Călin a venit plângând azi de la grădi

               Azi Călin a venit de la grădi plângând pentru că nu au vrut să se joace copiii cu el.  Imediat m-am gândit că nu au vrut să facă asta pentru că  nu e austriac. Pentru că e auslander. Sunt inevitabile astfel de gânduri.

               Dar, sunt sigură că nu e așa. Călin a fost mereu un copil popular, extrovertit și care se integrează repede și știu că așa a fost și aici. Chiar zilele trecute soțul meu a fost oprit de o mămică de la grădi pentru a îi spune că fiul ei le povestește mereu acasă cum Călin îi învață engleză.

               Deci nu cred că îl resping copiii, cred că a fost un moment azi pe care copilul meu l-a dramatizat un pic. Eu i-am validat sentimentele și l-am lăsat să se descarce fără să încerc să le găsesc scuze celorlalti copii. I-am spus că nu putem fi toti prieteni, i-am spus că fiecare are persoane pe care le simpatizează mai mult sau mai puțin. Că toți avem momente în care alegem compania unei persoane în detrimentul altei persoane. I-am sugerat ca mâine să îi întrebe pe colegii lui ce le-ar plăcea să se joace, in loc să le propună el jocuri. Vedem mâine cum o să fie.

               Deși sunt sigură că nu l-au respins pentru că este auslander, o legătură există. Fiind o comunitate mică, părintii tuturor copiilor de la grădi se cunosc între ei. Sau chiar sunt rude. Prin urmare ei își petrec timp și înafara orelor de grădiniță și este firesc ca a lor conexiune să fie mai puternică. Noi, din păcate, indiferent cât de multe eforturi am fi dispuși să facem, restrictiile sociale și vremea urâtă ne împiedică să dezvloltăm relații.

               Asta e un motiv pentru care ne gândim că într-un oraș mai mare unde există mai multă diversitate culturală și unde putem cunoaște oameni cu situații asemănătoare cu a noastră, ne-ar fi mai ușor.

               Am fost luni la St. Polten pentru câteva ore. Diversitatea culturală era mai mare decât în București. Am văzut multi asiatici, multe femei cu hijab, un domn cu o chitară care cânta Let it be pe marginea unui trotuar. Ne-am simțit mai în elementul nostru acolo decât aici, la țară.  L-am întrebat pe Călin unde îi place mai mult. A spus că acolo, la oraș. L-am întrebat dacă ar vrea să locuim acolo. A răspuns cu entuziasm că da. Apoi i-am explicat că asta presupune o altă grădiniță și alti prieteni. A rămas pe gânduri. Ca și noi.

               Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

05 Mai 2021

Suntem deconectați unii de ceilalti

-Bună, ce mai faci? Sunteți bine? Copiii sunt bine? -Bine, suntem bine. Și copiii sunt bine. Merg la grădi, e deschisă. Voi? – Și noi tot bine. Noi suntem cu școala online și cu lucratul de acasă. E complicat, dar măcar suntem sănătoși. -Da, asta e cel mai important că suntem sănătoși. Cum mai e cu numărul de cazuri la voi? La noi iar a crescut. -Da, și la noi e cam la fel, crește, mai scade. Și vaccinarea cum merge? Vor oamenii să se vaccineze? -Unii se vaccinează, alții nu. Ca peste tot. -Da, important e să rămânem sănătoși. -Bine, mi-a părut bine să te aud. -Și mie!


Cam așa decurg și discuțiile voastre? Știm tot ce face prietenul din copilărie care s-a mutat acum 15 ani pe alt continent, știm ce a mâncat aseară, dar, totuși suntem atât de deconectați.


Ne confruntăm cu aceleași probleme, vorbim despre aceleași lucruri, ne uităm pe geam dimineața și nu știm dacă se ne punem șapcă de soare sau mânuși de zăpadă. Și totuși suntem atât de deconectați.


Internetul și calculatoarele (sunt mega recunoscătoare pentru ele) nu ne mai sunt suficiente.


Eu aș pleca din Austria. Azi. M-aș duce undeva undeva unde e cald, unde oamenii vorbesc o limbă latină, caldă, melodioasă. Undeva unde se aude muzica peste tot. O fiestă. Undeva unde familile sunt gălăgioase și copiii nestăpâniți.

M-aș duce la un carnaval unde pe stradă străinii dansează unii cu ceilalți.


Dar nu pot. Pentru că mă gândesc și la mâine, nu doar la azi.


Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis. 13 aprilie 2021

În Austria bărbații nu sunt tocmai gentlemeni

Eu cred în a avea drepturi egale femeile cu bărbații.

Cred în a fi plătiți cu aceeași sumă pentru același job. Cred că nu trebuie să existe discriminare în niciun fel între o femeie și un bărbat.

Dar nu cred că suntem egali.

Nu cred că o femeie este egala bărbatului. Bărbatul este mai puternic din punct de vedere fizic. Femeia este mai mică de înălțime.

Bărbatul se orientează mai bine în spațiu, femeia simte mai bine atmosfera dintr-o cameră.

Creierul bărbatului lucrează diferit față de al femeii. Suntem diferiți din naștere nu doar din educație.

