. Stiam ca rau rau nu poate fi pentru ca m-ar fi sunat si mi-ar fi spus. Dar tot mi s-au taiat picioarele si m-a cuprins un sentiment de neputinta, din cauza distantei! Daca eram acasa, oriunde as fi fost in aglomeratul Bucuresti, in cel mult o ora as fi fost langa ea. Dar asa, dar aici…ce pot face mai mult decat sa folosesc telefonul sa sun sau sa scriu mesaje! ☹

Fina noastra e bine! Este si una dintre cele mai bune prietene ale mele si este si unul dintre cei mai frumosi oameni din viata mea. Dimineata un domn sofer nu i-a acordat prioritate. S-a lovit la cap, a fost dusa cu ambulanta la spital, dar, din fericire investigatiile arata ca nu este nimic grav. Este in repaos acum, dar o sa fie bine! 

 Acest eveniment ne-a aratat si noua o alta fateta a greului pe care-l ducem aici in…pribegie.  Stiam deja ca e greu sa nu ai ajutor din partea celor dragi, stiam ca e greu sa nu imparti bucuriile, aniversarile cu cei dragi…dar nu ne-am dat seama ce greu e sentimentul de neputinta fata de problemele celor ramasi acasa.
Si, din pacate cred ca vom mai trai sentimentul asta….si probabil ca nu ne vom obisnui cu el.
Una dintre prietenele mele de aici a plecat in urma cu 2 saptamani in tara sa isi ajute mama bolnava, sa fie langa ea. A lasat aici totul, si-a luat copilasul de 8 luni si a plecat. Am primit multe critici legate de postarea cu spitalul din Austria. Mi-ati spus ca sunt si in Romania spitale ca aici, mi-ati spus ca sunt si in Romania medici si asistente dragute ca aici si…mi-ati spus ca exagerez. Voi comparati cateva exceptii pozitive din Romania cu normalitatea din Austria. Eu stiu ca avem medici buni si ca avem spitale renovate, dar….sistemul e defect tare! E defect tare! Mama prietenei mele a fost diagnosticata cu cea mai urata boala in urma cu vreo 2 ani, are 2 operatii facute deja, clasicele tratamente cu chimioterapie, etc. Saptamana trecuta i-a fost recoltata o noua proba pentru biopsie. Insa, I s-a spus prietenei  mele ca ei, cei de acolo, zona Craiova, nu pot evalua proba si ca trebuie dusa la Bucuresti. Ei nu o pot trimite, asa ca i-au spus prietenei mele  ca trebuie sa mearga la Bucuresti sa duca proba. ☹ Si-a luat copilasul de 8 luni, mama bolnava si a plecat din Craiova la Bucuresti sa duca proba la Fundeni. Acolo proba i-a fost acceptata insa I s-a cerut sa plateasa 500 lei taxa de analiza a probei! ☹( nici nu stiu ce sa comentez. Cum sa comentez? Cat de gresit este? Din toate punctele de vedere….si unii dintre voi ma judecati ca eu aici am dat de normalitate si ca nu vreau sa ma mai intorc la sistemul medical bolnav din Romania!
Pot sa traiesc cu judecata unora dintre voi! Asa ca …judecati in continuare!
Weekend-ul acesta ar fi trebuit sa petrecem cu alti buni prieteni de acasa, insa din cauza Coronavirus, din cauza amplorii pe care a luat-o, au decis ca e mai bine sa isi anuleze calatoria. Ne pare rau ca nu i-am mai vazut insa ii intelegem, ar fi calatorit cu 2 copii mici in spatii aglomerate si inchise…

Ne vom petrece weekend-ul pregatindu-ne pentru evenimentul de Luni: Emma incepe cresa! Emotii si entuziasm, rochite si fustite, balerini si iar emotii. 😊
Sa aveti un sfarsit de saptamana cu multe hohote de ras!
Fiti buni unii cu ceilalti!
