Noi, românii care ne dorim să ne integrăm in Austria, nu plecam de la zero in relația cu austriecii, pornim de la minus. E corect? Nu. Doar că așa stau lucrurile.
Respectul îl câștigăm muncind, dovedindu-ne intențiile și seriozitatea. Așa cred că este in cele mai multe cazuri, pentru că noi am avut preponderent exepriențe pozitive.
Respectul unor austrieci nu îl vom câștiga niciodată.
Proprietarul benzinăriei din apropierea casei noastre este cunoscut pentru atitudinea neprietenoasă față de auslanderi. La început îi refuza soțului meu plata cu cardul dacă suma era sub 20 de eur. Ceea ce este ilegal. Apoi a încercat să îi ia cardul din mână și să facă el plata, pentru că nu voia să apropie POS-ul de soțul meu. Lucru pe care soțul meu nu l-a acceptat. Conflictul s-a încheiat in momentul in care soțul meu a vrut să sune la poliție. Eu aș evita acea benzinărie. El nu. El spune că nu a greșit niciodată cu nimic și că nu are niciun motiv să nu meargă acolo. Știti ce face proprietarul benzinăriei când îi vede mașina soțului meu? Se ridica de la casă și iși cheamă soția.
Acestui austriac noi nu ii vom câștiga niciodată respectul. Nici nu încercăm.
O altă categorie de austrieci, cu care, la fel noi am avut puțin contact, dar a căror existență nu o negăm, sunt cei care nu au o atitudine ostilă față de noi, ci una de superioritate.
Așa cum snobul de la capitală, s-ar purta cu vărul sărac de la țară. Acești austrieci ne zâmbesc și ne întreabă dacă avem electricitate in România.
Iși ascund sentimentul de superioritate in spatele unei bunăvoințe false și apoi își trădează lipsa de respect prin gesturi mărunte. De exemplu aici este mega folosit cuvântul ”termin”. Ei stabilesc întâlniri pentru orice, nu doar la doctor sau la dentist. Și intre ei și in chestiuni administrative și personale și oficiale. Stabilesti telefonic ”termin” cu data și ora. Totul este planificat.
Proprietara casei în care noi locuim, față de noi nu respectă niciun termen. Atitudinea pe care o are față de noi este una in care ea ne face o favoare că ne permite , contra cost, să locuim in casa ei. Își permite să vină oricând vrea, fără să anunțe, își permite să vină să facă diverse in curte fără să anunțe, își permite să intre în garaj să facă modificări, să intre în camera centralei fără să anunțe și ieri, a întrecut orice limită și a intrat în casă cu un instalator , fără să ne anunțe și fără ca noi să fim acasă. Să vă explic panica și violarea intimității pe care am simțit-o când am ajuns acasă și am constatat? Să vă explic furia și umilința și, in acelasi timp neputința pe care le-am simțit? Cred ca vă imaginați, nu?
I-am propus soțului meu să sunăm la poliție si să anunțăm că cineva a intrat in casa noastră. Doar că aici, comunitatea e mică și noi nu vrem să intrăm intr-un scandal cu această doamnă latifundiară austriacă, pentru că, e greu să construiești o reputație bună, dar e foarte ușor să capeți o reputație proastă.
Am convingerea că ea se poartă așa cu noi pentru că suntem auslanderi. Dacă ar fi avut chiriași austrieci, ar fi sunat înainte și ar fi intrebat :când pot veni cu instalatorul să schimbăm bateria defectă? Sunt sigură că nu s-a întâlnit la coadă la pâine cu instalatorul și au decis așa, ad-hoc, să vină la noi. Sunt sigură că întâlnirea era planificată, insă, nu a considerat că noi merităm să fim nici măcar anunțați, nu mai zic întrebați. Ea consideră că ne face un favor pentru că își respectă obligațiile contractuale și că noi trebuie să fim recunoscători.
Toata atitudinea doamnei este insâși definiția rasismului. Ne consideră inferiori din cauza naționalității noastre și se comportă cu noi diferit față de cum ar face-o cu un austriac.
Nici respectul acestei doamne nu îl vom câștiga niciodată. Nici pe al ei nu îl vrem.
Deci, da, există și in Austria rasism.
