Magia e in fapte!

Ca multi români, azi dimineața m-am trezit cu un mesaj de la fundația Magic Home. Îmi mulțumeau pentru contribuțiile mele și îmi trimiteau link către un filmuleț aniversar.

Pentru cei care nu cunosc proiectul, deși cred că suntem foarte puțini, cred că a fost cea mai mare și cea mai frumoasa campanie umanitară din România, Magic Home a pornit de la nevoia părinților cu copii bolnavi de cancer. Lor, acestor părinți, statul le oferă un scaun lângă patul pacientului. Atât.

Și ei aveau nevoie de mai mult, aveau nevoie de un loc în care să își recapete puterile, alti patru pereți în care să își plângă durerea departe de ochii copilului, un pat în care să doarmă, o baie în care să facă un duș, o bucătărie în care să își pregătească hrana. Pentru că acești părinți și acești copii nu petrec trei-patru zile în spital, ei practic trăiesc acolo.

Mi-am adus aminte de cartea care stă la mine în bibliotecă, MagicHome, Magia e in fapte și pentru că o cunosc pe autoare, am pus mâna pe telefon și am sunat-o.

Știi, Liv, aș vrea să scriu despre cartea asta, îmi povestești un pic despre ea?

Pe măsură ce îmi spunea lucruri mi se zbârlea pielea pe mine și mi se punea un nod în gât.

-Dar eu nu știam lucrurile astea, i-am spus.

-Păi da, pentru că nu ai citit cartea. Mulți o cumpără, puțini o citesc, pentru că este atât de dureroasă.

Este o carte cu happy end, pentru că cei care au demarat proiectul și-au propus o casă, lângă spitalul Fundeni și au ajuns să construiască 11. Una inclusiv in Austria, în Viena. Deci e cu happy end, dar am deschis apoi cartea și stau de 40 de minute cu ea în mână și valuri de emoții trec prin mine : recunoștință, admirație, frică, tristețe, revoltă.

Și mult respect pentru toți cei care au contribuit, inclusiv pentru Liv, care mi-a spus că atunci când le-a scris povestea a fost nevoită să își ridice o armură să nu sângereze la fiecare mesaj de la fiecare părinte, la fiecare poză cu un copil fără păr, la fiecare poveste pe care și-a asumat să o pună pe hârtie în cuvinte blânde.

Magia e în fapte!

O moașă româncă în Viena

Bianca este un român cu care eu mă mândresc.  A pornit de jos, a învățat limba, a decis să facă studii aici și a învățat o meserie și a devenit moașă. Imediat cum a fost angajată la Donau Spital, s-a inscris pe grupurile de mămici românce, de pe facebook și le-a anunțat că este acolo și că le ajută cu drag. Și asta a făcut, cu zeci de femei românce, poate sute.

Acum e la rândul ei mămică de Mathias de 2 anișori. Încă alăptează, lucrează cu normă întreagă la Spitalul St. Josef din Viena, oferă consultații private de alăptare și își rupe în fiecare zi din timpul liber și ne ajută pe noi, mamele românce din Austria să fim mai informate. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru tot.

  • Bianca, ai un copilaș mic, Mathias are 2 ani.  Tu lucrezi un job full time, sotul tău la fel. Cum vă descurcați? Aveti ajutor?  

Nu, nu avem pe nimeni. Nici când am născut nu am avut ajutor. Mama mea e născută in ‘72, nu pot avea pretenția să isi lase serviciul și soțul si să vină să imi crească copilul doar pentru că și eu am făcut unul. Nu mi se pare normal. Stiu că sunt familii care procedează asa, care spun că altfel nu se descurcă, dar pentru noi  nu a fost deloc o optiune să o rup pe mama de familia ei. Același lucru am simțit și pentru părinții soțului meu, nu le puteam cere să își lase toată viața să vină să ne crească copilul.  Ne-am descurcat asa. L-am dat la grădi mai devreme, toată lumea imi sărea in cap, cum am putut să il dau, pe bietul de nici măcar 2 ani la grădi, că primii doi ani sunt cei mai importanti. Da, asa e, doar că sunt situatii in viata când trebuie să cântăresti, riscuri si beneficii și trebuie să iei o decizie, plus că sunt unii copiii care chiar au nevoie, noi, dacă nu aveam pe nimeni apropiat , niciun verisor, niciun alt copilas cu care să socializeze, el se juca doar cu mine si cu tatăl lui si s-a văzut o diferența masivă când a mers la gradinita , ce bine i-a facut să se joace cu copiii, să interactioneze si cu alți oameni, să se certe pe o jucarie, că până la urma și certatul asta pe o jucarie e important. Si nu il poti invata tu acasa toate, nu cred că ai cum.

Au mai fost momente când a fost bolnav , ne-am mai luat câte un liber, l-am mai dus la grădi si bolnav câteodată, cu părere de rău si cu multumiri  pentru dna Nicoleta, o românca de la gradi, una dintre îngrijitoare, care îl ținea la ea în brațe până ajungea soțul meu să-l ia acasă, la prânz. La prima grădinița privată nu a  fost totul in regulă, simteam eu că ceva nu e bine. Am stat doar o saptamana și l-am mutat la alta gradinita care nu avea o reputatie prea bună. Se spunea ca e plina de turci, de străini si că nu se concentreaza pe montessori și fix acolo i-a fost cel mai bine copilului meu. Nu sunt oameni fancy acolo, dar sunt oameni. Iau copilul in brate când plânge, il tin in brate pâna adoarme, fac chestii din astea umane pe care poate nu le gasesti la toate gradinițele, pentru că nu se cade să faca asta. Aici educatoarele sunt ca niste mame, ca niste matusi. Ii iubesc, se joaca cu ei. Au si jucarii montessori, nu lipseste nici latura asta, poate nu e la la fel de mult ca in alte părți. Oamenii sunt mai importanti pentru mine decat orice renume al grădiniței sau decât orice mâncarea bio și jucării la modă.

  • Oare  simți și prin copilul tău dacă locul acela e potrivit pentru el?  Daca el se simte in siguranță acolo, dacă vrea să se intoarcă acolo. Ce crezi?

Da, absolut. Asta e cel mai important. . De cele mai multe ori parintii sunt problema, nu copiii. Toți vrem ce e mai bine pentru copiii nostri  dar trebuie sa avem grijă la echilibru și să nu ne ducem in extreme. La primul copil iti dai examenul si pici. Dar, la al doilea copil, daca nu iit dai corijentele si pici iarasi examenul, este deja o problemă, ceva nu faci bine daca nu inveti din greseli. Pentru ca vad multe mame care fac ceva greseli, aleg un tip de nastere, nu alăptează pentru că nu se informează suficient, sau primesc informații sau suport greșite, sau incep diversificarea prea devreme penrtu că așa a spus bunica. Dacă și la al doilea copil faci aceleași greșeli, deși tu ai fost informată și ai avut acces de data asta la informații bune si ajutor și suport corect, atunci problema e la tine, înseamnă că nu vrei sa inveți.

  • Vă gândiți la un al doilea copil?

Da, si la al treilea. Am avut o nastere foarte urâtă și foarte grea și mulți se gândeau că nu mai vreau să mai fac un copil  din cauza acelei experiente. Greșit. Am avut o naștere grea, am avut o moașă cu probleme,  aflată intr-un moment al vieții ei in care nu ar fi trebuit să lucreze, am aflat ulterior ca ea era in depresie și că lua tratament. Ea nu era in situatia in care  să ajute o femeie sa aducă primul ei copil pe lume . Cifra trei a fost și inainte de naștere și la fel a ramas și după. Ce s-a schimbat a fost diferența intre copii, s-a marit distanța intre ei pentru că Mathias are nevoie de mai mult timp cu noi, de mai multă atenție . Aveam in plan dar nu in viitorul foarte apropiat. Plus ca mai avem si ceva planuri profesionale, sotul meu cu un nou business, eu cu seminariile de alăptare. Și copilașii au nevoie de timp. Daca nu il ai, mai degraba amâni un pic momentul decât să te chinui și pe tine și pe ei.

  • Cum au fost începuturile voastre în Austria. Cum ați învățat limba?

Cand am venit in 2011, ne-am inscris imediat la cursuri de germana, pentru că nu stiam nimic. După ce am invatat limba căt de căt ne-am căutat de muncă.    La început am lucrat cu copiii, aveam grija de copii. Al meu lucra prin construcții, la dărâmat și la cărat. Ba, chiar imi amintesc ca am și fost amândoi la vie. La lăstărit de vie. Eram imbracati cu maneca lunga să nu ne bronzam foarte tare si să arătăm ca tractoriștii. Si imi amintesc ca eram plătiți cu 6 euro pe oră și am facut amandoi intr-o singură zi 100 și ceva de eur și eram atât de bucuroși. Acum toata lumea zice că  ce meserie frumoasă am și ce super că am venit  în Austria și că mi-am găsit așa un serviciu bun aici.  Dar stai putin că tu nu știi, am șters scări cu oțet, pentru că așa voia proprietara, cu mâna goala, nu cu mânuși, pentru că mânușile lăsau urme. Deci am facut de toate. Meseria mea nu a venit peste noapte și nu a venit ușor. Am pornit de jos. In Romania am facut liceul economic, am diploma ca tehnician in activități economice, aș fi putut lucra intr-o bancă, nu intr-un spital și aș fi avut unghiile făcute si aș fi tastat la calculator, dar viața nu e mereu cum iți imaginezi.

  • Cum te-ai decis să mergi la scoala de asistente? Aveai grijă de copii și făceai curățenie. A venit un moment în care ai decis că vrei mai mult?

Nu. Doar că toată lumea imi spunea că ar trebui să fac mai mult, să merg sa studiez ceva in domeniu. Copiii se lipeau de mine imediat, deși eu nu mă pisiceam. Invătam de la copii germana pentru că le citeam tot felul de cărți de povești și ei mă corectau nu se spune așa, se pronunță așa. Și asta m-a ajutat foarte mult. Familiile la care lucram m-au încurajat să merg în direcția asta. M-au apreciat și m-au susținut foarte mult. Aproape cu toate încă țin legătura și îi vizitez pe copii și acum.

  • Cum a fost școala? Ai știut că vrei să mergi pe specializarea asta ce tine de copii nou născuți, maternitate?

In timpul studiului m-am focusat pe maternitate și pe copii, am făcut practică in toate secțiile, dar am știut mereu că voi lucra in maternitate. Chiar si cand a venit momentul in care a trebuit să fac practica, tot eu am făcut lucrurile să meargă. Pentru că m-au trimis la chirurgie, mi-au spus că doar acolo mai e loc. Și eu m-am enervat așa de tare, pentru că eu știam ce vreau să fac mai departe și mi-am căutat singură. Am gasit un loc disponibil și am scris o scrisoare către director in care i-am explicat că eu acolo vreau să fac practica pentru că acolo vreau sa lucrez. Și mi-a gasit loc, in semestrul 4 in anul 2, atunci s-a concretizat la mine.