Noi, Emmei îi cumpăram și jucării considerate pentru băieți, cea mai recentă jucărie a fost o trusă de scule cu șurubelnițe (ea le spune șurubițe). Așa cum Călin a avut încă de la inceput păpuși și bebeluși și bucătarie și fier de călcat. Dar, el este băiat și ea este fetiță. Așa cum eu sunt femeie și soțul meu este bărbat. Și vrem să îi invățăm să se comporte adecvat sexului lor.

Ce mi-a venit cu subiectul ăsta?

Simplu. Ieri am fost la plimbare cu bicicletele într-o zonă destul de turistică și aglomerată. Și, pentru că nu am pedalat cu viteză, am avut ocazia să observ mulți oameni. Plus că am și mâncat afară, pe o bancă, altături de alți mulți oameni și mi-am adus aminte de ceva ce am mai observat și am mai simțit și la primul meu job aici în Austria când lucram într-o echipă mare și mixtă, femei și bărbați, tot în bucătărie.

În Austria mi se pare că bărbații nu sunt la fel de atenți cu femeile.

Nu au noțiunea sau educația de a proteja femeia, de a fi galant, de a a fi gentelman.

Exemple pe care le-am văzut ieri.

Drumul pietonal se suprapunea cu cel pentru biciclete, un timp. Și atunci, pietonii erau obligați să meargă unul în spatele celuilalt. Am observat de mai multe ori cum bărbatul grăbea pasul și trecea în față, lăsându-și femeia în spate.

Sau, el și ea plimbându-se , ea spre partea de exterior a trotuarului, spre stradă. O femeie trebuie să fie protejată și să meargă, la fel ca un copil, pe partea dinspre intreriorul trotuarului.

Am văzut mulți bărbați care stăteau pe margine, liniștiți și își trimiteau femeile să stea la coadă la înghețată. Sau le așteptau pe ele să comande mâncarea. Sau, în timp ce mâncau, și-au dat seama că le lipsea ceva, probabil un sos. El a rămas pe bancă și ea s-a ridicat și a intrat în restaurant.

Nu sunt extremistă. Pot să cobor din mașină fără să vină el să îmi deschidă portiera. Dar, mă aștept să mă lase pe mine să intru prima într-o cameră. Atenție, nu într-un restaurant, acolo bărbatul intră primul. Mă aștept să comande el de mâncare, după ce stabilim împreuna ce mâncăm. Mă aștept să stea el la coadă la înghețată chiar dacă el, poate, nu mânăncă.

Mă aștept ca el să dea telefoanele grele, mă aștept ca el să confrunte situațiile dificile și mă aștept ca dimineața el să iasă să îmi pornească mașina ca să se încălzească înainte să mă urc eu în ea.

Suntem egali în familia noastră, eu și el ,dar avem roluri și responsabilități diferite. El are grijă ca toate facturile să fie plătite, ca toate contoarele să fie citite, ca toate dispozitivele din casă să funcționeze și ca mașinile să aibă combustibil. Cred că în 14 ani de relație am alimentat de 3 ori mașina. În rest a avut el grijă, deși, a fost o perioadă în care avem o singură mașină și el mergea cu metroul la serviciu și eu cu mașina.

Eu am grijă să spăl hainele, să țin casa curată, să fac o listă de cumpărături potrivită bugetului și nevoilor noastre. Eu am grijă să fac rotația hainelor în dulapuri în funcție de anotimpuri și de măsurile copiilor. Eu am grijă să avem un meniu diversificat și mâncare caldă în funcție de preferințele fiecăruia (deși nu îmi place să gătesc). Eu am grijă să fac programări copiilor la medic și să urmăresc să avem in casă medicamentele necesare. Și eu sunt perna lor atunci când nu le e bine și am grijă să nu mă îmbolnăvesc decăt după ce ei toți au trecut de boală.

Eu pot să fac aproapte tot ce face el și el ar putea să facă aproape tot ce fac eu. Doar că așa funcționăm noi bine.

Grija față de femeie pleacă din educație.

Călin știe că Emma intră prima pentru că este fată, nu pentru că este mai mică. El știe să ofere flori  unei femei și știe că trebuie să protejeze o femeie pentru că el are un corp de bărbat, mai puternic.

Cred că trebuie să ne uităm la fii noștri și să îi educăm să fie bărbații care vrem să devină.

Călin este copilul meu, nu are nici măcar 6 ani, dar el o să fie bărbatul unei femei. Și trebuie să știe să o respecte și să aibă grijă de ea.

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

Rasismul există in Austria

Noi, românii care ne dorim să ne integrăm in Austria, nu plecam de la zero in relația cu austriecii, pornim de la minus. E corect?  Nu.  Doar că așa stau lucrurile.

Respectul îl câștigăm muncind, dovedindu-ne intențiile și seriozitatea. Așa cred că este in cele mai multe cazuri, pentru că noi am avut preponderent exepriențe pozitive.

Respectul unor austrieci nu îl vom câștiga niciodată.