Inclusiv noi ne lovim de el. Dar, această relație reprezintă 5% din interacțiunile noastre cu austriecii. Celelelate sunt pozitive. Ne afectează această relație? Extrem de mult. Casa este spațiul în care ar trebui seara să închizi ușa și să te simți în siguranță și confort. La noi nu e așa.
Dar, asta nu ne face să ii catalogăm pe austrieci ca fiind rasiști și să avem o atitudine ostilă față de ei. Asta ne face să căutăm soluții să ne mutăm. Să cumpărăm o casă sau să găsim o altă chirie.
Mi-a propus soțul meu dimineață, ca după ce ducem copiii la grădi să fugim doar noi doi la o cafea. Mi-a surâs ideea și era să spun da, dar am știut amândoi că, de fapt nu se poate. Când sunt copiii la grădi, adică până la ora 12, noi nici nu prea răspundem la telefoane, pentru că sunt singurele ore in care putem lucra fără să fim intrerupți. Și ne-am uitat pe ceea ce aveam de făcut și am renunțat repede la idee. Dar, după ce i-am luat, ne-am propus totuși să facem ceva diferit azi, așa că am organizat ad-hoc o excursie în Linz, cam la 100 km de noi.
Copiii, bineînțeles că au dormit in mașină. Incă dormeau când am ajuns așa că soțul meu a fost nevoit să iși țină ședința cu seful afară, in parcarea mall-ului. A incercat in mall, dar nu a găsit nici măcar o bancă pe care să se poată aseza, toate erau inconjurate de bandă roșie care bloca accesul.
In România noi am stat in București. Mall-urile erau parte din rutina noastră. Mall-ul insemna cumpărături de mâncare, de haine, de cadouri. Mall-ul insemna cinema. Mall-ul insemna o plimbare atunci când vremea era urâtă. Mall-ul insemna loc de joacă. Eram ca in sufragerie.
De un an și jumătate pentru că locuim la țară și pentru că a fost pandemie și aici, in Austria chiar au fost închise o mare parte din timp mall-urile, noi nu am mai intrat in unul de cel puțin un an de zile. In apropiere de noi, cam la 40 de minute, este un mall, dar este ceva de dimensiunea unui hypermarket din România, cam cum e Cora. Azi am fost intr-un mall foarte asemănător cu Mega Mall-ul din București sau chiar cu Park Lake.
Ai fi crezut că ne vom simți ca peștele in apă. Deloc. Copiii da. Ei au fost foarte fericiți. De la primul panou publicitar electric s-au oprit și făceau ”uau! Uau!” și alergau veseli in toate direcțiile. Mama, uite-l pe Batman. Mama, uite-l pe Olaf. Mama, uite scările rulante. Ne-am plimbat ceva pe ele, că na, la noi la țară nu prea sunt.
Dar noi, ne-am simțit foarte nelalocul nostru. Dintr-o dată eram foarte conștienți de noi, de hainele noastre. De fusta pe care Emma a insistat să și-o pună peste pantalonii de trening. De rucsacul pe care eu îl căram ca să am schimburi pentru ei și apa și șervețele umede și gustări. Am devenit conșientă de faptul că nu am mai fost la coafor de peste 1 an. Am mai ajuns la manichiură din când in când, dar la coafor nu.
Am devenit conștientă de cât de diferită ne este viața acum față de acum 1 an și jumătate.
În prima jumătate de oră, Emma a salutat pe toată lumea cu care făcea contact vizual. 😊 la țară așa se face. Aici ne cunoaștem toți și ne salutăm toți.
Când a văzut clădirea mall-ului soțul meu a spus : ”zici că e San Francisco”. Soțul meu care, prin prisma job-ului a călatorit și in America și in Canada. Dar, evident că a fost o glumă , cladirea nu era chiar atât de spectaculoasă, dar, in comparație cu peisajul nostru zilnic, era ceva uau.
Am cumpărat KFC. De când suntem in Austria nu am mâncat niciodată. El iși mai ia McDonalds câteodată dar mie nu imi place. A fost groaznic. Puiul nefăcut, deloc picant, gust slab. Am tăiat de pe listă KFC Austria pentru totdeauna. Singurul bun a fost porumbul pe care l-am cumpărat copiilor. Și pe care Emma, datorită bâțului infipt in știulete, l-a lins inițial, pentru că îl ținea ca pe înghețată.