28 februarie 2020
13Feb
Profa din Romania

Azi vreau sa va povestesc despre o doamna profesor.
In noiembrie am vorbit prima oara cu ea. Mi-a trimis un mesaj aici, pe facebook, mi-a spus ca se regaseste in articolele scrise de mine si ne-a invitat pe noi, pe toti patru la o prajitura si cafea la ei acasa. Si am tot vorbit si ne-am dat seama ca avem atat de multe lucruri in comun si ca, desi fiecare dintre noi doua are alte prietene bune, noi doua impartasim ceva ce cu greu poti explica cuiva care nu e in situatia asta, amandoua incercam sa facem din casele inchiriate in care stam “acasa” pentru copiii si pentru sotii nostri.
Am reusit cam dupa o luna sa ajungem la ei. Ne-au asteptat cu ciulama si mamaliga si supa si cozonac si prajitura si zacusca si vin de casa. Si ne-au primit in apartamentul lor cu entuziasm si bucurie si veselie…exact asa cum ne place noua. Am petrecut cateva ore impreuna, mai multe decat ne-am propus initial si ne-am despartit cu promisiuni de a ne revedea curand.
Doamna profesor zambeste mult  si emana bunatate si are mereu mereu un cuvant bun de spus.
I-am adresat cateva intrebari ca sa o cunoasteti un pic si voi:
1.      Cine esti?
Sunt mama si sotie si lupt in fiecare zi sa le ofer celor mai importanti oameni din viata mea un camin.
2.      De cand locuiesti in Austria?
Locuim în Austria de trei ani ( nici mie nu-mi vine să cred că a trecut atât de mult timp)
3.      De ce ati plecat din Romania si de ce ati ales Austria? De ce nu …Spania sau Italia? Pe mine ma felicita multa lume pentru curaj, imi spun ca am fost curajoasa ca am plecat din Romania . Tu cum vezi lucurile? Voi ati fost curajosi?
Am plecat din România pentru că ajunsesem într-un punct al vieții noastre în care ne-am dorit să o luăm de la capăt, să facem altceva. Inițial ne-am dat o perioadă de probă de un an, fiica noastră urma să înceapă școala și ne-am spus că e momentul potrivit. Soțul meu și-a sunat cunoștințele din afara țării și i-a rugat să-I anunțe dacă apare undeva un job. Oferta a venit de la o cunoștință din Austria. Vizitasem Austria în 2004, dar scurt. Ne-a plăcut mult verdele de peste tot, ordinea, curățenia, albastrul curat al apei, pădurile. Încă de atunci ne-am spus că, dacă va fi vreodată să plecăm din România, vom pleca în Austria sau Elveția. La momentul acela era doar o discuție, nu cred că am considerat vreodată că vom pleca din țară.
Nu cred că a fost vorba de curaj. Ne-am spus că atâta timp cât suntem împreună, vom fi bine oriunde, iar decizia mutării nu era una permanentă. Ne putem întoarce oricând în țară, avem o casă goală care ne așteaptă, avem pregătirea necesară pentru a găsi un job bun și măcar am văzut cum e și-n alte părți. Asta ne-am spus la început.
4.      Cum a fost acomodarea voastra? Mai grea decat ati crezut? Sau poate ati gasit aici tot ce ati sperat sa gasiti?
Acomodarea a fost destul de grea. Eu am absolvit Facultatea de Științe și Litere, specializarea Limba și literatura română- limba și literatura engleză, și am și un masterat în domeniu. Credeam că va fi relativ ușor să-mi găsesc un loc de muncă, aveam o experiență de 7 ani în învățământ. Când am ajuns la biroul de migrare ( oferă consultanță și asistență persoanelor migrante în probleme legate de reședința, munca și viața în Austria) o doamnă drăguță mi-a explicat ( în engleză) că am nevoie de limba germană nivel C1 universitar și de recunoașterea diplomelor ( și mi-a explicat cum pot face asta on-line). Mi-a mai spus și că nu este o certitudine că voi ajunge în sistemul de învățământ pentru că, după ce voi avea cele de mai sus, voi ajunge pe o listă și voi fi contactată doar atunci când va fi nevoie de personal, iar pe acea listă, în fața mea, vor ajunge toți absolvenții de Litere. Am fost dezamăgită, dar în același timp am admirat faptul că statul are așa de multă grijă pentru cetățenii săi. Nu era prima dată când observasem asta.