Proprietarul  benzinăriei din apropierea casei noastre este cunoscut pentru atitudinea neprietenoasă față de auslanderi. La început îi refuza soțului meu plata cu cardul  dacă suma era sub 20 de eur. Ceea ce este ilegal. Apoi a încercat să îi ia cardul din mână și să facă el plata, pentru că nu voia să apropie POS-ul de soțul meu. Lucru pe care soțul meu nu l-a acceptat. Conflictul s-a încheiat in momentul in care soțul meu a vrut să sune la poliție. Eu aș  evita acea benzinărie. El nu. El spune că nu a greșit niciodată cu nimic și că nu are niciun motiv să nu meargă acolo. Știti ce face proprietarul benzinăriei când îi vede mașina soțului meu? Se ridica de la casă și iși cheamă soția.  

Acestui austriac noi nu ii vom câștiga niciodată respectul. Nici nu încercăm.

O altă categorie de austrieci, cu care, la fel noi am avut puțin contact, dar a căror existență nu o negăm, sunt cei care nu au o atitudine ostilă față de noi, ci una de superioritate.

Așa cum snobul de la capitală, s-ar purta cu vărul sărac de la țară. Acești austrieci ne zâmbesc și ne întreabă dacă avem electricitate in România.

Iși ascund sentimentul de superioritate in spatele unei bunăvoințe false și apoi  își trădează lipsa de respect prin gesturi mărunte.  De exemplu aici este mega folosit cuvântul ”termin”. Ei stabilesc întâlniri pentru orice, nu doar la doctor sau la dentist. Și intre ei și in chestiuni administrative și personale și oficiale. Stabilesti telefonic ”termin” cu data și ora. Totul este planificat.  

Proprietara casei în care noi locuim,  față de noi nu respectă niciun termen. Atitudinea pe care o are față de noi este una in care ea ne face o favoare că ne permite , contra cost, să locuim in casa ei. Își permite să vină oricând vrea, fără să anunțe, își permite să vină să facă diverse in curte fără să anunțe, își permite să intre în garaj să facă modificări, să intre în camera centralei fără să anunțe și ieri, a întrecut orice limită și a intrat în casă cu un instalator , fără să ne anunțe și fără ca noi să fim acasă.  Să vă explic panica și violarea intimității pe care am simțit-o când am ajuns acasă și am constatat? Să vă explic furia și umilința și, in acelasi timp neputința pe care le-am simțit? Cred ca vă imaginați, nu?

I-am propus soțului meu să sunăm la poliție si să anunțăm că cineva a intrat in casa noastră. Doar că aici, comunitatea e mică și noi nu vrem să intrăm intr-un scandal cu această doamnă latifundiară austriacă, pentru că, e greu să construiești o reputație bună, dar e foarte ușor să capeți o reputație proastă.

Am convingerea că ea se poartă așa cu noi pentru că suntem auslanderi. Dacă ar fi avut chiriași austrieci, ar fi sunat înainte și ar fi intrebat :când pot veni cu instalatorul să schimbăm bateria defectă?  Sunt sigură că nu s-a întâlnit la coadă la pâine cu instalatorul și au decis așa, ad-hoc, să vină la noi. Sunt sigură că întâlnirea era planificată, insă, nu a considerat că noi merităm să fim nici măcar anunțați, nu mai zic întrebați.  Ea consideră că ne face un favor pentru că își respectă obligațiile contractuale și că noi trebuie să fim recunoscători. 

Toata atitudinea doamnei este insâși definiția rasismului. Ne consideră inferiori din cauza naționalității noastre și se comportă cu noi diferit față de cum ar face-o cu un austriac.

Nici respectul acestei doamne nu îl vom câștiga niciodată. Nici pe al ei nu îl vrem. 

Deci, da, există și in Austria rasism.

Inclusiv noi ne lovim de el. Dar, această relație reprezintă 5% din interacțiunile noastre cu austriecii. Celelelate sunt pozitive. Ne afectează această relație? Extrem de mult. Casa este spațiul în care ar trebui seara să închizi ușa și să te simți în siguranță și confort. La noi nu e așa.

Dar, asta nu ne face să ii catalogăm pe austrieci ca fiind rasiști și să avem o atitudine ostilă față de ei.  Asta ne face să căutăm soluții să ne mutăm. Să cumpărăm o casă sau să găsim o altă chirie.

Să fim buni unii cu alții, e gratis.

14 martie 2021

La mall dupa 1 an

Hai la mall.

Mi-a propus soțul meu dimineață, ca după ce ducem copiii la grădi să fugim doar noi doi la o cafea. Mi-a surâs ideea și era să spun da, dar am știut amândoi că, de fapt nu se poate. Când sunt copiii la grădi, adică până la ora 12, noi nici nu prea răspundem la telefoane, pentru că sunt singurele ore in care putem lucra fără să fim intrerupți. Și ne-am uitat pe ceea ce aveam de făcut și am renunțat repede la idee. Dar, după ce i-am luat, ne-am propus totuși să facem ceva diferit azi, așa că am organizat ad-hoc o excursie în Linz, cam la 100 km de  noi.

