Cum s-a operat Emma de hernie inghinală în Austria

          Suntem acasă. Suntem amândouă bine. Emma se recuperează mult mai repede decât aș fi îndrăznit să sper. Este puternică și înțelegătoare și sunt până la cer de mândră de ea.  

          In vara lui 2018, soțul meu a avut un accient stupid cu bicicleta și și-a rănit tare un picior.

A fost nevoie de interventia ambulantei și de o operatie grea, făcută la urgență, noaptea. Când medicul m-a anunțat că vor intra în operație mi-a spus: sunt șanse să își păstreze piciorul. Operatia a durat mult, a fost făcută noaptea și in urma ei soțului meu i-a fost montat un stent pentru că, o arteră importantă îi era zdrobită. Nu doar că și-a păstrat piciorul, dar și-a recăpătat și mobilitatea și acum, 3 ani mai tărziu, la cel mai recent control făcut aici în Austria totul este în regulă.

          Echipa de medici care au operat în acea noapte probabil că i-a salvat piciorul soțului meu. Asta a fost ultima experiență medicală în România.

          Acum, tocmai am trecut prin una nouă aici în Austria.

          În ambele eu am fost aparținător. Am fost stălpul.

          Ce a fost diferit? Cel mai pregnant, de acum 3 ani îmi amintesc oboseala. Emma avea doar 6 luni. Era dependentă de mine. Am găsit repede niște prieteni care să vină la noi acasă în același timp cu ambulanța și i-am lăsat pe copii cu ei, dar, peste noapte Emma, alăptată fiind, nu se oprea din plâns. Așa că, m-am dus acasă și am adus-o cu mine la spital. Operația a durat multe ore și noi am stat pe scări, pentru că doar acolo era lumină. Pe scările murdare ale unui spital de stat românesc, cu Emma dormind la mine in brațe. Prietena mea se așezase în fața mea, paravan, dacă se întâmplă să cad, să mă împingă la loc. Operatia a trecut, ne-am bucurat de reușita ei. Dar, pentru mine a început proba de foc. Haine, schimburi, lenjerii, pahar pentru apă. Pai. Sticlă. Șervețele. Bani schimbați. Supă. Vorbește cu medicul. Pândește medicul și află ce are voie să mănânce. Dă comandă acasă de supă. Cu albitură dar, fără sare. Sau invers? Diseară piure. Măine orez. Informatii obtinute cu picătura. Comandam mâncarea, apoi o luam, in diverse recipiente, potrivite pentru spital, mă duceam și il ajutam să mânănce. Apoi sonda. Nu mai pot cu sonda. Spune-i medicului să mi-o scoată. Vorbeste cu medicul. Pândește medicul. Făceam cel putin 1 drum pe zi la spital, dar de cele mai multe ori 2. Nu puteam mereu să o las pe Emma acasă, așa că o puneam în sistem și dormea la mine în brațe. Încercam să trec cu zâmbetul pe buze peste privirile dezaprobatoare ale cadrelor medicale și peste remarcile lor acide : Ce cauti cu un copil așa mic în spital? Esti inconstientă?

          I-au salvat piciorul, nu am niciun dubiu. Nu mi-au cerut niciun ban, nu mi-au dat de înțeles că ar trebui să le dau vreun ban, dar, nici nu m-au refuzat când le-am băgat în buzunar. La toti.

          Operația Emmei a fost grea pentru noi, ca părinți, dar, operația în sine este una ușoară și frecventă. Pe lângă camera excelentă în care am stat, pe lângă camera de joacă plină de jucării, pe lângă curățenie și dotări, diferența mare între cele două experiențe este dată de atitudinea cadrelor medicale.

          La fiecare schimb de tură, venea asistenta la noi, se prezenta cu numele mic, ne intreba cum suntem, dacă avem nevoie de ceva, își lua cel putin 5 minute de povești cu noi și ne asigura că este acolo pentru orice avem nevoie. Noaptea, intrau ușor, se uitau la noi dacă suntem bine și ieșeau. Am știut pas cu pas ce i se va intâmpla Emmei în ziua operației. A venit la mine seara asistenta cu o cămașă specială cu care urma să o imbrac, inainte să plece către sala, am stabilit împreună la ce oră să mă trezească astfel încăt să avem timp să ne facem ritualul de dimineață cu pipi și spălat pe dinți. Am convenit că este mai bine să îi dea medicamentul care o va ameți / adormi, pe cale anală. Mi-a spus că va veni să ii dea medicamentul acela atunci când cei de la sala de operatie o vor suna să îi spună ca sala este pregătită. Pur si simplu am înțeles de ce se fac anumite lucruri, pentru că mi-au fost explicate. Și pentru că le-am înțeles am avut încredere. M-am simțit om respectat și m-am simțit în siguranță. Medicul anestezist mi-a spus exact cum se va comporta Emma dupa administrarea acelui medicament. Dacă nu mi-ar fi spus sigur aș fi fost speriată de reactiile ei.