Totul a durat 3 ani, fiecare semestru m-a costat 380 eur. In toată perioada asta, deși cursurile erau full time și trebuia să și invat am reușit să mai și lucrez. Când aveam câte o portiță, când nu se ținea vreun curs, sau terminam mai repede, in weekenduri, mai găseam să merg să am grija de copii. Și invățam noaptea. Soțul meu lucra dar nu era suficient, pentru că aveam cheltuieli mari.

  • Ai fost vreodată pe șomaj? Pe AMS?

Nu. Când am venit în Austria m-am adresat acestei instrituții și le-am cerut curs de germană. Mi-au oferit ceva, am fost nevoită să plătesc 100 și un pic de eur, însă calitatea cursurilor era foarte slabă și am preferat să îmi plătesc eu cursuri bune să fiu sigură că într-adevăr învăț. Nu am luat niciodată șomaj.

  • Cum ai găsit de muncă în spital? A fost ușor având o diplomă aici?

Eu am știut de la început ce vreau. Și lucrările de licența au fost pe subiecte legate de îngrijirea nou născutului. Examenul a fost dificil și pentru că aveam emoții mari, germana nefiind limba mea maternă. Am și avut un blocaj în timpul examenului și pur și simplu nu am reușit să mai scot niciun cuvânt. Am avut noroc că au fost foarte înțelegători profesorii, mi-au oferit apă, m-au încurajat, am trecut peste și am luat echivalentul notei 9. După ce am obținut diploma, am trimis cv-ul însoțit de  scrisori de intenție către toate spitalele din Viena unde știam că există secție de maternitate. Am acordat multă atenție scrierii scrisorii de intenție tocmai pentru că CV-ul nu mă ajuta prea mult. Scria că lucrasem doar în babysitting și la curățenie, dar, se pare că tocmai acea scrisoare m-a ajutat pentru că am primit multe răspunsuri favorabile de la mai multe spitale. Atât de multe încât mi-am luat un pic nasul la purtare și am început să fac mofturi, acolo nu merg pentru că, acolo  nu îmi place pentru că. Nu știu să îți spun de ce anume am ales Donau Spital dar am făcut-o.   M-au primit bine. Eram cea mai tanara si toate moașele imi spuneau puișorul. Eu eram vântul proaspăt, toți aveau așteptări de la mine și m-am acomodat repede, mai ales că eu lucrez foarte bine cu doamne mai in vârsta decât mine.

  • Cum se raportau  colegii tăi la faptul că esti româncă?

S-au bucurat.  Super! Poți să traduci, avem așa de multe românce care nu vorbesc limba și tu ne poți ajuta.

  • Erau deranjate cadrele medicale când veneau români care nu vorbeau germana?

Nu. Erau supărați când nu eram eu în tură să le traduc. 😊

Nu ii deranja ca ea nu vorbea germana. Supărați erau când pacienta nu vorbea germana și eu nu eram in tură și nu găseau pe nimeni să traducă, pentru că dura o gramada să se ințeleagă.  Sau când veneau și spuneau că stau de 5 ani aici și că nu vorbesc limba. Mie mi se ridica părul in cap. Cum să nu inveți deloc? Stai aici, ai ales să stai aici, cum să nu vorbesti? Măcar un pic, măcar baza. Eu mă simțeam tare prost când mergeam la magazin și nu ințelegeam ce mi se spune. Măcar cuvinte. Nu e normal doar sa vii in Austria, să faci copii, să primești ajutor și să nu lupți să te integrezi. Si pentru situatiile astea nu prea am ințelegere. Ok, nu vrei să te integrezi, dar când e vorba de sănătatea copilului tău, trebuie să incerci să inveți limba țării in care ai ales să il nasti și  să îl crești. Copilul poate să aibă probleme, vei merge la medic, la alte spitale, trebuie să faci niște eforturi. Când vad pe internet că sunt mamici care cauta  medici doar români, vreau urolog român, vreau dentist român, vreau oftalmolog român…dar nu vrei să se mute toți medicii români aici?   Adică, hai sa fim peste tot, in toate instituțiile doar români, ca să le fie usor celor care nu vor să invețe. Nu e normal așa. Suntem in Austria, e sistemul lor, și funcționeza bine și dacă alegi să locuiești aici trebuie să inveți limba.  Nu se asteaptă nimeni să vorbești din prima fluent, dar trebuie să arăți că incerci, că vrei, că faci eforturi. Dacă nu te forțezi un pic, dacă nu tragi de tine, nu ai cum să vorbești. O limbă nevorbită e o limba moartă. Trebuie sa incerci.

  • Crezi că e mai apreciat efortul? Eu am temerea că vorbesc greșit, că nu formulez bine, că nu fac corect acordurile. Mai bine mă chinui și formulez greșit, dar arăt că incerc? 

Da, absolut. Ei apreciaza oamenii care incearcă să vorbească . Chiar dacă fac greșeli, chiar dacă mai scapă un cuvânt in engleză și unul in româna, nu contează pentru ei. Pentru ei contează că tu incerci, că faci eforturi. Dacă il iei pe nu in brațe și nu faci nimic, e firesc ca și ei să fie deranjați. Și o iau ca pe o sfidare, ca pe un afront.

  • Ti s-a intâmplat să  ai un pacient român cu care să nu vrei sa fii asociată?

Am avut paciente românce care nu făceau cinste României. Droguri, stat pe strada, cazuri sociale, la care nu m-am dus cu toată inima. Dar nu de teamă de a nu fi asociată, pentru că aveam in comun cu ea doar faptul că suntem amândouă românce, atât. Asta nu inseamna că eu făceam ce facea ea. In multe discutii eu le-am spus austriecilor că știu ca sunt multe românce care lucreaza in prostituție, dar lucreaza acolo pentru că sunt frumoase și pentru ca nu au putut/știut să faca altceva. Dar asta nu inseamna ca toate facem asta sau că am facut asta. Nu m-am rușinat niciodată că sunt româncă. Ba chiar eu le spun mereu, de la început:  Sunt romanca și am accent, acum hai sa continuăm discuția.

  • Ce le spui austriecilor care te întreabă de ce te-ai mutat aici?

La inceput le spuneam că am vrut civilizație pentru noi și mai multe șanse de a trai mai curat, normal. Și ei se bucurau.

Apoi, după ce am intrat in sistem și am vazut că și ei au problemele lor, mai ales acum, dupa ce am nascut, le spunem că nu știm cât rămânem aici, că deocamdată ne e bine dar nu știm dacă rămânem.  Pentru copiii noștri, Austria e ca o portița spre alte orizonturi, spre mai multe opțiuni , poate vor studia aici, dar daca vor vrea alte lumi, alte țări, alte drumuri, cred ca le va fi mai ușor să le acceseze venind din Austria decât dacă ar fi venit din România. 

  • Este mai bun sistemul medical austriac față de cel românesc?

Da, în Austria e mai bun sistemul medical decât in România. Dar, in ultima perioada, a inceput sa aiba mici găurele și cred că asta este din cauza oamenilor veniți să lucreze. Pentru că sitemul medical este un tot. Și eu sunt o bucățică din sistemul medical și eu dacă lucrez prost, automat că fac o găurică. Și văd greșeli pe care le fac colegele mele care s-au format in alte țări, greșeli care duc la o scădere a calitații serviciului și implicit a intregului sistem medical . Sistemul este bine făcut și pus la punct, dar oamenii sfințesc locul. Sunt cadre medicale care nu vor să participe la seminarii și la cursuri de perfecționare. La cel mai recent seminar de alăptare la care am participat, din 28 de participanti doar 2 au fost medici. De multe ori nu e niciunul. Domeniul medical este unul intr-o schimbare continuă și trebuie să fii mereu in alerta dacă vrei sa performezi. Studiile se fac constant dar  este de datoria fiecarui cadru medical să se informeze. Dar sunt mulți care nu vor să acorde timp și resurse financiare suplimentare pentru a se pune la curent cu noutățile.

Plus formarea de bază. Văd diferențe colosale intre ceea ce am studiat eu și ce au studiat colegele mele care vin din România, sau Ungaria, Slovenia. Eu sunt altfel antrenată să am grija de pacient,  chiar dacă ele spun că au făcut mai multă școală  in România, de exemplu, in sensul de mai multă materie, mai multă informație, informațiile lor sunt depașite, nu sunt actuale, nu sunt aplicate. In România e mai multă informație și mai veche și uneori greșită. Soțul meu a facut stomotologia in România, acolo s-a format ca medic stomatolog, profeseaza acum aici, și are atât de multe informații pe care in timpul școliii le-a invățat și care sunt total depășite și care pun in pericol sănătatea pacientului pe cand colegii de aceeași vârsta au invățat informațiile corecte.

  • Ți-au fost oferiți vreodată bani sub formă de șpagă? Recompensă?

Da, mi s-a întâmplat. Chiar o româncă mi-a dat 10 eur, mi i-a bagat in uniformă.  M-am speriat tare, m-am uitat in stânga și in dreapta nu cumva să mă fi văzut cineva și să creadă că eu asa fac. Poate mă vedea chiar șefa sectiei. Am scos repede banul și i-am dat doamnei inapoi. Și i-am spus eu nu am voie sa iau. Aici nu se dau bani, noi ne facem meseria, noi nu avem voie si nici nevoie sa primim bani.  Nu, nu, mi-a răspuns doamna. E pentru tine, că ești  drăguță. Nu, doamnă,  eu nu sunt draguță, eu sunt competentă. Eu imi fac treaba.

Sistemul este bun, funcționează, nu-l strica. La fel și cu percepția despre cezariană. Sunt mămici care mă întreabă de ce sunt așa împotrivă. Pentru că lor nu li se pare normal să fii lăsat să te chinui ore în șir. Că e dreptul fiecăruia să aleagă. Pâi dacă tu asta crezi despre sistemul medical, că te lasă să te chinui ce mai cauți aici? Eu, ca profesionist îți dau un sfat având în vedere sănătatea ta și a copilului tău. Cezariana nu e floare la ureche, te afecteaza si medical si psihic si hormonal.  Eu sunt atât de tristă din cauza  lipsei de informare și din cauza faptului că femeile nu văd esența, nu mai aleg firescul.

Dacă ești informat și iți asumi că așa vrei deși știi că nu e cel mai bine, te apreciez. Dar mă deranjează cele care nu sunt informate, care refuză să se informeze, dar totuși iau in brațe atitudinea  dar de ce sa aleagă ei pentru mine? Aceste femei cred că noi  ca moașe vrem să le lăsăm să se chinuie, ele nu văd că noi le vrem binele. Plus că e mult mai mult de muncă pentru cadrele medicale când o femeie trece prin travaliu. E chiar muncă. Trebuie să găsești soluții cum să o ajuți să gestioneze contracțiile, durerile, poziții favorabile, să se relaxeze, să nu se rupă, să nu se blocheze. Eu ca moașă mă chinui mai mult cand tu ești in travaliu.