Copiii, bineînțeles că au dormit in mașină. Incă dormeau când am ajuns așa că soțul meu a fost nevoit să iși țină ședința cu seful afară, in parcarea mall-ului. A incercat in mall, dar nu a găsit nici măcar o bancă pe care să se poată aseza, toate erau inconjurate de bandă roșie care bloca accesul.

La mall ca in sufragerie

          In România noi am stat in București. Mall-urile erau parte din rutina noastră. Mall-ul insemna cumpărături de mâncare, de haine, de cadouri. Mall-ul insemna cinema. Mall-ul insemna o plimbare atunci când vremea era urâtă. Mall-ul insemna loc de joacă. Eram ca in sufragerie.

          De un an și jumătate pentru că locuim la țară și pentru că a fost pandemie și aici, in Austria chiar au fost închise o mare parte din timp mall-urile, noi nu am mai intrat in unul de cel puțin un an de zile. In apropiere de noi, cam la 40 de minute,  este un mall, dar este ceva de dimensiunea unui hypermarket din România, cam cum e Cora. Azi am fost intr-un mall foarte asemănător cu Mega Mall-ul din București sau chiar cu Park Lake.

          Ai fi crezut că ne vom simți ca peștele in apă. Deloc. Copiii da. Ei au fost foarte fericiți. De la primul panou publicitar electric s-au oprit și făceau ”uau! Uau!” și alergau veseli in toate direcțiile. Mama, uite-l pe Batman. Mama, uite-l pe Olaf. Mama, uite scările rulante. Ne-am plimbat ceva pe ele, că na, la noi la țară nu prea sunt.

          Dar noi, ne-am simțit foarte nelalocul nostru. Dintr-o dată eram foarte conștienți de noi, de hainele noastre. De fusta pe care Emma a insistat să și-o pună peste pantalonii de trening. De rucsacul pe care eu îl căram ca să am schimburi pentru ei și apa și șervețele umede și gustări. Am devenit conșientă de faptul că nu am mai fost la coafor de peste 1 an. Am mai ajuns la manichiură din când in când, dar la coafor nu.

          Am devenit conștientă de cât de diferită ne este viața acum față de acum 1 an și jumătate.

          În prima jumătate de oră, Emma a salutat pe toată lumea cu care făcea contact vizual. 😊 la țară așa se face. Aici ne cunoaștem toți și ne salutăm toți.

          Când a văzut clădirea mall-ului soțul meu a spus : ”zici că e San Francisco”. Soțul meu care, prin prisma job-ului a călatorit și in America și in Canada. Dar, evident că a fost o glumă , cladirea nu era chiar atât de spectaculoasă, dar, in comparație cu peisajul nostru zilnic, era ceva uau.    

        Am cumpărat KFC. De când suntem in Austria nu am mâncat niciodată. El iși mai ia McDonalds câteodată dar mie nu imi place. A fost groaznic. Puiul nefăcut, deloc picant, gust slab. Am tăiat de pe listă KFC Austria pentru totdeauna. Singurul bun a fost porumbul pe care l-am cumpărat copiilor. Și pe care Emma, datorită bâțului infipt in știulete, l-a lins inițial, pentru că îl ținea ca pe înghețată.

          Am mai cumpărat cafea boabe de la Tchibo pentru că ne place. Și alte câteva nimicuri și am ajuns la concluzia că e bine la mall, dar doar dacă mergem o dată la câteva luni.

          Am  avut un moment în care am realizat nu doar cât de diferită ne este nouă viața acum, dar cât de diferită este pentru toată lumea. Mă uitam și peste tot vedeam aceleași fețe cu măștile albe, conice și hidoase. Din când in când vedeam câte o mască neagră sau gri. Dacă am fi văzut scena asta acum 2 ani intr-un film am fi râs, am fi spus că e SF și că nu vom ajunge să trăim aceste timpuri. Și totuși, acum ne purtăm măștile așa firesc. ☹

          Am crezut că doar aici la noi copiii stau liniștiți lângă părinți la cumpărături. Nu, se pare că este peste tot așa și de fapt, copiii noștri sunt problema. Mai ales Emma care a vrut să intre in fiecare magazin să salute fiecare vânzător și să se lase rugată să iasă.

          Nu am o conluzie pentru articolul de azi pentru că este de fapt o înșiruire a unor emoții ciudate pe care nu mă așteptam să le am intr-un mall. Și pe care incă le analizez.

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

08 Martie 2021

Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc – Stagiune Online- Cineclic.ro

Am primit un mesaj dacă aș putea să ajut Teatrul Elisabeta prin distribuirea unui afiș către românii din diaspora.

Un afiș prin care ei iși anunță deschiderea stagiunii de primăvară online (cum altfel ar putea fi in pandemie decât online). Am citit de două ori mesajul pentru că au năvălit peste mine sentimente contradictorii. Ideea de teatru online, de deschidere a stagiunii online, artisti care cer ajutorul, pandemie, lipsa banilor, lupta de supraviețuirea a  culturii. Apoi m-am bucurat gândindu-mă că voi vedea iar o piesă de teatru. Și apoi m-am simțit onorată că pot scrie despre ei.