          Când au venit asistenta și brancardierul să o ducă până la sala de operație, așa cum convenisem, eu am mers cu ei. Exact ca în filme. El împingea de pat și eu o țineam pe Emma de mână și îi spuneam că suntem curajoase. La ușa sălii de operație erau echipate 9 cadre medicale. Nu știu cum și de ce le-am numărat, dar am făcut-o. S-au oprit toți din vorbit când ne-au văzut că ne apropiem și, deși aveau măști pe față, le vedeam zâmbetele.  Guten morgen, Emma! Pentru că îi știau numele. Anestezistul s-a apropiat de mine și mi-a mai spus o dată ce urma să îi facă și să mă asigure că totul e bine. Mi-a vorbit si chirurgul și mi-a spus să stau liniștită, să merg în cameră și că mă va suna imediat ce se termină și că totul este în regulă. Un bărbat vorbea cu Emma în germană, a pus pe ea o pătură caldă, albastră și a ridicat-o în brațe. Emma era semiadormită. Nu a protestat deloc.

          La 10 minute după ce eu m-am întors în cameră, a venit la mine o asistentă să mă întrebe dacă sunt ok. Dacă EU sunt ok. Dacă am băut cafea. Să-mi spună că nu mi-au adus micul dejun pentru că nu au vrut să îl vadă Emma și să ceară , ea neavând voie să mănânce sau să bea. Mi-a adus tava cu micul dejun și cafea.

          A durat mai mult decât mă așteptam, imi spuseseră cam 50 de minute. 25 pentru fiecare parte. La 8 am dus-o la sala de operatie. La 9.40 a intrat chirurgul la mine în cameră să îmi spună că totul este bine. Am cerut să merg la ea, să fiu lângă ea când se trezește. A scos telefonul din buzunar , cred că era un fel de telefon intern, a sunat la ATI, le-a spus că vreau să merg acolo. M-a asigurat că va veni cineva să mă ia.

          La terapie intensivă, asistenta care m-a preluat s-a prezentat. Mi-a spus că diferă de la copil la copil trezirea, dar, că ei sunt în cea mai bună formă atunci când se trezesc singuri, nu când sunt treziti. Înainte să plece mi-a oferit apă.

          Când s-a trezit Emma, a făcut-o brusc și aparatele la care era conectată au început să bipăie. Ne-am mutat repede în salon, insoțiți de un medic. Înainte să plecăm de la Ati, Emma a primit o cutie cu câteva amintiri de acolo, un iepuras de pluș imbrăcat cu uniformă specifică sălii de operație, o carte de colorat, creioane, o carte cu o poveste despre internarea in spital și plasturi colorati.

          Primele ore după operatie au fost grele. Nu putea să doarmă, dar, nici nu putea sta trează. A vărsat de câteva ori, plângea. Am chemat infirmiera să mă ajute când a vărsat prima oară și nu am simțit niciun moment că e deranjată. A schimbat imediat lenjeria, a spălat salteaua, totul cu zâmbetul pe buze. Eu aveam cu mine, pe pat, autobiografia lui Agassi. Și m-a întrebat dacă sunt interesată de tenis sau doar de Agassi. Și mi-a spus că îi plac și ei autobiografiile și m-a întrebat dacă oare o găsește în germană.

          Seara, după un antivomitiv, după o perfuzie de hidratare și după un analgezic, Emma era in forță. Doar că, de teamă că va vomita refuza să mânănce și să bea. Știti ce i-au oferit și i-au adus asistentele? Ceai. Suc. Sticksuri. Păine prăjită. Pișcoturi. Supă cu tăiței. Supă cu tăiței în formă de floricele. Piure de cartofi. Spanac. Budincă de ciocolată. Au nimerit-o la spanac. Și eu mă tot gândeam la borcanele de supă pe care eu i le căram lui Gabi la spital.

          În ultima perioadă Gabi, soțul meu îmi spune să ne întoarcem. Hai, avem casa noastră în București. Nouă, frumoasă. (în comparație cu cea în care locuim acum, veche și urâtă). Avem prieteni, ieșim. Vorbim cu oameni în limba noastră. Ne vizităm. Facem grătare. Mă atrag cuvintele lui așa cum mă atrage mirosul de pâine caldă. Dar, eu sunt veșnic aparținătorul pacientului. Eu sunt stâlpul, ca orice femeie pentru familia ei. Și aici, ne simțim mai în siguranță. Nu avem confort încă. Dar avem siguranță.

          Și, pentru că știu că vor urma mesaje în care mă veți certa că de ce mereu țin să compar eu cele două țări și să nu mai laud sistemul austriac, vreau să vă spun că o fac conștient și că îmi asum. Mă raportez la experiențele mele din România și le compar cu cele din Austria și concluziile mele, de fiecare dată sunt aceleași: sistemul austriac medical este mai bine pus la punct decât cel românesc. Și atitudinea bună a celor de aici, vine din relaxarea că sunt bine plătiți, că lucrează într-un mediu curat, dotat, că nu le lipsește nimic și că sunt o armată de oameni pe secție. Au timp să fie buni si respectuoși cu pacientii. Deci, tot sistemul.

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

25 iunie 2021