  • Bianca, eu am ales să nasc prin cezariana, de două ori. Nu de frica durerilor ci pentru că am vrut să nasc neaparat cu medicul meu. Auzisem atât de multe povești cu mame umilite in timpul nașterii naturale, nu am vrut să trec prin asta. Și mi-am asumat să trec prin ceva atât de invaziv pentru corpul meu și să ii dau copilului meu o venire bruscă pe lumea asta, doar ca să mă feresc pe mine de o experiență prea grea, cu un medic pe care nu-l cunoșteam și în care nu aveam încredere.

Apreciez asumarea explcației si iți ințeleg situația pentru că erai in România. Dar, dacă ai fi fost in Austria , situația ar fi fost alta și nu cred că te-aș fi înțeles. Mă deranjeaza tare când citesc pe grupurile de mame românce, când citesc expresia Mă lasă să mă chinui. Eu muncesc și eu mă chinui         să te ajut pe tine și să fac ce e cel mai bine pentru tine și pentru copilul tău, pentru sănătatea ta și a lui și tu spui că eu te las să te chinui și că alegerea trebuie să fie a ta și că vrei cezariana. Munca noastră nu e deloc apreciată de româncele care vin cu bagajul ăsta informațional de acasă.   Ok, este corpul tău  și faci ce vrei cu el, sunt de acord, dar faci ce vrei cu el dupa ce te informezi. Atunci iți respect decizia, după ce te-ai informat corect, din surse corecte si ai inteles că dpdv al sănătății tale ți a copilului tău nașterea vaginală este mai bună, și după ce te interesezi și afli că eu ca moașă muncesc, lupt și stau lângă tine să te susțin, să te ajut, să iți ofer cea mai bună experiență posibilă. Dacă după ce ai aflat toate informațiile astea alegi să faci cezariana, ok, nu am nimic impotrivă. Dar renunta la a mai spune că noi, moașele te lăsăm să te chinui. Ești intr-o țară unde ești ajutat și respectat. Chiar și eu am primit morfină in timpul travaliului. Aici ai toate condițiile să faci din experiența nașterii una bună. Perne calde. Poziții diferite. Am ințeles că in România incă se naște vaginal impotriva gravitației și că femeile stau pe scaunul ginecologic in timpul nașterii ca să le fie mai ușor moașei și medicului. Aici nu se intâmpla așa ceva, aici este o comunicare constantă intre moașă și pacientă și se caută soluții. Am aflat si că exista spitale acum in România care au standarde asemanatoare cu cele austriece, insă, trebuie să plătești mult pentru ele. Am vorbit cu cineva din România de curând care se gândea să vină și să nască in Austria, de teama separării de copil, din cauza situației Covid. A nascut până la urma in România, la un spital privat unde , deși a mers pe cezariană copilul a stat pe ea pana medicii și-au terminat treaba și nu au fost deloc separați. Așa cum trebuie, dar, a trebuit să plătească mult pentru asta și nu mulți iși permit.

Problema e că a avea parte de condiții firești și normale, in România e considerat un lux. Și asta e trist. Eu când aud povești despre procedurile de naștere din România mi se pare că vorbm de altă galaxie. Dar aici, in Austria, nu ar trebui să fie o alegere. Aici ar trebuie să ajungi la cezariana doar dacă nașterea vaginală nu este posibilă dpdv medical.

  • Este incurajat alaptatul in Autria?

Fiecare spital incearca sa aiba cea mai buna rata de succes in ceea ce privește mamele care alăpteaza. Sunt excepții și de partea pacientelor care cer sticla de lapte praf singure, fiind convinse că al lor copilaș plânge de foame. Sunt și excepții printre cadrele medicale, care, poate pe timp de noapte au multe probleme si aduc protecții de silicon unei mame care nu a mai fost la baie de câteva ore și care nu reușește deloc să atașeze copilașul.

Fiecare pădure are uscături, Austria nu e aurul aurului și aici sunt excepții, dar puține. De exemplu, acum ceva timp mi-a scris o pacientă româncă, internată în spital că a primit pastile pentru oprirea lactației deși ea nu a vrut asta, dar le-a primit pentru că spitalul respectiv era impotriva auslanderilor.  Am încercat să îi explic că nimeni nu iși riscă meseria, serviciul pentru a da niște pastile nesolicitate. Discuția era oricum fără sens. Ori pacienta nu a înțeles ce i s-a spus, ori nu mi-a spus mie tot ce s-a întâmplat, în orice caz, așa ceva nu este posibil aici.

  • Sunt dificile pacientele musulmane?

Nu, nu e complicat cu ele. Eu am întâlnit doar o moașă bărbat, foarte competent , empatic , eu aș naște oricând cu el, însă atunci când era vorba despre paciente musulmane, se retrăgea singur. Sunt un pic ceva mai ciudățele. Pentru că, de exemplu ele vor să rămână imbrăcate tot timpul. Sunt mai rușinoase, cer doctori femei.

Mai greu imi e cu pacientele din India. Pentru că, in cultura lor, după ce nasc trebuie sa fie ingrijite de mamă sau de bunică. Trebuie să stea in pat și să nu facă nimic și să li se ofere totul. Sunt hranite de mamă sau bunică, copilul e pus la sân,  ele nu fac nimic timp de 40 de zile, trebuie doar să se refacă. Și pentru mine e greu, pentru că ele refuza sa facă ceva, orice, singure. Nu iși ridică singure copilul din pătuț, nu il pun singure la san ci doar asteaptă să vină asistenta. Imi amintesc, de exemplu, la o pacientă, care avea probleme cu hemoroizii, i-am adus o cremă și i-am spus, uite, dă-te cu asta, dar nu aștepta pentru că o sa fie mai rău. Dă-te repede.  Mergi și fă acum un duș și apoi dă-te cu crema. Și ea mi-a cerut,  să merg să o spăl eu, să ii fac eu duș și apoi să o dau eu cu cremă. Nu pentru că nu putea , nu pentru că ar fi avut o problemă medicală ci pentru că, in cultura ei, dupa ce naște nu trebuie să facă nimic. Și ea voia ca eu să o spal și tot eu să ii pun crema. Eu am grija de paciente. Nu mă feresc de nimic din tot ce inseamnă corpul unei femei inainte, in timpul sau după naștere, dar atunci cand are realmente nevoie. Pe când acea doamnă era mai fresh decât mine, eu veneam de pe tura de noapte grea, pe cand ea dormise toată noapte, avusese o naștere vaginală fară probleme. Plus ca eu imi doream să ii ofer ceva intimitate, nimeni nu vrea  să fie atins de un strain prin părți intime decât dacă este neapărat necesar, nu?

Da, aici sunt ceva diferente culturale care ne mai incurca, dar nu probleme reale. Sau bageje informaționale greșite. La romance aud des mama mi-a spus ca ea nu a avut lapte si că sigur nu voi avea nici eu. Sau că i-a spus bunica că are sanii nu știu cum deci laptele ei o să fie prea gras.

Aud foarte des faptul că un copilas plânge doar de foame. Și am cerut șefei mele să imi cumpere un sistem de purtare, pentru că am nevoie de ambele mâini să lucrez. Si când mă confrunt cu o pacienta obosită și care este convinsă că al ei bebeluș plange doar de foame, deși ea tocmai l-a alăptat, atunci nu mai stau să mă cert cu ea, o trimit să se plimbe, să se relaxeze , iau bebeluțul, il pun in sistemul de purtare și eu imi fac treaba. Si bebelușul doarme. Pentru că are nevoie de căldura corpului și să audă bătăile inimii. Și doarme. Și apoi vor si ele să cumpere sisteme de purtare. Dar nu sistemul de purtare este esența, deși sistemele sunt foarte bune si le recomand. Esenșa este că o mamă trebuie să fie liniștită și relaxată și să ințeleagă că al ei bebeluș plânge pentru că așa se exprimă, nu plânge doar de foame. Așa și cu picăturile magice pentru colici. Nu mai știu săracele mame ce picături să cumpere, ce să le mai dea copiilor, când de fapt singura soluție este să iți iei copilul in brațe și să il iubești și să fii acolo pentru el.

  • Cum este comunitatea de români din Austria?

Despre comunitățile  fizice nu știu să iți spun. Eu nu sunt o ființă doarte sociabilă. Eu nu prea ies din casă. Vad pe internet că există intalniri fizice ale comunităților de români, dar noi suntem mai discreți și ieșim puțin.

Văd grupuri și întâlniri,  ca și tine, pe internet dar nu am participat niciodată. Noi suntem foarte selectivi in ceea ce privește oamenii din jurul nostru. Fie români, fie austrieci. Avem foarte puțini oameni cu care ne vedem, cu care ieșim și care sunt in cercul nostru intim. Noi suntem discreți și la noi in curte. Nu ascultăm manele, nu facem hore spontane și nu ne dezbrăcăm de tricouri la grătar. Nu am nimic cu oamenii care fac asta, dar nu suntem noi așa. Și d-asta viața noastră socială este mai restrânsă.

Deci nu cunosc  comunitățile de români decât din online.

  • Cum ai inceput cu online-ul? Pentru că ești foarte activă in mediul online.

Am aderat la grupurile de români in momentul in care am inceput să lucrez in spital. In August am inceput să trimit mesaje pe grupuri și să mă prezint. Sunt Bianca si din 10 septembrie mă gasiți in Donau Spital, la maternitate, dacă aveți nevoie și dacă vă pot ajuta cu ceva.

  • Deci, ai apelat la grupurile de români in momentul in care ai avut ceva să le oferi, nu când ai avut nevoie de ajutor.

Da. Nu eram încă mămică, nu aveam nevoie de acte. Pur și simplu voiam să ofer informații ți să dau o mână  de ajutor, pentru că trecusem prin școală aici, in Austria și pentru că incepeam să lucrez intr-un spital aici și…am zis că pot ajuta.

Si totul a escaladat foarte repede. Au inceput să imi pună multe intrebări și apoi au inceput să mă caute spital.  Și eu le ajutam cu ce puteam. De la o informație, pâna la socializare, de o mână pe umăr, de un plâns impreună, de o vorbă bună. Apoi am inceput să am multe cereri in privat. Multe. Am sute de fotografii cu caca de copii, cu sâni raniți, cu sânge, cu gurile copiilor. Apoi au inceput  solicitările de a merge acasă la ele. Te rog, poți veni să mă ajuți să il atașez, sau să verifici de ce mă doare, sau să verifici daca el e ok. A fost o perioadă foarte aglomerată pentru că încercam să împac pe toți dar cumva timpul nu imi mai permitea. Apoi am ramas insărcinată și imi era si mie foarte greu, mai ales că am stat pâna la 32 de săptamâni la muncă, atât cat mi-a permis legea. Și m-am dus acasă și m-am imbolnăvit și am spus, a, deci statul acasă nu e de mine așa că m-am intors la serviciu, dar făra să știe șefa mea, mă duceam pe tura cand ea nu era ca să le mai ajut un pic pe colegele mele.