Le-am adresat câteva intrebări, cu pretextul de a mă documenta pentru acest articol. M-am și documentat, dar, de fapt, mi-a plăcut să stau de vorbă cu ei. 😊

La o piesă de teatru lucrează mai mult decât actorii, cei pe care ii vedem. Cine mai este in spatele unei piese de teatru?

Un spectacol al Teatrului Elisabeta implică energia și efortul unei trupe, în adevăratul sens al cuvântului. Avem, în lumina reflectoarelor, actorii. Cea mai numeroasă distribuție este cea a comediei “Puricele în ureche”, în care joacă nu mai puțin de 17 actori – un număr impresionant pentru un teatru independent, care își plătește actorii exclusiv din biletele vândute. Apoi, avem regizorul, scenografii, a căror muncă se reflectă în spectacol. Avem sunetistul, care se ocupă și de lumini, și angajații din echipa tehnică – cei care montează și demontează decorul. Avem cabiniera, care are grijă de fiecare costum și obiect de recuzită. Mai avem, de asemenea, echipa care se ocupă de marketing, de vânzarea biletelor și de plasarea spectatorilor în sală. Pentru un singur spectacol lucrează o întreagă echipă.

Când s-a jucat ultima data cu spectatori in sala?

Ultimul spectacol înainte de închiderea teatrelor a avut loc pe 12 martie 2020, când s-a jucat în sala Restaurantului Elisabeta comedia “Cuplu’ ideal”. Din fericire, lunile de vară și ușoara relaxare a restricțiilor din perioada respectivă ne-au permis să organizăm spectacole în grădinile de vară din București – cu cel mult 500 de spectatori. Apoi, în toamnă, când teatrele s-au redeschis pentru câteva săptămâni, am reușit să jucăm cu 50% capacitate – ceea ce ne-a dat șansa să supraviețuim odată ce teatrele s-au închis din nou…

Este o premieră pentru teatrul dvs stagiunea online?  Ați mai avut proiecte asemănătoare?

Stagiunea online este primul nostru proiect în mediul virtual și a reprezentat o provocare imensă pentru noi toți. Eram obișnuiți ca teatrul să însemne întâlnirea nemijlocită dintre om și poveste, ne bucuram de fiecare dată când aveam sala plină, iar oamenii ieșeau la final încă râzând. Pe de altă parte, suntem fericiți că, datorită online-ului, putem ajunge în orice oraș în care nu am ajuns până acum cu comediile noastre.

Spectatorul cumpără un bilet cu 8 eur și toată familia se poate bucura de spectacol in propria sufragerie, oricând in decursul celor 48 de ore cât este valabil spectacolul online.

Întocmai! Acesta este unul dintre avantajele transmisiunii online: îți comanzi o pizza, bei un pahar cu vin, stai comod în canapea și te uiți la spectacol alături de cei dragi, la orice oră din zi, în intervalul celor 48h.

 Premiera de vineri 12 martie de la ora 20.00 (Ora României)  va fi pusă in scenă in direct sau este inregistrare?

Spectacolul din 12 martie a fost deja înregistrat, întrucât am dorit să oferim un produs de calitate spectatorului, în care camerele sunt la momentul potrivit pe actorul potrivit, ceea ce e foarte greu să faci într-o transmisiune live. Clienții Cineclic, platforma care va gazdui spectacolul nostru și alături de care am reușit să realizăm acest proiect, au șansa de a vedea chiar și materiale din culise, disponibile odată cu achiziționarea biletului.

 Comedia „Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc!”, în regia lui Șerban Puiu,  îi va  aduce in casele noastre pe actorii Andreas Petrescu, Alexandra Velniciuc, Lucian Ghimiși, Maria Buză, Anca Dinicu și Marcelo Cobzariu.

In piesă, Robert, unul dintre protagoniști, profită de faptul că soția pleacă in weekeend de acasă și pune la cale un rendez-vous cu amanata lui, Suzanne. Dar, soția decide să rămână, pentru că și ea la rândul ei iși trăia departe de ochii soțului propria poveste de amor. Cu toate răsturnările de situație și quiproquo-urile, piesa ajunge să aibă mai multe întorsături decât un tirbușon.

 Premiera comediei Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc  va avea loc vineri, 12 martie, începând cu ora 20:00 (GMT+2)  pe platforma Cineclic! în format UltraHD și va fi disponibilă pentru numai 48h!

Prețul unui bilet este 8 euro.

 În costul acestui bilet avem acces timp de 48h la înregistrarea spectacolului, pe care o putem vedea ori de câte ori dorim.  

Mai mult decât atât, în costul biletului avem incluse materiale pe care le vom găsi exclusiv pe Cineclic – interviuri cu actorii, imagini din culise și multe altele. Întrucât este o perioadă dificilă nu doar pentru teatru ca instituție, ci și pentru actori, cu fiecare bilet achiziționat vom contribui la susținerea tinerelor talente: 1 euro din valoarea fiecărui bilet va merge către cei mai tineri dintre actorii români ai Teatrului Elisabeta.

Sunt onorată să vă invit la teatru weekend-ul viitor și să vă spun:

„Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc!”

Cum se integrează Auslanderii in comunitățile mici?