După multe respingeri de discuții în limba engleză, am învățat că nu e bine să încerci o discuție în altă limbă decât germana, așa că am încercat să o învăț. Încă o fac.
Cea mai grea a fost acomodarea fiicei mele la școală. Nu știa deloc limba germane, iar noi ne-am mutat într-un sătuc. Lumea a fost destul de reticentă, norocul meu a fost că doamna învățătoare știa limba engleză și am putut comunica. Mergeam la școală de două, trei ori de săptămână. Acasă era mereu nervoasă, frustrată. Nu știam să o ajut la teme, iar ”Translate” nu mă prea ajuta. Din fericire una dintre mămici ( singura, de altfel) știa limba engleză și m-a ajutat foarte mult. Suntem prietene și acum, ne-am dat seama că avem multe în comun. Ea m-a adaugat în grupul părinților, Elterverein. Acesta este un grup de mămici care se ocupă de organizarea evenimentelor școlare ( Schuljause- în fiecare marți un grup format din 4 mămici-printre care și eu – duc la școală alimente și gătesc pentru copii- clătite, fructe pe băț, budinci- și le vând copiilor -cu maxim 50 cenți- Adventmarkt – piața de Crăciun, unde ducem torturi sau prăjituri făcute de noi și le vindem vizitatorilor, Fasching – un fel de bal mascat, tema de anul acesta este „Lumea poveștilor„  apoi Elternsprechtag – sedințele cu părinții- unde fiecare părinte are o oră la care este așteptat, împreună cu copilul, să discute ce se poate ameliora, îmbunătăți, sau pur și simplu pentru a afla situația școlară. Într-o sală mămicile din Elternverein aduc cafea, suc si prăjituri și le vând. Astfel, poți servi o prăjiturică împreună cu copilul după ce ieși de la ședință, sau poți întâlni celelalte mame din clasă.  Banii colectați din aceste vânzări se folosesc pentru a plăti orice este nevoie la școală, excursii, mici cadouri de Moș Nicolae pentru copilași, piese de teatru, transportul la/de la cursurile de înot. Anul acesta vom vizita aeroportul din Linz.  La ultima noastră întrevedere m-am simțit grozav. Nu înțeleg chiar tot ce se discută, dar în mare parte pricep. M-am uitat cu admirație la aceste femei atât de serioase, atât de implicate. Se discută în detaliu ce va face fiecare, cine aduce tort, cine vinde, ce și de unde se cumpără lucruri. O astfel de ședință durează și câte trei ore.
Revenind la acomodare…a fost greu. La început mămicile nici nu mă salutau, se fereau efectiv de mine. A fost dureros să simt asta după ce în România eram mereu înconjurată de oameni și invitată în diverse locuri. Aici eram nedorită și mi se arata asta în față. Din fericire, lucrurile s-au schimbat acum, când au ajuns să ma cunoască câte puțin. 
În schimb, verdele mi-a umplut sufletul. Ne plimbăm mult în natură, pe joss au cu bicicletele, trotinetele, e minunat. Mergem la școală cu trotinetele, nu e nimic ieșit din comun dacă și adulții fac asta.
E liniște. Nu-ți dai seama de gălăgia din România decât când dai de liniște. Nicio ambulanță nu sună, niciun girofar, niciun claxon. E o țară de vis, cu peisaje minunate și cu respect pentru locuitorii ei.