Si, pe măsură ce a crescut numarul solicitărilor, oamenii apropiați au inceput sa imi spună că nu e ok ce fac, pentru că imi dedicam foarte mult timp vizitelor la domiciliu, benevol. Apoi cei din branșă au inceput să imi spună că nu e ok față de ei ca eu să imi ofer serviciile gratis ți ei să ceară să fie platiți pentru munca lor. Și am renunțat. Doar am continuat să ofer consultanță pe internet, să răspund la mesaje. Să incerc să aduc lumină și informații sănătoase acolo unde era nevoie, chiar dacă asta inseamna să mă cert cu multe mamici.  Apoi a facut click și la mine cu mersul acasă la vizite, pentru că primeam in continuare solicitări. Și am inceput să imi apreciez și mie timpul și familia și munca . Și pe internet incepuseră unele românce să fie un pic abuzive, in sensul că, de la ajutorul oferit de mine in ceea ce privește nașterile și informațiile despre alăptare și bebeluși, domeniul meu de expertiză, ajunsesem să fiu solicitată să merg cu români la primărie să iși scoată ceva acte, sau, să fiu solicitată să merg la dermatolog să le traduc, sau să ii ajut sa iși schimbe camera cu una mai bună. Ceea ce a fost prea mult pentru mine. Si vizitele la domiciliu le-am reluat dar selectez, merg doar acolo unde e intr-adevar nevoie să merg. Incerc să ajut prima dată doar telefonic sau pe internet, insă sunt multe cazuri in care este obligatoriu să văd copilul, să văd mama, să văd procesul de alaptare ca să pot ajuta. Plus că, eu am un laser care ajuta la vindecarea ragadelor. Este aparatul meu propriu care a costat mult. Fac concesii, de exemplu dacă merg la o pacienta acasă și simt că are nevoie de mai multe ședințe, ii las ei aparatul să il folosească și fără ca eu să mă mai duc o dată, tocmai pentru că inteleg că nu e ușor pentru toată lumea cu banii, dar trebuie sa imi respect și eu munca și timpul și familia.

Chiar am fost intrebată dacă nu aș vrea să renunț la munca din spital și să ramân doar cu pacientele private. Dar nu pot să fac asta și nu vreau. Mă gândeam la un moment dat să imi deschid un cabinet propriu, dar cred că pot ajuta mai mulți oameni dacă lucrez și la spital și așa in privat.

  • Participi constant la seminarii. Cât te costă?

Cam 600 eur  fiecare. Dar, depinde de durată. In septemebrie trebuie să paltesc 1800 eur pentru o altă serie de seminarii și conferințe. Nu e ieftin să participi la ele dar, eu consider că investesc banii aceștia în mine și că doar așa pot performa.

Este foarte greu să lucrezi cu oamenii, dar este și mai greu să lucrezi cu oamenii care nu apreciază munca ta. Sunt unii care nu ințeleg de ce trebuie să plătească o consultație privată de câteva zeci de eur sau poate 100 de eur, doar pentru niște informatii. Dar ei nu stiu cât muncesc eu pentru  dobândi acele informații, cât plătesc pentru ele. Eu ochiii pe care ii arunc pe o rană sau pe procesul de alăptare, i-am instruit cu munca și cu bani ca să pot in câteva minunte să imi dau seama unde e problema si ce solutie e cea mai potrivită in situația fiecăreia. Câteodată, după un control imi dau seama că sunt mai grave probleme si ca e nevoie de interventia unui medic.

  • Care este cel mai mare mit în alăpatare cu care te confrunți?

Nu am lapte. Nu se satura. Plange de foame. De departe acesta este cel mai frecvent și cel mai greșit.

  • Cat timp aloci pe internet intrebărilor?

Prea mult din timpul meu liber. Am incercat in ultima perioada să limitez. Mai ales că Mathias a devenit sensibil la asta și imi spune fofon, lasă fofon. Si ăsta e un semnal pentru mine și il pun deoparte. 

  • Moderezi, impreună cu alte doamne, un grup de femei, mămici, vorbitoare de limba engleză, toate relocate în Austria din diferite motive. Scrii articole ample despre situații frecvente în rândul proaspetelor mâmici, îți faci timp și dai răspunsuri complexe. De ce faci asta?

Eu imi ofer ajutorul pur și simplu, și ofer informații tuturor, nu doar româncelor. E interesant pe grupul ăsta să vezi diferențele culturale. Nu doar intre Austria și România ci intre toate țările. Pentru că avem pe grup mămici din toate colțurile lumii.  Și toate avem in comun două lucruri de la care am plecat:  traim în Austria deși nu e țara noastră natală și vorbim engleza.  

Încercăm să ținem un grup curat, de suport. Și acolo unde subiectele sunt mai fierbinți și apar conflicte suntem atente la felul in care se vorbește, cum se adresează una celeilalte și încercăm să nu lăsăm să se aprindă conflictul. Abordăm in privat, rugăm sa fie atente la exprimare, daca nu e cineva ok, stergem din grup.

Si doamnele din acest grup imi scriu: ești cumva de garda, că uite, sunt in spital. Și le răspund mereu și merg să le salut și reacția lor e mereu așa de bună. Ce bine mă simt, de parca am o rudă aici in spital! Așa îmi spun.  De multe ori nu am cu ce să le ajut concret, dar doar gândul că sunt acolo la nevoie, pe ele le ajută.

  • Care a fost, sau care este cel mai greu lucru cu care te confrunti ca expat în Austria?

Adaptarea, integrarea. Lipsa familiei. Așteptările. In România suntem obisnuiți să ne vedem cu familia extinsă des, să mergem să mâncăm la bunici, la mătuși. Aici nu am cu cine. Plus că, in România eu am crescut la bloc, pe casa scării, când era mama la serviciu mă hrăneau vecinele sau mă certau dacă greșesc. Eram o comunitate și asta imi lipsește. Aici cu vecinii interacționez doar când imi mai iau ei coletele de la Amazon.

Asta a fost cel mai greu. Nu sistemul. Sistemul este făcut să funcționeze și dacă respecți regulile iți iese.

  • Te-ai confruntat cu discriminarea?

Nu. Daca a fost nu am luat-o personal. Dacă a fost cu bătaie lungă, nu am luat-o personal. Dacă pe tine atât te duce capul și atât știi…e problema ta. Da, sigur că au fost aluzii si situații, dar nu le-am băgat in seamă. Era despre ei, nu despre mine. Nu le-am dat atenție. Daca a fost să mă cert, m-am certat, nu pentru  că vin din România sau că tu ești din Austria ci pentru că ceva nu era ok, situația nu era ok. Daca nu le iei personal supraviețuiești.

  • Simti ca doar supraviețuiești?

Nu. Asta e viața mea. Și e frumoasă. Am tot ce imi trebuie. Am o viață plină. Imi place să mă uit la oameni in metrou, imi place sa ascult radio îmi place să citesc,  ma uit la tot ce se întâmplă în viața publică din Austria. Sunt legată de țara asta.  Nu sunt doar în tranzit.

  • Cel putin pe internet, pe grupuri, în felul în care tu oferi informatia , în felul în care îți susții punctul de vedere și în diplomația de care dai mereu dovadă, reiese că ești un om foarte asumat. Ok, nu te-am văzut nicioadată luând o atitudine defensivă, sau nu te-am văzut niciodată punând la perete pe cineva neinformat. Dar, spune-mi, feedback pozitiv primești?

Feedback-ul nu vine des. Si mă intreb câteodată dacă să continui sau nu. Primesc câteodată mesaje de mulțumire. Sau mesaje în care îmi spun că au făcut ce le-am sfătuit eu și că le-a mers bine, dar rar.

  • Mi-ai spus mai devreme că ai avut parte de o naștere grea și de o moașă care nu te-a ajutat. Asta înseamnă că nu ai ales tu pe cineva? Tu ca moașă în Viena nu ai vrut ca la prima ta naștere să îți alegi moașa?

Nu. Am încredere în cadrele medicale și am vrut să nasc cu cine era de gardă. La urmatoarea naștere probabil nu voi mai face asta. Probabil mă voi interesa si voi incerca să nasc cu o moașă specializată pe NVDC.   Da, am avut o naștere grea si o alăptare anevoioasă. Si, mă raportez la aceste experiențe negative tot intr-un sens pozitiv. A fost nevoie ca eu să trec prin incercările astea ca să imi ințeleg mai bine pacientele și să le pot ajuta mai mult.

  • Prietena ta bună din România te anunță că vrea să se mute in Austria, ce ii spui?

Nu trebuie să ai așteptări mari. Nici de la tine, nici de la sistem,. Nici de la oameni. Mergi pe drumul drept. Alege-l si incearcă să nu te abați. Invață limba, acceptă orice job, deschide ochii. Fii pregătit să iți cobori un pic standardele, măcar la inceput, până te adaptezi, până iti gasești drumul.

Foto credit : Sarah Bel Photography

Mi-a rămas circul mic.

Nu am mai fost la un spectacol de circ de vreo 20-25 de ani.

Pe măsură ce crești, ti se modifică perceptia asupra lucrurilor. Le vezi într-un fel copil, apoi se transformă un pic în adolescență, cu siguranță ca adult se simt altfel.

Dar, când ai pierdut contactul cu o experiență, și o recapeți brusc, așa, ca mine, după 25 de ani, e ca un duș rece.

Am fost azi la Circus Alex Kaiser Mă dor palmele de la cât am aplaudat. Aproape încontinuu. Și noi și copiii. Nu doar pentru că ne bucuram de numerele artistice ci, pentru că, am văzut dincolo de ele. Nu știu dacă este datorită școlii The Writing School, care mă învață să caut povestea în orice, sau, poate, datorită atenției cu care adultul din mine a studiat o bucățică din copilărie, dar, mă uitam la oamenii de pe scenă și le citeam poveștile. Mă uitam cu câtă sete ne căutau aplauzele și zâmbetele. A fost pentru prima dată când am înțeles realmente câtă nevoie au artiștii de aplauze.  Desigur că este un job pentru ei, desigur că primesc bani, ca noi toți, pentru munca depusă. Dar, ei trag de ei ore în sir, probabil, la antrenamente zilnice, ca apoi să dea totul în 10 minute cât durează numărul artistic. Ard repede. Se consumă puternic.

Mă uitam la ei și mă întrebam dacă sunt prieteni , sau doar colegi. Dacă, poate au drame personale ca noi toți. Dacă au și o casă fixă, pe undeva, sau doar rulota cu care străbat lumea. Mă întrebam dacă au crescut împreună, dacă e greu să își monteze și demonteze corturile, dacă au suferit din dragoste sau dacă au bătături de la antrenamente. Mă întrebam dacă au ales drumul ăsta în viața sau dacă s-a transmis dintr-o generație într-alta.