Am mai cumpărat cafea boabe de la Tchibo pentru că ne place. Și alte câteva nimicuri și am ajuns la concluzia că e bine la mall, dar doar dacă mergem o dată la câteva luni.
Am avut un moment în care am realizat nu doar cât de diferită ne este nouă viața acum, dar cât de diferită este pentru toată lumea. Mă uitam și peste tot vedeam aceleași fețe cu măștile albe, conice și hidoase. Din când in când vedeam câte o mască neagră sau gri. Dacă am fi văzut scena asta acum 2 ani intr-un film am fi râs, am fi spus că e SF și că nu vom ajunge să trăim aceste timpuri. Și totuși, acum ne purtăm măștile așa firesc. ☹
Am crezut că doar aici la noi copiii stau liniștiți lângă părinți la cumpărături. Nu, se pare că este peste tot așa și de fapt, copiii noștri sunt problema. Mai ales Emma care a vrut să intre in fiecare magazin să salute fiecare vânzător și să se lase rugată să iasă.
Nu am o conluzie pentru articolul de azi pentru că este de fapt o înșiruire a unor emoții ciudate pe care nu mă așteptam să le am intr-un mall. Și pe care incă le analizez.
Am primit un mesaj dacă aș putea să ajut Teatrul Elisabeta prin distribuirea unui afiș către românii din diaspora.
Un afiș prin care ei iși anunță deschiderea stagiunii de primăvară online (cum altfel ar putea fi in pandemie decât online). Am citit de două ori mesajul pentru că au năvălit peste mine sentimente contradictorii. Ideea de teatru online, de deschidere a stagiunii online, artisti care cer ajutorul, pandemie, lipsa banilor, lupta de supraviețuirea a culturii. Apoi m-am bucurat gândindu-mă că voi vedea iar o piesă de teatru. Și apoi m-am simțit onorată că pot scrie despre ei.
Le-am adresat câteva intrebări, cu pretextul de a mă documenta pentru acest articol. M-am și documentat, dar, de fapt, mi-a plăcut să stau de vorbă cu ei. 😊
La o piesă de teatru lucrează mai mult decât actorii, cei pe care ii vedem. Cine mai este in spatele unei piese de teatru?
Un spectacol al Teatrului Elisabeta implică energia și efortul unei trupe, în adevăratul sens al cuvântului. Avem, în lumina reflectoarelor, actorii. Cea mai numeroasă distribuție este cea a comediei “Puricele în ureche”, în care joacă nu mai puțin de 17 actori – un număr impresionant pentru un teatru independent, care își plătește actorii exclusiv din biletele vândute. Apoi, avem regizorul, scenografii, a căror muncă se reflectă în spectacol. Avem sunetistul, care se ocupă și de lumini, și angajații din echipa tehnică – cei care montează și demontează decorul. Avem cabiniera, care are grijă de fiecare costum și obiect de recuzită. Mai avem, de asemenea, echipa care se ocupă de marketing, de vânzarea biletelor și de plasarea spectatorilor în sală. Pentru un singur spectacol lucrează o întreagă echipă.
Când s-a jucat ultima data cu spectatori in sala?
Ultimul spectacol înainte de închiderea teatrelor a avut loc pe 12 martie 2020, când s-a jucat în sala Restaurantului Elisabeta comedia “Cuplu’ ideal”. Din fericire, lunile de vară și ușoara relaxare a restricțiilor din perioada respectivă ne-au permis să organizăm spectacole în grădinile de vară din București – cu cel mult 500 de spectatori. Apoi, în toamnă, când teatrele s-au redeschis pentru câteva săptămâni, am reușit să jucăm cu 50% capacitate – ceea ce ne-a dat șansa să supraviețuim odată ce teatrele s-au închis din nou…
Este o premieră pentru teatrul dvs stagiunea online? Ați mai avut proiecte asemănătoare?