5.      Lucrati aici? Copiii merg la gradi/ scoala? Stati in chirie, aveti o casa a voastra?  
Da, amândoi lucrăm. Eu lucrez ca ajutor în bucătărie la un Gasthaus, iar soțul meu lucrează la o firmă care realizează ,asamblează și montează acoperișuri. Eu lucrez chiar ”la noi în sat” și îmi place tare mult. Nu fac mare lucru, decorez preparatele în general, spăl vase, mai fac câte o supă. Șefa mea ( o mămică pe care am cunoscut-o la Schuljause) e absolut minunată, una dintre femeile cele mai echilibrate pe care le-am întâlnit. Se trezește devreme, face prăjiturile pe care le vindem la restaurant, gătește, ea e bucătarul șef, face față stresului cu zâmbetul pe buze, e calculate și atât de blândă! Erau momente când aveam 70-80 de personae afară, eram în toiul pregătirilor și venea vreun copil de-al ei ( are trei) și o întreba câte ceva sau I se plângea de ceva, iar ea îi răspundea cu calm, blând și frumos.
Ce e și mai grozav e că îmi pot lua liber oricând, doar să o anunț. Recuperez apoi orele, niciun stres. Vara trecuta mi-am luat liber o lună. Nu a fost problemă, desi e plin sezon și multă lume. Are mai multe angajate.
Soțul meu are și el un program drăguț: de luni până joi lucrează până la ora 17.00, iar vineri o săptămână lucrează până la 13, o săptămână nu lucrează deloc. Nu a fost mereu așa, primul lui loc de muncă a însemnat multe ore peste program, mai rămânea și peste noapte de multe ori, venea mereu târziu acasă. A fost greu, dar acum e chiar foarte bine. Nu muncim în domeniile studiate de noi, dar suntem apreciați și plătiți bine. Fetița noastră merge la școală iar baiețelul nostrum a început din toamnă grădinița. Deocamdată stăm în chirie, poate, cu timpul, ne vom cumpăra o casă  aici. Încă nu știm ce ne dorim, nu suntem hotărâți.
6.      Te rog, spune-mi cele mai mari 3 avantaje ale vietii din Austria
Primul și cel mai mare din punctul meu de vedere este sistemul medical.
Prima data când am intrat într-un spital a fost chiar la 2-3 zile după ce ne-am mutat. Soțul meu necesita o operație de hernie ombilicală pe care am tot amânat-o în tară. Costa destul de mult iar medical a spus să mai așteptăm ceva plasă deosebită pe care ar fi trebuit sa o folosească așa că am așteptat, din fericire. La câteva zile după mutarea noastră ( a mea și a copiilor, soțul meu venise înainte cu două luni) a trebuit să mergem la spital din cauza durerilor. Am rămas mută. Credeam ca spitalele din filme nu există, că sunt decor. Am ajuns intr-un spital dintr-un orășel, spital care mi s-a părut desprins din filme. Curățenie, spațiu, lumină. Nimeni nu aștepta în fața cabinetelor. Am ajuns la recepție, ne-am spus problema și am fost îndrumați spre cabinetul corespunzător. Sunt săgeți de diferite culori de-a lungul coridorului, iar de la recepție ți se spune ce culoare să urmezi. Ajungi la cabinet, ești deja așteptat. Ești anunțat printr-o boxă că poți intra. Baie în cameră, duș, mâncare la alegere. Am plâns în hohote când am plecat din spital. Cum să fie asemenea diferențe? De ce să moară românii în spitale? Și mai dureros a fost când a ajuns mama mea internată în spitalele din România, dar asta e o altă poveste.
Am ajuns apoi cu fiul  meu la spital, cu o laringită. Era sfârșit de săptămână așa că am trecut peste medical de familie și am ajuns direct la spital. Mi s-a vorbit în  engleză, fiului meu I s-a zâmbit, a fost consultat doar după ce s-au jucat cu el și a fost el pregătit, fără plânsete, fără supărări. Rabdare, veselie, calm si iubire. Asta am simțit. Și nu am primit antibiotic.