Un copil de până în 12 ani a fost foarte activ și prezent în întreg spectacolul. Mă uitam cu drag la el și mă întrebam dacă are xbox sau cont de tiktok. Dacă are prieteni care nu muncesc la circ, dacă merge la școală. Mă uitam la el cum își studia mișcările, cum își număra pașii, cum își calcula distanțele și apoi cum se uita luminos spre public și cerea din priviri și gesturi, aplauzele.

Și copilașul de maxim 4 ani pe care inițial am crezut că cei de la circ l-au îmbrăcat într-un costum verde doar ca să îi acorde atentie, și el avea mai multe roluri active în spectacol. Cel mai tare m-a impresionat când, stătea pe marginea scenei și aștepta semnul, momentul în care să țâșnească și să strângă recuzita de pe scenă. Oare sunt chinuiți copiii ăștia care se nasc la circ, cresc la circ? Ei văd muncă de mici. EI văd responsabilitate. Văd cum se lucrează cu clientul. Cu animalele.

Deși pentru cei mici momentele au fost delicoase, mie mi-au displăcut clipele când animalele erau pe scenă. Pentru că toate, mai putin la câine, erau tinute sub control de un bici. Nu a fost lovit niciun animal pe scenă, însă biciul a pocnit de multe ori, amenintator. Pe principiul : șezi cum ți-am spus sau ti-o iei. Asta a fost trist pentru mine.

Per total ieșirea la circ a fost una foarte reușită. Biletele ar fi trebuit să ne coste 50 eur pe toti 4, însă am intrat pe pagina lor de facebook, am descărcat de acolo un voucher și am plătit doar jumătate, sau 27 eur.

Copiii s-au bucurat de fiecare moment, au aplaudat, au râs, s-au mirat, au dansat. Cu siguranță vom vorbi multe zile despre ieșirea asta. Maine, duminică,  mai e în Ybbs spectacol, apoi cred că se mută în Pochlarn.

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

27 iunie 2021

Cum s-a operat Emma de hernie inghinală în Austria

          Suntem acasă. Suntem amândouă bine. Emma se recuperează mult mai repede decât aș fi îndrăznit să sper. Este puternică și înțelegătoare și sunt până la cer de mândră de ea.  

          In vara lui 2018, soțul meu a avut un accient stupid cu bicicleta și și-a rănit tare un picior.

A fost nevoie de interventia ambulantei și de o operatie grea, făcută la urgență, noaptea. Când medicul m-a anunțat că vor intra în operație mi-a spus: sunt șanse să își păstreze piciorul. Operatia a durat mult, a fost făcută noaptea și in urma ei soțului meu i-a fost montat un stent pentru că, o arteră importantă îi era zdrobită. Nu doar că și-a păstrat piciorul, dar și-a recăpătat și mobilitatea și acum, 3 ani mai tărziu, la cel mai recent control făcut aici în Austria totul este în regulă.

          Echipa de medici care au operat în acea noapte probabil că i-a salvat piciorul soțului meu. Asta a fost ultima experiență medicală în România.

          Acum, tocmai am trecut prin una nouă aici în Austria.

          În ambele eu am fost aparținător. Am fost stălpul.

          Ce a fost diferit? Cel mai pregnant, de acum 3 ani îmi amintesc oboseala. Emma avea doar 6 luni. Era dependentă de mine. Am găsit repede niște prieteni care să vină la noi acasă în același timp cu ambulanța și i-am lăsat pe copii cu ei, dar, peste noapte Emma, alăptată fiind, nu se oprea din plâns. Așa că, m-am dus acasă și am adus-o cu mine la spital. Operația a durat multe ore și noi am stat pe scări, pentru că doar acolo era lumină. Pe scările murdare ale unui spital de stat românesc, cu Emma dormind la mine in brațe. Prietena mea se așezase în fața mea, paravan, dacă se întâmplă să cad, să mă împingă la loc. Operatia a trecut, ne-am bucurat de reușita ei. Dar, pentru mine a început proba de foc. Haine, schimburi, lenjerii, pahar pentru apă. Pai. Sticlă. Șervețele. Bani schimbați. Supă. Vorbește cu medicul. Pândește medicul și află ce are voie să mănânce. Dă comandă acasă de supă. Cu albitură dar, fără sare. Sau invers? Diseară piure. Măine orez. Informatii obtinute cu picătura. Comandam mâncarea, apoi o luam, in diverse recipiente, potrivite pentru spital, mă duceam și il ajutam să mânănce. Apoi sonda. Nu mai pot cu sonda. Spune-i medicului să mi-o scoată. Vorbeste cu medicul. Pândește medicul. Făceam cel putin 1 drum pe zi la spital, dar de cele mai multe ori 2. Nu puteam mereu să o las pe Emma acasă, așa că o puneam în sistem și dormea la mine în brațe. Încercam să trec cu zâmbetul pe buze peste privirile dezaprobatoare ale cadrelor medicale și peste remarcile lor acide : Ce cauti cu un copil așa mic în spital? Esti inconstientă?

 
          I-au salvat piciorul, nu am niciun dubiu. Nu mi-au cerut niciun ban, nu mi-au dat de înțeles că ar trebui să le dau vreun ban, dar, nici nu m-au refuzat când le-am băgat în buzunar. La toti.

          Operația Emmei a fost grea pentru noi, ca părinți, dar, operația în sine este una ușoară și frecventă. Pe lângă camera excelentă în care am stat, pe lângă camera de joacă plină de jucării, pe lângă curățenie și dotări, diferența mare între cele două experiențe este dată de atitudinea cadrelor medicale.

          La fiecare schimb de tură, venea asistenta la noi, se prezenta cu numele mic, ne intreba cum suntem, dacă avem nevoie de ceva, își lua cel putin 5 minute de povești cu noi și ne asigura că este acolo pentru orice avem nevoie. Noaptea, intrau ușor, se uitau la noi dacă suntem bine și ieșeau. Am știut pas cu pas ce i se va intâmpla Emmei în ziua operației. A venit la mine seara asistenta cu o cămașă specială cu care urma să o imbrac, inainte să plece către sala, am stabilit împreună la ce oră să mă trezească astfel încăt să avem timp să ne facem ritualul de dimineață cu pipi și spălat pe dinți. Am convenit că este mai bine să îi dea medicamentul care o va ameți / adormi, pe cale anală. Mi-a spus că va veni să ii dea medicamentul acela atunci când cei de la sala de operatie o vor suna să îi spună ca sala este pregătită. Pur si simplu am înțeles de ce se fac anumite lucruri, pentru că mi-au fost explicate. Și pentru că le-am înțeles am avut încredere. M-am simțit om respectat și m-am simțit în siguranță. Medicul anestezist mi-a spus exact cum se va comporta Emma dupa administrarea acelui medicament. Dacă nu mi-ar fi spus sigur aș fi fost speriată de reactiile ei.

          Când au venit asistenta și brancardierul să o ducă până la sala de operație, așa cum convenisem, eu am mers cu ei. Exact ca în filme. El împingea de pat și eu o țineam pe Emma de mână și îi spuneam că suntem curajoase. La ușa sălii de operație erau echipate 9 cadre medicale. Nu știu cum și de ce le-am numărat, dar am făcut-o. S-au oprit toți din vorbit când ne-au văzut că ne apropiem și, deși aveau măști pe față, le vedeam zâmbetele.  Guten morgen, Emma! Pentru că îi știau numele. Anestezistul s-a apropiat de mine și mi-a mai spus o dată ce urma să îi facă și să mă asigure că totul e bine. Mi-a vorbit si chirurgul și mi-a spus să stau liniștită, să merg în cameră și că mă va suna imediat ce se termină și că totul este în regulă. Un bărbat vorbea cu Emma în germană, a pus pe ea o pătură caldă, albastră și a ridicat-o în brațe. Emma era semiadormită. Nu a protestat deloc.

          La 10 minute după ce eu m-am întors în cameră, a venit la mine o asistentă să mă întrebe dacă sunt ok. Dacă EU sunt ok. Dacă am băut cafea. Să-mi spună că nu mi-au adus micul dejun pentru că nu au vrut să îl vadă Emma și să ceară , ea neavând voie să mănânce sau să bea. Mi-a adus tava cu micul dejun și cafea.

          A durat mai mult decât mă așteptam, imi spuseseră cam 50 de minute. 25 pentru fiecare parte. La 8 am dus-o la sala de operatie. La 9.40 a intrat chirurgul la mine în cameră să îmi spună că totul este bine. Am cerut să merg la ea, să fiu lângă ea când se trezește. A scos telefonul din buzunar , cred că era un fel de telefon intern, a sunat la ATI, le-a spus că vreau să merg acolo. M-a asigurat că va veni cineva să mă ia.

          La terapie intensivă, asistenta care m-a preluat s-a prezentat. Mi-a spus că diferă de la copil la copil trezirea, dar, că ei sunt în cea mai bună formă atunci când se trezesc singuri, nu când sunt treziti. Înainte să plece mi-a oferit apă.

          Când s-a trezit Emma, a făcut-o brusc și aparatele la care era conectată au început să bipăie. Ne-am mutat repede în salon, insoțiți de un medic. Înainte să plecăm de la Ati, Emma a primit o cutie cu câteva amintiri de acolo, un iepuras de pluș imbrăcat cu uniformă specifică sălii de operație, o carte de colorat, creioane, o carte cu o poveste despre internarea in spital și plasturi colorati.

          Primele ore după operatie au fost grele. Nu putea să doarmă, dar, nici nu putea sta trează. A vărsat de câteva ori, plângea. Am chemat infirmiera să mă ajute când a vărsat prima oară și nu am simțit niciun moment că e deranjată. A schimbat imediat lenjeria, a spălat salteaua, totul cu zâmbetul pe buze. Eu aveam cu mine, pe pat, autobiografia lui Agassi. Și m-a întrebat dacă sunt interesată de tenis sau doar de Agassi. Și mi-a spus că îi plac și ei autobiografiile și m-a întrebat dacă oare o găsește în germană.

          Seara, după un antivomitiv, după o perfuzie de hidratare și după un analgezic, Emma era in forță. Doar că, de teamă că va vomita refuza să mânănce și să bea. Știti ce i-au oferit și i-au adus asistentele? Ceai. Suc. Sticksuri. Păine prăjită. Pișcoturi. Supă cu tăiței. Supă cu tăiței în formă de floricele. Piure de cartofi. Spanac. Budincă de ciocolată. Au nimerit-o la spanac. Și eu mă tot gândeam la borcanele de supă pe care eu i le căram lui Gabi la spital.