M-a intrebat cineva, intr-un mesaj, dacă e greu să te integrezi intr-o comunitate mică de la țară, fiind străin.

Cel mai bun răspuns e că trebuie să vrei să faci asta și trebuie să fii dispus să faci eforturi.

Acum două zile de la ora 2 pana la aproape 5, de Faschingdienstag  am participat la niste obiceiuri locale care m-au scos  din zona mea de confort.  Am mers cu localnicii, de la o casă la alta (doar la cele care erau semnalizate), pe jos, evident și cu cei mici, și am socializat cu fiecare gazdă. 

Acasă aveam multe de făcut, imi era frig și nu mă simțeam chiar confortabil să vorbesc cu ei dar, am făcut eforturi să le arăt că vrem să ne integrăm in comunitate, am pus intrebări despre cum iși ingrijesc curțile, despre copii, despre sărbătoare. Ei la rândul lor au inceput să ne adreseze intrebări, un cuvânt in engleză (pentru care iși tot cereau scuze că nu l-au pronunțat bine) două cuvinte in germană și alte două mișcări de mimă. Mi-a plăcut tare un moment in care eu eram prinsă intr-o discuție, Gabi, soțul meu era prins in altă discuție și Emma alerga pe o terasă mai inaltă. Când s-a apropiat de margine, am văzut un bunic, care era acolo cu al său nepot, că s-a apropiat de Emma, i-a spus ceva și a indreptat-o in direcția bună. Apoi, s-a uitat la mine și, zâmbind, a ridicat degetul mare in semn de OK, totul e in regulă. Nu erau adultul și copilul. Erau adulții toți care aveau grijă de copiii toți.

Ca să te integrezi in comunitate trebuie să le arăți că vrei să te integrezi in comunitate. Nimeni nu va veni cu un coș de fructe la tine, așa cum vezi in filme, să iți ureze bun venit. Dar e posibil ca, dacă tu te duci la ei să le ceri un măr să iți ofere un coș cu fructe.

Nu spun că așa e peste tot și că dacă faci așa totul o să meargă strună. Eu susțin ideea de atitudine bună și proactivă.

Cumpărăm mezeluri pentru copii de la Unimarkt-ul din sat, de la raionul de produse bio, cele mai multe produse in zonă, de localnici. L-am intrebat azi pe soțul meu, el fiind responsabil de cumpărături. Cum faci să ceri mezeluri feliate, cum spui? Mi-a spus că nu știe cum, dar că mereu ii zâmbește doamnei și că reușesc cumva, și el și doamna să se facă ințeleși unul de celălalt. Ieri a venit acasă cu feliile de șuncă băgate intr-o chiflă. Doamna de acolo i-a făcut un sandviș dintr-o chiflă și 12 felii de șuncă. Nu a fost nicio problemă, a mulțumit și acasă noi ne-am amuzat impreună.

Așa că, atitudinea e cea mai importantă. Am auzit povești despre o familie de străini, tot aici in zonă, care au făcut multe probleme și care s-au evidentiat negativ inclusiv in grădiniță. Nu o să dau detalii pentru că nu am văzut cu ochii mei, au fost zvonuri pe care le-am auzit. Dar, dacă singura experiență pe care austriecii de aici au avut-o cu românii a fost una mai puțin bună, este evident că vor fi reticenți la următoarea.

E ok să fie așa? Nu. Nu e ok față de noi cei care le călcăm pe urme. Dar, indiferent că e sau nu corect, pur și simplu așa stau lucrurile. Noi nu pornim de la zero in relația cu austriecii, sau de la plus. Noi pornim de la minus și trebuie să demonstrăm.

Știu că am mai spus asta, dar atitudinea e cea mai importantă. Vrei să te integrezi intr-o comunitate mică? Trebuie să vorbești cu ei, trebuie să interacționezi cu ei, trebuie să coci prăjituri și să mănânci și să bei cu ei.

Și trebuie, in mijlocul zilei, intr-o zi de muncă, să lași tot ce ai de făcut, să iți desenezi niște mustăți și să iți pui urechi de șoricel și să te plimbi cu cei din sat 3 ore prin frig. Ei făceau eforturi să vorbească cu mine in engleză așa că am făcut și eu eforturi să vorbesc cu ei in germană. Ei veneau să mă intrebe dacă beau sau dacă mănânc și eu nu ii refuzam. Deși nu voiam nici să beau și nici să mănânc.

Experiența a fost una reușită și la final am stabilit cu celelalte mămici să ne mai vedem astfel incât copiii să se poată juca in afara gradiniței. 

 

Voi cum v-ati integrat in comunități mici?

 

 

 

 

 

 

Clubul Cultural Românesc din Austria

 

  Cu Dana Medves, una dintre cele două fondatoare, am vorbit prima dată in comentariile unui articol postat de mine la inceputul anului. Imi povestea despre incercările ei de a promova cultura românească in rândul românilor din Austria.

 I-am propus să fac un articol despre activitatea lor, in speranța că le va ajuta in promovare și astfel mesajul lor va ajunge la mai multe persoane.