Stagiunea online este primul nostru proiect în mediul virtual și a reprezentat o provocare imensă pentru noi toți. Eram obișnuiți ca teatrul să însemne întâlnirea nemijlocită dintre om și poveste, ne bucuram de fiecare dată când aveam sala plină, iar oamenii ieșeau la final încă râzând. Pe de altă parte, suntem fericiți că, datorită online-ului, putem ajunge în orice oraș în care nu am ajuns până acum cu comediile noastre.
Spectatorul cumpără un bilet cu 8 eur și toată familia se poate bucura de spectacol in propria sufragerie, oricând in decursul celor 48 de ore cât este valabil spectacolul online.
Întocmai! Acesta este unul dintre avantajele transmisiunii online: îți comanzi o pizza, bei un pahar cu vin, stai comod în canapea și te uiți la spectacol alături de cei dragi, la orice oră din zi, în intervalul celor 48h.
Premiera de vineri 12 martie de la ora 20.00 (Ora României) va fi pusă in scenă in direct sau este inregistrare?
Spectacolul din 12 martie a fost deja înregistrat, întrucât am dorit să oferim un produs de calitate spectatorului, în care camerele sunt la momentul potrivit pe actorul potrivit, ceea ce e foarte greu să faci într-o transmisiune live. Clienții Cineclic, platforma care va gazdui spectacolul nostru și alături de care am reușit să realizăm acest proiect, au șansa de a vedea chiar și materiale din culise, disponibile odată cu achiziționarea biletului.
In piesă, Robert, unul dintre protagoniști, profită de faptul că soția pleacă in weekeend de acasă și pune la cale un rendez-vous cu amanata lui, Suzanne. Dar, soția decide să rămână, pentru că și ea la rândul ei iși trăia departe de ochii soțului propria poveste de amor. Cu toate răsturnările de situație și quiproquo-urile, piesa ajunge să aibă mai multe întorsături decât un tirbușon.
Premiera comediei „Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc” va avea loc vineri, 12 martie, începând cu ora 20:00 (GMT+2) pe platforma Cineclic! în format UltraHD și va fi disponibilă pentru numai 48h!
Prețul unui bilet este 8 euro.
În costul acestui bilet avem acces timp de 48h la înregistrarea spectacolului, pe care o putem vedea ori de câte ori dorim.
Mai mult decât atât, în costul biletului avem incluse materiale pe care le vom găsi exclusiv pe Cineclic – interviuri cu actorii, imagini din culise și multe altele. Întrucât este o perioadă dificilă nu doar pentru teatru ca instituție, ci și pentru actori, cu fiecare bilet achiziționat vom contribui la susținerea tinerelor talente: 1 euro din valoarea fiecărui bilet va merge către cei mai tineri dintre actorii români ai Teatrului Elisabeta.
Sunt onorată să vă invit la teatru weekend-ul viitor și să vă spun:
Conform Institutului Național de Statistică, media anuală a nou-născuților români în diaspora este de 22000.
Anual, aproximativ 20000 de românce devin mame departe de țara lor natală.
Din cauza situației extraordinare cu care ne-am confruntat in 2020, cred că cele mai multe din aceste femei au născut singure. Fără bunici, fără surori sau poate chiar fără prietene.
Da, probabil că cele mai multe dintre ele au plecat in țări in care le este mai bine, in țari in care sistemul medical este unul mai orientat către nevoile mamei și ale bebelușului, așa cum este, de exemplu sistemul austriac, țara in care eu locuiesc. Dar, chiar și având parte de cea mai bună experiență posibilă a nașterii, procesul de adaptare la statul de mamă este unul lung și de cele mai multe ori greu.
Aceste femei sunt copleșite de opțiuni, de indoieli, de temeri, de emoții, de oboseală, de intrebări.
Internetul este plin de informații contradictorii:
Naștere naturală vs cezariană.
Alaptare vs hrănit cu lapte praf.
Alăptat la cerere vs alăptat la program.
Suzetă sau nu.
Scutece refolosibile vs scutece de unică folosință.
Depresie post natala vs Sunt prea ocupată, nu am timp să fac depresie.
Cosleeping vs camera bebelușului.
Sisteme de purtat ergonomice vs cărucior.
Diversificare la 4 sau 6 luni.
Zahăr, sare, ceai, vitamine, analize, pediatrii, luare in greutate, reflux, fren, etc.