          În ultima perioadă Gabi, soțul meu îmi spune să ne întoarcem. Hai, avem casa noastră în București. Nouă, frumoasă. (în comparație cu cea în care locuim acum, veche și urâtă). Avem prieteni, ieșim. Vorbim cu oameni în limba noastră. Ne vizităm. Facem grătare. Mă atrag cuvintele lui așa cum mă atrage mirosul de pâine caldă. Dar, eu sunt veșnic aparținătorul pacientului. Eu sunt stâlpul, ca orice femeie pentru familia ei. Și aici, ne simțim mai în siguranță. Nu avem confort încă. Dar avem siguranță.

          Și, pentru că știu că vor urma mesaje în care mă veți certa că de ce mereu țin să compar eu cele două țări și să nu mai laud sistemul austriac, vreau să vă spun că o fac conștient și că îmi asum. Mă raportez la experiențele mele din România și le compar cu cele din Austria și concluziile mele, de fiecare dată sunt aceleași: sistemul austriac medical este mai bine pus la punct decât cel românesc. Și atitudinea bună a celor de aici, vine din relaxarea că sunt bine plătiți, că lucrează într-un mediu curat, dotat, că nu le lipsește nimic și că sunt o armată de oameni pe secție. Au timp să fie buni si respectuoși cu pacientii. Deci, tot sistemul.

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

25 iunie 2021

Am ales să nasc prin cezariană

Am fost genul ăla de mamă de care se face mișto pe grupurile de facebook. Mamă din aia de iși crește copiii din cărți.

În timpul sarcinii am citit tone de articole, am avut instalate aplicații care îmi spuneau ce greutate are bebelușul din burta mea și cu ce fruct seamănă ca dimensiune. Știam în fiecare săptămână ce se dezvoltă și îmi puneam căștile pe burtă să asculte muzică clasică. Apropo, spre disperarea prietenilor nostri, copiii mei încă dorm în fiecare noapte cu muzică clasică în surdină.

Nu sunt deloc o cunoscătoare, pur si simplu le caut pe youtube. Am făcut toate analizele posibile, cele din schema obligatorie și toate extra. Ecografii 3D, 7D si 37267K, am avut grijă ce mănânc, ce beau, cum dorm, cum pun centura, cum respir, unde dorm. Ce să mai, am fost exagerată.

Apoi a venit Călin și din femeia însărcinată zen m-am transformat în mama leoaică. Nu suportam să îl atingă nimeni pentru că nimeni nu avea cum să îl țină în brate așa cum îl tineam eu, nu? Sisteme de purtare, bio, organice, saltele cu aerisire din bambus crescut în paradis, probabil. Umidificatoare, sterilizatoare, sunete albe, lumini difuze, culori neutre. Alăptatul a fost un chin, tortură fizică pe care am îndurat-o pentru că nu concepeam să nu îl alăptez. Ragade, sânge, furia laptelui, canale blocate, mastită, febră, tot arsenalul. Am trecut prin toate.

A venit diversificarea și, am ales iar natural. Autodiversificare, nimic pasat, nimic amestecat. Totul doar bio. Le-am împărțit bunicilor pliante și broșuri cu autodiversificarea. Am făcut cursuri de prim ajutor, în cazul în care o bucățică se incăpățânează să râmână pe drum. Am și folosit manevre de prim ajutor, de două ori la Călin.

Am mers la cursuri de toate felurile, de plâns, de schimbat scutece, de dormit, de diversificare. Conexiune la internet și card bancar. Alfie Kohn, Maria Montessori, Laura Markham și Prințesa Urbană erau ca membri ai familiei noastre.

Nu îmi reproșez nimic din perioada aia. Am făcut tot ce am putut eu ca să ne fie bine nouă și copiilor nostri. Am, însă, un singur regret. Că nu am născut natural.

Aș putea să spun că a fost din motive medicale, dar nu a fost. A fost o alegere.

La Călin în primele luni, sarcina a fost cu risc mare și am stat mult timp doar în pat. Am tot schimbat medici până am ajuns la cineva cu care m-am conectat imediat. O doamna doctor pasionată de meserie, cu vocație, cu drag de pacienți. Am devenit dependentă de dânsa. Îmi răspundea la mesaje, ori de câte ori mă panicam. Mă primea la urgențe, când era de gardă, la ecografie, dacă mi se părea mie că bebe nu e prea activ. Avea răbdare cu mine, vorbea frumos,mă încuraja. L-a învățat pe soțul meu cum să îmi facă injecțiile de Clexane să nu fiu nevoită să merg în fiecare zi la spital. Eu am simțit că am fost o echipă, eu, soțul meu și dânsa. Și, tocmai din cauza acestei dependențe nu concepeam să nasc cu altcineva.

Călin s-a născut vara. Doamna doctor pleca des la mare. De câte ori avea liber pleca la mare. Nu mă temeam că dacă voi naște noaptea doamna doctor nu va veni de acasă, mă temeam că nu va fi în București. Gândul că voi naște cu un oarecare, care nu mă cunoaște, care nu va avea răbdare cu mine, care mă va brusca, căruia nu voi fi capabilă să îi spun stop, mă îngrozea. Așa că am mers pe ce am considerat eu că e cea mai bună variantă: am programat cezariana în funcție de gărzile doamnei doctor, în functie de anestezist, de cel mai bun neonatolog.

Niciuna dintre cezariene nu a fost o experiența traumatizantă. Mi-a fost frică, am avut dureri mari după. Dar nu a fost traumatizantă. Dar, nici nu a avut nicio legătură cu o naștere. Cu o aducere pe lume a unui copil. Ambele au fost experiențe medicale. Nici nu s-a pus problema de ora magică. După operație am stat într-o cameră mică timp de 12 ore cu alte 4 femei operate, cu saci cu greutăți pe burtă , cu perfuzii cu analgezice și cu gândul că al meu copil e singur și speriat la un alt etaj în aceeași clădire.

Niciuna dintre experiente nu a fost traumatizantă, dar, de niciuna nu imi amintesc cu drag. Sentimentele după ce am ajuns acasă cu copiii, au fost in ambele cazuri : Ce bine că s-a terminat! Ce bine că am scăpat!

Am visat să se întâmple ca în fime. Mi s-a rupt apa! Vine bebe! Hai la spital, anunță pe toată lumea! Împinge! Vreau epidurală! Bravo! Esti puternică. Nu s-a întâmplat așa pentru că nu aveam încredere în sistemul medical românesc.

Aici, în Austria nu ar fi fost așa.

Aici, oricum, nu naști cu medicul care îți urmărește sarcina. Aici naști cu cine e de gardă. Aici ai siguranța că vei primi același nivel de empatie și bunăvoință din parte oricui. Aici nașterea e văzută ca pe ceva natural care are loc în spital pentru a putea interveni medicii în cazul în care ceva nu decurge conform.

Cred că dacă aș fi fost în Austria aș fi născut natural.

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

15 iunie 2021

Fetița univers

          La cursul de germană făcut anul trecut am cunoscut o doamnă cu care m-am conectat bine deși, nu reușeam să comunicăm verbal. Era o femeie musulmană. Purta hijab, se uita mult în jos, niciodată în ochii profesorului bărbat. Era așteptată de soțul ei în fiecare seară după curs. Era foarte retrasă, dar zâmbea cald. Eu sunt o fraieră care mereu empatizează cu cei mai slabi așa că am incercat constant să o ajut.  Ea, pe lângă nivelul mic de germană avea și un nivel redus al educației academice.  Nu cred că a mers mult la școală. Știa să scrie, dar îi lipsea exercițiul. Și, la nivel de cultură generală, nu prea știa să recunoască Turnul Eiffel și să-l asocieze cu ceva. Dar, aveam ceva care ne lega mai mult decât toate diferențele care ne despărțeau. Era mamă. Avea o fetiță micuță, în cărucior și un băiețel un pic mai mic decât Călin care, atunci când terminam cursul i se arunca în brațe.

      Femeia liberă din mine, femeia care a plecat la mare cu fetele înainte de nuntă, femeia care face ce vrea când vrea (înainte să imi nasc șefii), o compătimea pe femeia cu hijab, care doar pentru că era femeie nu avusese dreptul la educație.

      Am citit zilele astea cartea Fetița Univers și am primit o altă perspectivă. O femeie de carieră din București, o femeie independentă, educată, alege să își renege Dumnezeul, alege să se convertească la islam, alege să renunțe la pantaloni mulați, cămăși decoltate și tocuri cui și să meargă la conferințe cu hijab-ul pe cap. Alege ca la ore fixe să meargă în arhiva corporației în care lucra, să se așeze în genunchi și să se roage.  Toate astea pentru un bărbat pe care nu-l atinsese niciodată. Pentru că, în religia musulmană bărbatul și femeia nu întrețin relații sexuale înaintea căsătoriei. El o atinsese pe ea pentru că îi fusese medic. Asta da poveste, așa-i?  

      Dar, nu asta a fost pentru mine șocant. Din dragoste pentru un bărbat poți face chiar mai mult de atât. Șocant a fost pentru mine felul în care ea scrie cum se simțea acoperită de mătăsuri de sus până jos. Se simțea feminină, frumoasă, apreciată. Merge atât de departe încât spune că niciodată nu s-a simțit mai feminină ca atunci.

     Mi-a plăcut mult cartea asta. Mult. Mi-a plăcut să aflu detalii despre convertirea la islam, despre persuasiunea și siropul din perioada de curtare, despre nuntă, despre noaptea nunții, despre contractul pe care ei îl semnează înainte de nuntă.   Mi-au plăcut toate aceste detalii. Dar, cel mai mult în cartea Oanei Radu mi-a plăcut curajul ei despre a scrie despre toate greșelile pe care le-a făcut. Despre cât de mică s-a simțit, cât de multe compromisuri a făcut. A scris despre lucruri pe care mie, cred că mi-ar fi fost greu să le recunosc și în fața celor mai bune prietene. Asta pentru mine înseamnă că ea a depășit toate experiențele, a învățat din ele, și-a asumat partea de vină și merge mai departe cu capul sus. Pentru că, nu este ficțiune cartea asta. Este viața unei bucureștence. Știu unde stă pentru că i-am spionat contul de facebook zilele astea. 😊

                     Oana Radu, eu cred că ai avut al naibii de mult curaj să scrii cartea asta.  Bravo, femeie!

#citesteromaneste

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

14 iunie 2021

S-au pensionat părinții mei și au venit la noi.


Și-au luat doar bilet de avion dus, nu și întors. Nu au venit să rămână de tot, au venit să rămână doar cât ne e bine. Și nouă, și lor. Avantajul tuturor este că fratele meu, impreună cu familia lui stau într-un oraș apropiat și că se pot împărți.
Au ieșit la pensie după o viață de muncă. În filme asociezi momentul ăsta cu plimbări și croaziere și jocuri de bridge. În România realitatea este departe. Nici în Austria nu prea văd pensionari plecând prin vacanțe. Poate pe la câte un resort dedicat recuperării medicale.