 Am crezut că o să fie un articol de genul: clubul a fost inființat in anul…, viziunea clubului este… , iși propun să…. , au sprijin din partea…

 Dar, nu a fost așa, pentru că, deși doar prin intermediul ecranului și al telefonului le-am cunoscut pe fete. Pe fetele cu ii. Pe Dana Medves și pe Adela Manta. 



 Ele sunt românce stabilite in Austria. Una de de 6 ani, cealaltă de 15 ani. Fiecare este mama. Una are două fete,  Ema și Erica, cealaltă o are pe Vanessa.



 Dar, știti ce a trecut cel mai mult la mine, de cealaltă parte a ecranului? Prietenia lor. Felul in care se uitau una la cealaltă și se ințelegeau din priviri, care dintre ele să  răspundă și care să continue, care să mute camera și care să citească.  Felul in care Dana făcea referire la Adela. Zambetul identic pe care l-au avut când le-am spus că sunt frumoase. Complicitatea lor, increderea una in cealaltă și mai ales conștientizarea faptului că impreună sunt mai puternice.  Și, bineințeles, mândria pentru ceea ce au construit impreună pentru fetele lor și pentru alți copii români.

Au realizat impreună faptul că, pe măsură ce fetele lor preluau cultura și sistemul austriac, iși pierdeau identitatea culturală română. Cel mai mult in zona  de limbaj au observat modificări:

Azi mă duc la Schule și mi-am uitat Federschachtelul

“Erica a început să weinen”

 “M-am cățăraten.”

Sunt sigură că mulți veți rezona cu proprozițiile de mai sus. Până și Călin al meu, de doar 1 an și jumătate aici, amestecă limbile.  Pur și simplu, discuțiile de acasă cu mama și tata, devin insuficiente in timp pentru dezvoltarea unui vocabular bogat in limba română.

Și atunci, fetele cu ii au decis că e timpul să facă ceva, nu doar să constate și să se plângă de lipsa de vocabular a copiilor,  așa că au inființat acest club, pe banii și munca lor, bineînțeles.  Clubul Cultural Românesc din Austria

Până acum, in cele aproape 7 luni de activitate, au organizat serbări la care copiii din club au invățat cântece și poezii și au pus in scenă piese de teatru cu diferite ocazii. Au organizat workshop-uri de meșterit felicitări, au organizat picnicuri cu activități in aer liber, au primit  cadouri de Crăciun și au avut un schimb de experiențe și felicitări cu elevii unei școli gimnaziale din România. In timpul acestor intâlniri distractive și relaxante pentru copii, cele două fondatoare, Dana și Adela au avut grijă să introducă discret copiilor și noțiuni despre tradițiile românești, despre autorii scenetelor in care ei au jucat, Caragiale și chiar un pic despre Creangă. Le-au povestit copiilor un pic și despre istoria românilor și ce sărbătorim de fapt de 1 Decembrie.



Dana și Adela au ințeles că cei mici sunt mai receptivi la informații atunci când se joacă. Au ințeles că nu vor putea să facă o oră de istorie in care să le citească copiilor din manualul de istorie și ei să rețină anii de domnie ai lui Stefan Cel Mare. Așa că au ales să se joace cu ei, să ii provoace să se joace impreună și să invețe in același timp.

Fetele cu ii fac ceva minunat. Ii ajută pe copiii români de aici din Austria să iși ințeleagă originea, să iși ințeleagă bunicii. Ii ajută să prindă drag de România și de cultura românească. Ii ajută să nu uite de unde au plecat, sau de unde au plecat părinții lor. Și asta nu e deloc lucru mic, ba dimpotrivă.

Am participat și eu cu Emma și Călin la doua dintre intâlnirile on-line ale clubului. Prima dată, săptămâna trecută am cântat cântecele despre Ziua Mamei și s-au spus câteva poezii cu aceeași temă. Aseară ne-am văzut iar și Călin a cusut pentru prima oară in viața lui cu un ac adevărat pe etamină. Materialele necesare le-am primit de la Club prin poștă. Călin a fost incântat de activitate insă nu a avut răbdare să iși ducă proiectul la bun sfârșit. Nu-i nimic, avem timp pănă pe 1 Martie. In timp ce coseau, Adela le-a citit căteva rânduri despre mărțișoare, despre istorie și semnificație. Chiar și eu am aflat lucruri noi, nu doar Călin.


Hai să vă spun cum e de fapt la aceste intâlniri. Copiii sunt relaxați, participă benevol la activități și se vede că le place să fie acolo.  Pe parcursul intâlnirilor, pe lângă tema specifică fiecărei intâlniri se joacă diverse jocuri cu reguli simple, jocuri menite să le dezvolte copiilor vocabularul, să formeze asocieri mai ușor intre diverși termeni, să creeze familii de cuvinte și totul in timp ce copiii se distrează.

Ai mei, Emma și Călin sunt mici și nu au nici exercițiul statului timp de o oră in fața unui laptop , anajați intr-o activitate, insă, mai ales pentru Călin ambele intâlniri au fost un succes.

Pe lângă toate avantajele evidente de mai sus, copiii, și chiar și părinții, câștigă,  preț de o oră, sau mai mult, sentimentul de apartenență la cei asemeni lor.