A treia întâlnire cu spitalul am avut-o când fetița mea a căzut în cap și s-a ales cu un cucui. Cu ea nu a mai fost așa simplu, vomitase și eram și eu speriată. A trebuit să I se recolteze sânge și a plâns mult, ea a avut multe experiențe neplăcute în spitalele din România. A rămas internată, nu fusese nimic grav, dar a rămas sub supraveghere. Soțul meu a rămas cu ea în spital, li s-a dat un salon cu pat dublu si baie cu duș și un meniu din care să își aleagă mâncarea. Când am fost internată cu ea în România pentru o otită am dormit amândouă într-un pat de o persoană și ”mâncare” a pimit doar ea. Oricum nu era comestibilă.
Nu am plătit nimic în plus pentru toate cele de mai sus. Totul este inclus în asigurarea de sănătate.
        Așadar, sistemul medical este primul mare avantaj al vieții din Austria.
Al doilea avantaj este traiul îndestulat și liniștit. Statul se îngrijește de cetățenii săi. Muncești, ești plătit ( 14 salarii- unul în plus vara și unul iarna, pentru concedii) , îți permiți să trăiești liniștit.
Al treilea avanjat este sistemul de învățământ. Am căutat o grădiniță Montessori la care să-l înscriu pe fiul meu, nu știam ce înseamnă grădinițele de stat aici. Prietena mea austriacă mi-a spus că ar trebui să încerc întâi grădinița din satul nostru, și că aș fi avut și varianta de Tagesmutter, o doamnă care are grijă de un grup de copilași, maxim 5, într-un spațiu special amenajat, acasă la ea.
Așa că am încercat la gradiniță. Am stat lângă fiul meu 3 săptămâni pentru acomodare. A fost minunat. În cele trei săptămâni niciodată nu s-a strigat în grădiniță. Niciun copil, nicio doamnă educatoare. Liniște și pace.
Fiul meu stă în grupa lui de la 7.30 la 9. Apoi sună clopoțelul și copiii merg unde vor ei în grădiniță. Fără îmbrânceli, fără urlete, fără gălăgie. Unii își iau ghiozdănelul și așteaptă la rând la ”Restaurant”, o încăpere cu mese și scaune, unde copiii își servesc gustarea de acasă și o servesc pe farfurii. Unii merg în sala de sport, alții la lucru manual. Fiecare unde își dorește, și pot merge peste tot. Chiar astăzi am primit programul pentru luna aceasta, vom avea o zi în care își pot duce o jucărie de acasă, Pijamaparty, într-o zi va veni un magician, într-o alta cineva va veni să îi picteze pe față. Ce să-ți dorești mai mult?
La școală este la fel de grozav. Anul trecut doamna învățătoare m-a invitat la școală. În clasă sunt 13 copii, și tot ce și-ar putea dori un dascăl sau un elev: tablă magnetică, tablete, scaune pe care te poți balansa, curățenie, lumină. Am zâmbit cu gândul la sălile de clasă în care am învățat eu. Din fericire am lucrat în săli de clasă aproape la fel ca cele de aici, la ultima școală la care am lucrat. Aveam și acolo toate condițiile și un minunat colectiv de profesori.
Am lucrat însă și în școli nu la fel de norocoase.
În afară de condițiile din școli, îmi place și faptul că elevii nu sunt presați, stresați sau îngropați în teme. Fiica mea are în fiecare zi maxim o jumătate de oră alocată temelor.
7.      Si cele mai mari 3 dezavantaje sau situatii grele cu care tu te-ai confruntat in Austria.
M-am gândit mult înainte să răspund acestei întrebări. Din punctul meu de vedere singurul dezavantaj este faptul că nu ne-am născut aici. Mi-e foarte dor de țară, de oamenii dragi de acolo. Totul este minunat, nu ducem lipsă de nimic, dar tânjesc după prietenii de acasă, după familie, după țară.