Dar, cam ce îți vine să faci după 40 de ani de muncă, când nepoții și copiii au ales altă țară? Este firesc să pleci după ei? Sau este firesc să îți găsești un drum nou?


Copiii mei au numărat zilele înainte să ajungă bunicii.
Două săptămâni, mama? Deci, de câte ori trebuie să mai dorm? Încă 6 zile? Așa mult? Azi e duminică? Azi vin? Când ajung? Mai durează?


Călin avea 4 ani abia împliniți când am plecat și Emma 1 an și jumătate. Călin avea propriile amintiri cu ei, Emma nu. Dar, datorită tehnologiei, au reușit să fie prezenți în viețile lor, să îi vadă cum cresc.
Călin aștepta cadourile comandate, Emma la fel, dar cred că era și curioasă. Ce inseamnă, de fapt, bunicii dacă îi scoți din ecran?
El i-a acceptat pe amândoi imediat. Emma a acceptat să fie luată în brațe de maică-mea dar pe taică-miu doar l-a tolerat și i-a zâmbit, însă nu a acceptat să fie îmbrățișată de el.
Când eram mici , nu eu în mod particular, dar, așa în general, vă mai aduceți aminte pupăturile forțate?
Acomodarea a durat cam 30 de minute. Poate o oră. Apoi, la fiecare 10 secunde auzeam Mame! Tate!
Emma nu mai știe să facă pipi singură, vrea doar cu maică-mea. Călin a început ieri să plângă când a crezut că nu mai e acasă maică-mea și azi a pus-o să îi promită că îl așteapă când vine de la grădi și că o găsește acasă.


Îi răsfață. Dar nu cu jucării si dulciuri. Nu că nu ar vrea , ci pentru că i-am rugat să nu o facă. Îi răsfață pentru că le dedică tot timpul. Îi ascultă, vorbesc cu ei, se joacă încontinuu.
Și, prin atitudinea asta, s-au conectat atât de bine încât ieri, maică-mea, după doar două nopti la noi, a reușit să îi culce pe amândoi, pe rând, citindu-le povești. A fost prima dată în istoria noastră de părinți când s-a întâmplat așa ceva. Eu am călcat și am citit, soțul meu s-a uitat la emisiunea lui preferată (e Chefi la cuțite – dar nu cred că vrea să vă spun vouă asta așa că shhh) . 😊


La un moment dat soțul meu ieri îmi spunea că se simte prost că stă degeaba. Copiii bucuroși, mâncare făcută. Parcă nu e rea treaba asta cu bunicii. 😊

Știu că vor fi încălcate o parte din reguli. Știu că Emma va primi mai multă miere, știu că pe Călin îl vor îmbrăca ei, deși el poate. Dar, știu si că nu este treaba bunicilor să îi educe, este treaba noastră, a părinților. Bunicii trebuie să fie bunici și să le ofere experiențe de bunici și să dezvolte împreună relații, separate de noi.


La cum merg lucrurile plecăm în curând într-un weekend în doi, nu doar la masă.


La voi cum e? Vin bunicii?

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

09 iunie 2021

Copilul meu e magnific. La 5 ani a publicat o poveste într-o carte

          Părinții noștri au făcut altfel, pentru că așa erau vremurile, pentru că așa au știut ei mai bine. Eu, copilului meu, îi spun că poate să facă orice, poate să devină orice și poate să ajungă oriunde.

-Chiar și în spațiu, mama? Pot să fiu astronaut? 

          Sigur că da. Nu este cel mai pasionat copil de cosmos, dar dacă acolo simte el că este cel mai înalt punct, apogeul, sigur că îi voi spune că poate ajunge la el.

          Îi vorbesc și despre cum poate să ajungă acolo, ce să studieze, cât să muncească, dar, mai ales îi spun că e important să își aleagă o meserie de care să se bucure. Și asta, este de fapt ce îmi doresc cel mai mult pentru copiii mei. Nu să fie cei mai buni în domeniul pe care și-l aleg, ci să fie cea mai bună versiune a lor, făcând ceva ce le place cu adevărat.

          Seara după ce închidem cartea aud, inevitabil: mama, mai vreau o poveste, mai vreau o pagină. Și, ca să mai prelungim un pic momentul artistic, dar totusi să ne îndreptăm spre somn, ne-am făcut o rutină și inventăm, pe lumina stinsă povești, ba eu, ba el, ba tata.

          Având deja obiceiul ăsta și cu determinarea mea de a îl sustine în orice, când am primit propunerea de a participa la proiectul Cartea copiilor, în care doar copiii scriu, am spus da, în primele 3 minute.

          I-am spus și copilului, a fost și el de acord, deși sunt sigură că nu a inteles pe deplin atunci. De fapt, cred că nici acum. Cred că o să fie mai concret pentru el atunci când va avea cartea în mână și își va citi acolo povestea.

          Bine, bine, dar cum poate să scrie un copil de 5 ani o poveste? vă întrebati, nu? Nici mie nu mi-a fost foarte clar cum o să procedăm pentru că el încă nu scrie cursiv, se poticnește, se plictisește. Așa că l-am înregistristrat în timp ce își compunea povestea și eu apoi am trecut cuvintele pe hartie, adică în Word. Când am terminat de înregistrat și de scris, eu, ca o mamă bună ce sunt, m-am apucat și am corectat. Am înlocuit cuvinte, expresii, am tăiat paragrafe întregi, că știu eu mai bine că panterele și tigrii nu pot juca fotbal. Am încercat chiar să mai bag de la mine câte ceva. Povestea este despre doi copii, frate și soră, care merg să se plimbe și se pierd și nu mai știu să se întoarcă acasă. Și am incercat eu să îi spun la sfărsit că părinții sigur erau îngrijorati. Și el senin s-a uitat la mine și mi-a spus că parintii lor nu erau deloc îngrijorati pentru că aveau încredere în ei că vor găsi drumul.

          I-am abordat apoi pe cei de la The Writing journey și le-am spus că e gata documentul.

 -Te rog, trimite-ne și varianta initială, cea needitată.

          Needitată? Adică fix așa cum a zis-o el? Și atunci mi-am dat seama că fiul meu merită un editor adevărat, nu pe mama lui. Eu sunt aici să il sustin, nu să îl antrenez. Așa că am dat detelte la varianta ”îmbunătățită” de mine, m-am dus la copilul meu și cu un mic dispozitiv de inregistrat, l-am rugat să îmi mai spună o dată toată povestea. Am trecut-o pe curat întocmai și am dat trimis-o mai departe.

          Varianta finală, nu o știu, nu am citit-o. Cartea a plecat spre tipar și va ajunge și la noi după 20 iunie. Nu cred că este o capodoperă, nu cred că fiul meu este un geniu cu o chemare nemaintâlnită către scriitură. Dar, știu că  nu despre asta este vorba în proiectul ăsta. Pentru mine, personal este despre a îi arăta lui că poate orice și despre a îl sustine. Este despre experiență, este despre a înțelege cum functionează și, mai este și despre bani. Da, da, am scris bine. Este si despre bani. La carte au participat 16 scriitori și un grafician, prin urmare, după ce se acoperă cheltuielile de productie, editare, etc, profitul se va împărti intre cei 17 artiști.

          Și copilul meu știe că și el va primi partea lui de bani. Pentru munca lui. Ce credeti că vrea să facă cu banii? Ar fi așa frumos să spun că vrea să își cumpere alte cărti, nu? 😊 Nu, nu vrea alte cărți, vrea un Lego cu Spiderman.

          Mulțumesc în avans pentru că îl susțineți. Cartea este disponibilă pentru precomandă cu livrare începând cu 20 iunie. Până atunci, Călin iși exersează autograful. 😊

          Și, pentru că am primit multe întrebări legate de costurile de livrare ale cărților, am decis să simplificăm un pic procesul. Indiferent de numărul de cărti comandate, în Austria pretul de livrare este de 5 eur și în celelalte țări europene , 10 eur.

Să fim buni unii cu ceilalți, dar, și cu copiii nostri.

06 iunie 2021

Prima carte citită de Călin

Călin a citit prima lui carte cap coadă.

Literele le știe de mult, de dinainte de a împlini doi ani.  

În București, când stăteam la bloc, înainte să vină Emma, coboram zilnic în parc și treceam printr-o parcare plină de mașini. Pe lângă mărcile mașinilor pe care la fel, le-a învățat foarte repede fiind pasionat, ne cerea să îi spunem și ce scria pe fiecare plăcuță de înmatriculare. Așa a învățat literele.

Scrie propoziții simple cu litere de tipar. Îi place să ne lase peste tot prin casă tot felul de mesaje. Îi place să citească toate cuvintele care apar prin locuri mai putin obisnuite, de exemplu pe orice panou publicitar, sau numele magazinelor în care intrăm sau pe lânga care trecem. Sau să citească etichete.

Dar mai puțin cărți. Cărțile îi place să i le citesc eu. Mai citim împreună, eu o propozitie, el o propozitie, reluăm, dar simt că pentru el se pierde din farmecul poveștii pentru că alocă atât de multă energie cititului. Si nu vreau să-l forțez, nu am niciun interes să înceapă deja să își citească singur cărți, sunt sigură că va citi din plăcere atunci când o sa fie pregătit.

Anul trecut am comandat o carte specială.

Am știut că e specială de dinainte de a o citi pentru că ea e scrisă de o fetiță de doar 7 ani. Maria Nicolescu este autoarea și cartea se numește Lucia în căutarea luminii fermecate.

Pe Călin l-a intrigat când i-am spus că o fetiță de doar 7 ani a scris cartea. S-a uitat de multe ori la poza Mariei de pe coperta cărții:

Mama, ea e Maria? Ea a scris cartea? Chiar?

L-am întrebat dacă ar vrea să o citească el singur cap coadă. L-am simțit că s-a ambiționat și a spus da. Procesul a fost unul destul de lung pentru că își pierdea răbdarea. De fiecare dată eu îl intrebam dacă vrea să continui eu și mereu a spus nu. I-am respectat decizia și l-am încurajat.

A trecut ceva de atunci, timp în care am reluat de mai multe ori părțile citite pentru că nu ne mai aduceam aminte exact detalile dar, am ajuns la final.

Povestea este una emoționantă, este poveste unei fetițe care își caută lumina interioară. În călătoria ei, ea întâlnește și piedici dar primește și ajutor. Povestea este una de suflet și dacă vreți să știti cum de un copil de doar 7 ani a simțit să scrie o carte, vă invit să citiți aici articolul scris de mama autoarei. O să vă emoționeze.

Nu știu dacă e târziu sau devreme.

Probabil că unii copiii citesc deja singuri la vârsta asta, poate că unii încă nu știu literele. Nu este important. Important este că eu i-am respectat ritmul fiului meu și că el la aproape 6 ani a terminat prima lui carte singur și eu sunt foarte mândră de el.