Ea, gravida sau proaspăta mama ar vrea să sune pe cineva de acasă, să intrebe, să se dumirească, să ințeleagă că ceea ce i se intâmplă este normal, să nu se mai simtă singură. Dar hormonii și oboseala nu o lasă să vorbească așa cum ar vrea. Și nici distanța, uneori chiar de mii de kilometri, nu ajută.
Și intervine și cea mai grea barieră, cea a comunicării. Sunt femei care incă nu au invățat limba țării adoptive și se descurcă doar să iși exprime nevoile de bază, dar nu pot intra in detalii de finețe cu moașa, cu pediatrul, cu medicul. Nu iși pot exprima temerile și nu pot ințelege in totalitate răspunsurile.
Eu când am devenit mamă am simțit nevoia să știu tot.
Am făcut toate analizele posibile, am mers la control lunar la pediatru, am făcut toate cursurile de care auzeam : puericultură, diversificare, prim ajutor, de plâns (da, puteți să râdeți, am fost la un curs prin care să ințeleg de ce plânge copilul meu și cum să ii accept plânsul). Am apelat la un consultant in alăptare, am fost la cursuri de inot pentru bebeluși, la cursuri de comunicare cu bebelușii prin semne și la cursuri de dans mama și bebe, am fost chiar la un curs de amenajare a camerei bebelușului in stil Montessori. Le-am făcut pe toate pentru că asta m-a ajutat pe mine, pentru că imi permiteam financiar să fac toate acele cursuri și pentru că ele existau in București. De la fiecare eu am invățat câte ceva și fiecare dintre ele m-a ajutat să fiu mama bună care sunt azi.
Nu imi pare rău că am participat la toate acele cursuri, insă uitându-mă retrospectiv imi dau seama că unele din acele informații au fost inutile și scumpe. Acum am invățat să filtrez mult mai bine informațiile și să incerc să ascult doar sursele care in timp s-au dovedit a fi realmente de incredere.
Una dintre aceste surse este Atena Boca și toată comunitatea pe care ea a construit-o in jurul ei. Pe lângă multe informații concrete, eu de la comunitatea La primul bebecel mai mult am invățat lecția smereniei. Am invățat să nu judec alte mame in funcție de alegerile pe care le iau in creșterea și educarea bebelușului. Și am invățat că, deși ne deosebesc multe lucruri, cele care ne apropie pe noi, mamele La primul bebe sunt mai importante.
Atena Boca și echipa ei au muncit timp de doi ani pentru a aduna toate informațiile de care o gravidă sau o mamă in primul ei an de la naștere are nevoie. Le-au sintetizat și le-au pus sub forma a 210 episoade video scurte intr-un program numit Bebe Bun Venit.
Este structurat pe 7 module:
Nașterea,
Alăptarea,
Îngrijirea bebelușului,
Viața mamei după naștere,
Urgențe pediatrice,
Somnul bebelușului,
Diversificarea.
Fondatoarele l-au numit Sistem Național de Sprijin pentru Mame, Bebe Bun Venit.
Ințeleg de unde vine cuvântul național. Echipa Bebe Bun Venit merge in cele mai sărace județe din România și organizează intâlniri educaționale cu gravidele de acolo. Pe lângă informațiile adaptate vieții și ințelegerii lor, gravidele primesc și pachete cu haine de iarnă și produse de igienă pentru bebeluși.
Ințeleg de ce e numit național. Doar că eu am convingerea că el trebuie să fie internațional.
Nu imi pot imagina 149 de lei (30 eur) mai bine cheltuiți pentru o gravidă sau pentru o mamică cu un bebeluș in primul lui an de viață.
Mi-am făcut curaj când am scris articolul acesta și le-am abordat pe cele trei doamne fondatoare ale programului și le-am adresat câte o intrebare:
Lucrați cu mamici care tocmai au născut si care, probabil, ajung la dumneavoastră pentru ca au întâmpinat greutăți in alăptare. Imi spuneti, vă rog, care este cea mai des întâlnită prejudecată, idee greșită cu care vă confruntați și pe care luptați să o schimbați?