Deși, din punct de vedere geografic noi suntem departe de acest Club, atâta timp cât intâlnirile vor avea loc online noi vom incerca să participăm și ii vom susține in acest demers al lor cu tot ce vom putea.

Primul pas a fost să completez formularul de adeziune și să plătesc taxa de membru de 25 eur / an.

Știu că au planuri multe și idei minunate, nu vreau să le stric surpizele doar pe una dintre ele țin musai să o dezvălui, un pic. Vor să facă in așa fel incât să aducă pentru copiii de aici cărți in limba română. Cum să nu susținem un asemenea demers?

Vă rog să le scrieți și să le cereți formularul de adeziune și ele vor avea grijă să vă țină la curent cu activitatea lor.

Succes in continuare,  doamnelor! Faceti o treaba tare bună pentru care vă mulțumesc!









Ce facem după ce culcăm copiii

 Salutare, 

     Ce mai faceți? Cum vă petreceți duminica?

      Noi încheiem săptămâna cu muncă, la fel cum am inceput-o.  

       Unul dintre dezavantajele antreprenoriatului este că nu ai weekend, nu se termina programul de lucru nici măcar după apusul soarelui, ba aș putea spune că noi, de fapt multe rezolvam abia după ce adorm copiii. Soțul meu are un job full time, eu am unul part time, copiii stau la grădinița pana la 12 și împreuna ne organizăm să coordonăm business-ul Tantino. Pe lângă astea mai avem fiecare și alte mici proiecte prin care incercam să rotunjim veniturile familiei sau prin care incercam sa ne dezvoltam, de exemplu Scoala de Scris pe care eu am început-o, sau cursul de germana pe care el il incepe in curand. 

   Producția jucariilor din atelierul nostru este încă in România, doar datorită părinților mei. Ei și câțiva buni prieteni ne ajuta să coordonam tot ce înseamnă producție si distribuție in România. Pentru platformele online si livrările internaționale am reușit să ne organizam de aici din Austria si facem de aici livrările. Probabil anul acesta vom încerca să mutăm cu totul producția aici, încă analizăm care sunt implicațiile dpdv legal, administrativ, financiar. 

      Afacerea Tantino Toys este una pe care eu am început-o din drag si in care am crezut tare. Mi-am scris un proiect si am obținut ceva fonduri nerambursabile prin care am reușit să  utilez atelierul. Doar ca dorința mea de reusita nu a compensat lipsa de experienta in business și mult timp afacerea s-a luptat să rămână la suprafață.

     Azi, Tantino reușește să se susțină singură, dpdv financiar, însă este departe de ceea ce ar trebui sa fie astfel încât sa fie considerată o afacere din care noi să ne susținem. 

     Toate elementele care sunt cusute pe jucariile Tantino, sunt tăiate de noi aici, in Austria cu ajutorul unui laser. Logistica e greoaie pentru ca furnizorii noștri de materie prima sunt in Romania. Noi comandam de acolo materiale, le primim aici, le tăiem si apoi le trimitem in Romania pentru a fi cusute si transformate in jucarii. 

    Nu spun că e ușor să ne mobilizam și noaptea după ce culcam copiii sa lucram. Tăiem, pregătim colete, emitem facturi,  lansam comenzi catre furnizori, facem plăti, scriem texte pentru promovare, postam anunțuri și multe altele. Dar o facem pentru ca avem încredere in produsele noastre și pentru că știm că trebuie să punem cărămidă cu cărămidă să construim ceva durabil. 

   Am vrut să împărtășesc cu voi câteva din dedesubturile vieții de antreprenor. 

  Aici sunt jucăriile noastre    tantinotoys.etsy.com

  Să fim buni unii cu ceilalti, e gratis! 

14 februarie 2021

 

Primii bani câștigați din blog

      Scriu de 1 an și jumătate despre calatoria noastra aici in Austria.

    Nu am vrut niciodată să am un blog, ideea mi-a venit cu două, trei zile înainte să plecăm din România când toți oamenii dragi imi spuneau : să ne scrii, să ne spui că sunteți bine! 

    S-a legat atât de bine totul pentru mine in jurul acestui blog, încăt acum nu mă mai văd fără el.

     Caut variante să scriu articole de interes, scriu mai mult decât public, șterg, rectific, ma documentez. Citesc comentarii, ma inspir de la voi si din mesajele pe care mi le trimiteți. Este un proiect pentru care consum multă energie, mult timp, multe resurse.

      Am câștigat suport din partea voastră, am primit informații bune, sfaturi. Am legat prietenii și am cunoscut oameni minunați datorită acestui blog. Am primit oferte de colaborări profesionale si invitații la evenimente.

      Și, acum, mai nou, am început să câștig și bani din blog.

   Ieri am primit un e-mail in care am fost anunțată că blogul meu a fost declarat eligibil pentru a genera venituri. Și deja am câștigat primii mei bani : 15 euro centi!

O nimica toată? Pentru mine nu. Munca de 1 an si jumătate începe să dea roade și de aici am doar un drum : in sus!

   Mulțumesc celor care ma cititi!