Nouă ne-a plăcut mult cartea și ea înseamnă mult pentru noi, și pentru că e prima carte citită de Călin și pentru că este scrisă de un alt copil român pe care noi vrem să îl incurajăm să mai scrie.

Așa că am decis să facem cadou un exemplar nou nouț al cărții cu un autograf din partea Mariei, a autoarei.

Cheltuielile de transport sunt suportate de mine pe teritoriul Europei. Tot ce trebuie să faci este să îmi scrii în mesaje care a fost prima carte pe care tu ai citit-o sau pe care copilul tău a citit-o prima dată.

Mesajul care va primi cele mai multe like-uri pănă joi dimineață,  8 aprilie la ora 10 (ora Austriei), va primi cartea cadou.

Succes!

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

07 aprilie 2021

Cel mai bun cadou pentru o viitoare mamă – BebeBunVenit

Conform Institutului Național de Statistică, media anuală a nou-născuților români în diaspora este de 22000.

Anual, aproximativ 20000 de  românce devin mame departe de țara lor natală.

Din cauza situației extraordinare cu care ne-am confruntat in 2020, cred că cele mai multe din aceste femei au născut singure.  Fără bunici, fără surori sau poate chiar fără prietene.

Da, probabil că cele mai multe dintre ele au plecat in țări in care le este mai bine, in țari in care sistemul medical  este unul mai orientat către nevoile mamei și ale bebelușului, așa cum este, de exemplu sistemul austriac, țara in care eu locuiesc.  Dar, chiar și având parte de cea mai bună experiență posibilă a nașterii, procesul de adaptare la statul de mamă este unul lung și de cele mai multe ori greu.

Aceste femei sunt copleșite de opțiuni, de indoieli, de temeri, de emoții, de oboseală, de intrebări.

Internetul este plin de informații contradictorii:

  • Naștere naturală vs cezariană.
  • Alaptare vs hrănit cu lapte praf.
  • Alăptat la cerere vs alăptat la program.
  • Suzetă sau nu.
  • Scutece refolosibile vs scutece de unică folosință.
  • Depresie post natala vs Sunt prea ocupată, nu am timp să fac depresie.
  • Cosleeping vs camera bebelușului.
  • Sisteme de purtat ergonomice vs cărucior.
  • Diversificare la 4 sau 6 luni.
  • Zahăr, sare, ceai, vitamine, analize, pediatrii, luare in greutate, reflux, fren, etc.

Ea, gravida sau proaspăta mama ar vrea să sune pe cineva de acasă, să intrebe, să se dumirească, să ințeleagă că ceea ce i se intâmplă este normal, să nu se mai simtă singură. Dar hormonii și oboseala nu o lasă să vorbească așa cum ar vrea. Și nici distanța, uneori chiar de mii de kilometri, nu ajută.

Și intervine și cea mai grea barieră, cea a comunicării. Sunt femei care incă nu au invățat  limba țării adoptive și se descurcă doar să iși exprime nevoile de bază, dar nu pot intra in detalii de finețe cu moașa, cu pediatrul, cu medicul.  Nu iși pot exprima temerile și nu pot ințelege in totalitate răspunsurile.

Eu când am devenit mamă am simțit nevoia să știu tot.

Am făcut toate analizele posibile, am mers la control lunar la pediatru, am făcut toate cursurile de care auzeam :  puericultură, diversificare, prim ajutor, de plâns (da, puteți să râdeți, am fost la un curs prin care să ințeleg de ce plânge copilul meu și cum să ii accept plânsul). Am apelat la un consultant in alăptare, am fost la cursuri de inot pentru bebeluși,  la cursuri de comunicare cu bebelușii prin semne și la cursuri de dans mama și bebe, am fost chiar la un curs de amenajare a camerei bebelușului in stil Montessori. Le-am făcut pe toate pentru că asta m-a ajutat pe mine, pentru că imi permiteam financiar să fac toate acele cursuri și pentru că ele existau in București.  De la fiecare eu am invățat câte ceva  și fiecare dintre ele m-a ajutat să fiu mama bună care sunt azi.          

Nu imi pare rău că am participat la toate acele cursuri, insă uitându-mă retrospectiv imi dau seama că unele din acele informații au fost inutile și scumpe. Acum am invățat să filtrez mult mai bine informațiile și să incerc să ascult doar sursele care in timp s-au dovedit a fi realmente de incredere.

Una dintre aceste surse este Atena Boca și toată comunitatea pe care ea a construit-o in jurul ei.  Pe lângă multe informații concrete, eu de la comunitatea La primul bebe cel mai mult am invățat lecția smereniei. Am invățat să nu judec alte mame in funcție de alegerile pe care le iau in creșterea și educarea bebelușului. Și am invățat că, deși ne deosebesc multe lucruri, cele care ne apropie pe noi, mamele La primul bebe sunt mai importante.

Atena Boca și echipa ei au muncit timp de doi ani pentru a aduna toate informațiile de care o gravidă sau o mamă in primul ei an de la naștere are nevoie.  Le-au sintetizat și le-au pus sub forma a 210 episoade video scurte intr-un program numit Bebe Bun Venit.

Este structurat pe 7 module:

  1. Nașterea,
  2. Alăptarea,
  3.  Îngrijirea bebelușului,
  4. Viața mamei după naștere,
  5. Urgențe pediatrice,
  6. Somnul bebelușului,
  7. Diversificarea.

Fondatoarele l-au numit Sistem Național de Sprijin pentru Mame,  Bebe Bun Venit.

Ințeleg de unde vine cuvântul național. Echipa Bebe Bun Venit merge in cele mai sărace județe din România și organizează intâlniri educaționale cu gravidele de acolo. Pe lângă informațiile adaptate vieții și ințelegerii lor, gravidele primesc și pachete cu haine de iarnă și produse de igienă pentru bebeluși.

Ințeleg de ce e numit național. Doar că eu am convingerea că el trebuie să fie internațional.

Nu imi pot imagina 149 de lei (30 eur) mai bine cheltuiți pentru o gravidă sau pentru o mamică cu un bebeluș in primul lui an de viață.

Mi-am făcut curaj când am scris articolul acesta și le-am abordat pe cele trei doamne fondatoare ale programului și le-am adresat câte o intrebare:

Adina Păun, moașă și expert in alăptare

Lucrați cu mamici care tocmai au născut si care, probabil, ajung la dumneavoastră pentru ca au întâmpinat greutăți in alăptare. Imi spuneti, vă rog, care este cea mai des întâlnită prejudecată, idee greșită cu care vă confruntați și pe care luptați să o schimbați?

”Cea mai des intâlnită prejudecată este cea că o alaptare trebuie să înceapă neapărat cu dreptul și să urmeze un șir de pași foarte stricți ca să funcționeze pe termen lung. Niciunul dintre noi nu ar fi aici dacă alaptarea nu ar fi de fapt un proces foarte rezilient, care se poate recupera in multe puncte chiar dacă lucrurile nu au mers șnur de la inceput. Și o completare necesară: marea majoritate a mamelor pot alăpta exclusiv. Exista insă femei care nu pot face asta in ciuda oricăror străduințe. Ce e de ținut minte este că orice picatură de lapte matern e aur curat, și aurul e aur, indiferent de cantitate. ”

Diana Goran, medic pediatru

Înțeleg că v-ați format ca medic in România și acum  locuiți și profesați in Germania. Eu locuiesc in Austria și in acest an și jumătate am avut ocazia să constat multe diferențe de abordare a sarcinii, nașterii și chiar a îngrijirii bebelușului față de obiceiurile pe care eu le cunoastem din România. Spuneți-mi, vă rog, credeți că programul Bebe Bun Venit poate fi folosit și de femeile românce care devin mame departe de România? Se pot aplica sfaturile din acest program și in străinătate?

Da, am lucrat câțiva ani în România ca medic pediatru, până să iau decizia să mă mut in Germania. In prezent lucrez in terapie intensivă neonatală și am mai puțin contact cu pediatria generală. Programul Bebe Bun Venit a fost creat pentru a fi abordat de părinți din întreaga lume, bineînțeles cu adaptările de rigoare (de ex: capitolul Cum imbrac bebelușul nu se aplică desigur mamelor ce locuiesc in California sau Norvegia) însă aceste diferențe sunt minore și nu le văd ca obstacole in parcurgerea programului.
De asemenea, programul conține informații generale conform protocoalelor și studiilor internaționale. Medicina nu este o știință statică și îngrijirea unui nou născut ori diversificarea nu sunt elemente teoretice ce pot fi folosite doar intr-un singur sens, dar conține toate elementele de bază, cele care ar trebui să nu lipsească niciunui parinte la inceput de drum.
Pediatria in Europa tinde sa fie mai rigidă, ține de protocoale, uneori imi dă senzația că mamelelor li se oferă noțiunile de bază și mai puține variante, așa cum am întâlnit în România. Când am făcut documentația și am scris informațiile din acest program am dorit să oferim parinților exact această bază teoretică și practică, într-o lume plină de informații, optiuni, așa “da” și “nu”-uri. Mutarea intr-o țară straină necesita timp și adaptare și este un proces de durată. Majoritatea nu cunosc suficient de bine limba si posibil ca Bebe bun venit să aducă mai multă liniște și siguranță familiilor care nu locuiesc in România, prin informațiile medicale ușor de parcurs, în limba maternă. Acest lucru cred că ar ușura mult procesul de adaptare a famiilor aflate departe de casă.

Atena Boca, fondator La Primul Bebe

Sunt in grupul La primul Bebe, București din martie 2015, cu 4 luni inainte să devin mamă.  Deci, eu te cunosc de aproape 6 ani. Îți datorez multe, probabil că o parte dintre deciziile luate de mine au fost, indirect, influențate de tine, de munca ta și de felul in care ai știut să ne tragi pe noi toate după tine. Vreau să te întreb:  Cum crezi că ai fi fost tu, Atena ca mamă, dacă ai fi primit cadou, in timpul primei sarcini programul Bebe Bun Venit?

M-aș fi simțit mai puțin singură. În perioada de după naștere m-am simțit foarte singură, neînțeleasă si nu mai reușeam să văd luminița de la capătul tunelului. Chiar dacă soțul meu a fost foarte implicat și acolo, nici el nu mai avusese copil până atunci. M-am simtit incompetentă in noul rol, inutilă la birou, alienată social. Ca intr-o inchisoare. In plus, mă simțeam și vinovată pentru toate cele de mai sus. Era clar pentru mine că mă simțeam așa pentru că ceva nu faceam eu bine.
BebeBunVenit mi-ar fi arătat că e firesc să simt așa, că e normal. Că toate mamele trec prin asta. In plus mi-ar fi scăzut sentimentul de incompetență pentru că aș fi aflat o mulțime de lucruri fără să fac research eu, în și așa puținul timp pe care îl aveam cu un bebeluș în brațe. Mi-ar fi adus liniște. ♥️

Programul poate fi achiziționat de aici.

Să vă fie de bine!