”Cea mai des intâlnită prejudecată este cea că o alaptare trebuie să înceapă neapărat cu dreptul și să urmeze un șir de pași foarte stricți ca să funcționeze pe termen lung. Niciunul dintre noi nu ar fi aici dacă alaptarea nu ar fi de fapt un proces foarte rezilient, care se poate recupera in multe puncte chiar dacă lucrurile nu au mers șnur de la inceput. Și o completare necesară: marea majoritate a mamelor pot alăpta exclusiv. Exista insă femei care nu pot face asta in ciuda oricăror străduințe. Ce e de ținut minte este că orice picatură de lapte matern e aur curat, și aurul e aur, indiferent de cantitate. ”
Înțeleg că v-ați format ca medic in România și acum locuiți și profesați in Germania. Eu locuiesc in Austria și in acest an și jumătate am avut ocazia să constat multe diferențe de abordare a sarcinii, nașterii și chiar a îngrijirii bebelușului față de obiceiurile pe care eu le cunoastem din România. Spuneți-mi, vă rog, credeți că programul Bebe Bun Venit poate fi folosit și de femeile românce care devin mame departe de România? Se pot aplica sfaturile din acest program și in străinătate?
Da, am lucrat câțiva ani în România ca medic pediatru, până să iau decizia să mă mut in Germania. In prezent lucrez in terapie intensivă neonatală și am mai puțin contact cu pediatria generală. Programul Bebe Bun Venit a fost creat pentru a fi abordat de părinți din întreaga lume, bineînțeles cu adaptările de rigoare (de ex: capitolul Cum imbrac bebelușul nu se aplică desigur mamelor ce locuiesc in California sau Norvegia) însă aceste diferențe sunt minore și nu le văd ca obstacole in parcurgerea programului. De asemenea, programul conține informații generale conform protocoalelor și studiilor internaționale. Medicina nu este o știință statică și îngrijirea unui nou născut ori diversificarea nu sunt elemente teoretice ce pot fi folosite doar intr-un singur sens, dar conține toate elementele de bază, cele care ar trebui să nu lipsească niciunui parinte la inceput de drum. Pediatria in Europa tinde sa fie mai rigidă, ține de protocoale, uneori imi dă senzația că mamelelor li se oferă noțiunile de bază și mai puține variante, așa cum am întâlnit în România. Când am făcut documentația și am scris informațiile din acest program am dorit să oferim parinților exact această bază teoretică și practică, într-o lume plină de informații, optiuni, așa “da” și “nu”-uri. Mutarea intr-o țară straină necesita timp și adaptare și este un proces de durată. Majoritatea nu cunosc suficient de bine limba si posibil ca Bebe bun venit să aducă mai multă liniște și siguranță familiilor care nu locuiesc in România, prin informațiile medicale ușor de parcurs, în limba maternă. Acest lucru cred că ar ușura mult procesul de adaptare a famiilor aflate departe de casă.
Sunt in grupul La primul Bebe, București din martie 2015, cu 4 luni inainte să devin mamă. Deci, eu te cunosc de aproape 6 ani. Îți datorez multe, probabil că o parte dintre deciziile luate de mine au fost, indirect, influențate de tine, de munca ta și de felul in care ai știut să ne tragi pe noi toate după tine. Vreau să te întreb: Cum crezi că ai fi fost tu, Atena ca mamă, dacă ai fi primit cadou, in timpul primei sarcini programul Bebe Bun Venit?
M-aș fi simțit mai puțin singură. În perioada de după naștere m-am simțit foarte singură, neînțeleasă si nu mai reușeam să văd luminița de la capătul tunelului. Chiar dacă soțul meu a fost foarte implicat și acolo, nici el nu mai avusese copil până atunci. M-am simtit incompetentă in noul rol, inutilă la birou, alienată social. Ca intr-o inchisoare. In plus, mă simțeam și vinovată pentru toate cele de mai sus. Era clar pentru mine că mă simțeam așa pentru că ceva nu faceam eu bine. BebeBunVenit mi-ar fi arătat că e firesc să simt așa, că e normal. Că toate mamele trec prin asta. In plus mi-ar fi scăzut sentimentul de incompetență pentru că aș fi aflat o mulțime de lucruri fără să fac research eu, în și așa puținul timp pe care îl aveam cu un bebeluș în brațe. Mi-ar fi adus liniște. ♥️