Au fost și situații grele cu care ne-am confruntat aici, dar nu le-aș numi chiar grele. A fost greu să nu o pot ajuta pe fiica mea cu integrarea, a fost greu să mă simt respinsă, a fost greu să nu înțeleg ce mi se spune. Au trecut. După ce înveți limba, totul devine ușor.
8.      Ti-e dor de Romania? Ce iti lipseste cel mai mult? Copiilor le e dor de Romania?
Mi-e foarte dor de România. Mi-e dor de satul meu natal, un minunat sătuc de munte cu aer curat, mi-e foarte dor de sora mea, de tatăl meu, de prietenii mei dragi. Oamenii îmi lipsesc cel mai mult. Și copiilor le este dor. Au și ei prietenii lor.
9.      Cum ai invatat limba germana? A fost greu? Dar copiilor?
Am învățat limba germană cu ajutorul fiicei mele. Am ajutat-o la teme și încet, încet, am început să înțeleg câte ceva. Apoi mi-am cumpărat cărți, iar la primul meu loc de muncă îmi puneam căști și ascultam de pe Youtube cursuri de limba germană. Apoi am ajuns la locul de muncă de care spuneam, iar șefa mea m-a ajutat foarte mult cu limba germane, mereu le atrăgea atenția celor care îmi vorbeau, să vorbească corect, să pot înțelege. Acum m-am înscris și la un curs de limba germană. Copiii au prins mult mai ușor, vorbind în fiecare zi la școală și grădiniță.
10.  Cum este experienta ta cu alti romani aici, in Austria? Cum suntem noi romanii unii cu altii pe meleaguri straine?
Hmm.. Am avut câteva experiențe cu românii pe aici. Oamenii datorită cărora suntem aici ne-au ajutat foarte mult, de la informații cu privire la acte, școală, până la obiecte pe care ni le-au dăruit pentru casă.
Am cunoscut tot aici o familie de români pe care îi iubim, care ne-au fost alături  mereu și ne-au ajutat foarte mult, mai ales că nu știam limba și nu ne puteam descurca pe la instituții. Sigur, nu toți românii pe care i-am întâlnit au fost drăguți și de ajutor, dar prefer să nu îi menționez pe ceilalți pentru că aleg să văd binele.
11.  Daca primesti un telefon de la o prietena care te anunta ca isi doreste sa se mute in Austria, ce ii spui? Ce o sfatuiesti? Sa vina? Sa nu vina? Cum sa se pregateasca?
Chiar am o prietenă care se pregătește să facă acest pas, am și avut discuții cu ea în acest sens. I-am spus, din punctul meu de vedere, ce este minunat și ce îmi lipsește mie. Fiecare decide în funcție de ce își dorește, dar merită încercat. Ea deja ia lecții de limba germane, așa că va veni pregătită. Cred că cel mai important este să cunoști limba, e ușor să găsești un loc de muncă astfel și e ușor să te integrezi. Oamenii te acceptă mai ușor dacă le vorbești în limbal or, chiar dacă nu o faci în totalitate corect.
12.  Va vedeti imbatranind in Austria?
Nu știu. Sunt zile în care mă gândesc la cum ar fi să rămânem, să ajungem la bătrânețe plimbându-ne toată ziua, căutând croaziere sau locuri de vizitat. Ce e frumos aici e că bătrânii nu sunt marginalizați, li se organizează diferite petreceri, la școală sunt cursuri de gimnastică pentru sănătate, arată foarte bine, sunt în putere și muncesc, se plimbă toată ziua, sunt activi. Își acceptă cu drag vârsta. Mi-ar plăcea și mie asta. Dar e încă devreme să spun cu certitudine că vreau să rămânem. Încă tânjesc după țara mea.
Am un singur regret in acest interviu : ca nu va pot arata o poza cu ea sa vedeti cat e de frumoasa!
Pana data viitoare, fiti buni unii cu ceilalti!
13 februarie 2020
p.s. filmuletul nu are legatura cu articolul, am vrut doar sa va arat cat e de frumos drumul pe care-l parcurg eu in fiecare zi!