Ce au pierdut copiii mei odata cu dobandirea statutului de emigrant?

Ce au pierdut copiii mei odata cu dobandirea statutului de emigrant?

Mi-a scris cineva ca ai mei copiii isi vor pierde radacinile si ca vor fi niste copii pierduti. M-am tot gandit la mesajul asta. Ce inseamna asta? Ce inseamna ca isi vor pierde radacinile?

Ca nu vor mai vorbi limba romana? Noi vorbim limba romana acasa, citim in romana, vorbim cu oamenii dragi din Romania in limba romana.

Ca nu vor cunoaste istoria Romaniei? Am deja carti cumparate, carti de istorie a Romaniei, pe intelesul copiilor.

Ca nu vor cunoaste Geografia Romaniei? Avem de gand sa facem multe vacante in Romania.

Ca ei nu se vor identifica pe sine ca fiind romani? Cel putin mie, ca mama a lor nu imi pasa de asta. Este important ca ei sa stie cine sunt, dar nu neaparat dpdv al nationalitatii. Ci e important sa stie cine sunt ca oameni si dupa ce principii si credinte isi traiesc viata.

Daca isi vor dori la 18 ani sa renunte la cetatenia romana si o sa solicite pe cea austriaca, eu nu ma voi opune.

Nu am reusit sa ajung la un raspuns care sa ma multumeasca in ceea ce priveste radacinile pierdute ale copiilor mei. O rog pe doamna care mi-a scris acest mesaj, pe care nu il mai gasesc, sa revina si cu explicatii.

Eu si tatal lor suntem radacinile lor. Acasa pentru ei suntem noi. Siguranta pentru ei suntem noi. Dragoste si suport neconditionat pentru ei suntem noi si asa vom fi mereu. Noi vom fi mereu pentru ei radacinile.

Dar, totusi ei au pierdut cate ceva odata cu dobandirea statutului de emigrant.

Evident ca au pierdut conectarea cu bunicii si cu familia extinsa. Vorbim mereu: cartea asta este de la bunica, in poza asta esti cu Bobo (unchiul), iti amintesti cand ai fost cu Tate(bunicul) la mare? , etc. Dar… nu e acelasi lucru.

Au pierdut legaturi cu prietenii lor si cu prietenii nostri. Pot avea ei prieteni la 4 ani? Sigur ca pot avea. Pentru ca i-am ajutat sa isi cultive prieteniile asa cum o facem si aici.  Calin anul trecut la gradi il pomenea cel mai des pe Mathei, prin urmare am abordat-o pe mamica lui Mathei si i-am propus o intalnire la noi acasa astfel incat copiii sa se joace si mai mult impreuna si sa isi dezvolte si mai mult relatia. La fel avem in plan si pentru Emma care il mentioneaza pe Noah in fiecare zi si il striga dimineata inainte sa plecam la gradi: Noah, vin!   

Emma a fost prea mica atunci cand am plecat ca sa isi mai aminteasca de prietenii lasati acasa. Dar Calin isi aminteste bine si au fost momente cand a fost trist si ne cerea sa mergem la ei. Zilele trecute vorbeam despre cei de acasa cu Calin si el mi-a spus ca Mariei ii plac Zanele si ca ar trebui sa ii facem cadou o zana! Asa ca, mama Mariei, daca citesti asta, sa  te pregatesti pentru ca noi cautam sa cumparam o zana acum!

Au pierdut avantajele vietii urbane : mall-uri, locuri de joaca, mancare livrata acasa, cinema, metrou, tramvai, taxi-uri, semafoare, diversitate, cluburi de sport, scari rulante, usi cu senzori, panouri publicitare electronice, etc.

Calin a pierdut din lejeritatea cu care aborda oamenii.. Acum nu mai face asta. Imi spun ca e varsta si ca a devenit mai constient de sine si asta este motivul pentru care e mai rusinos acum. Dar, de fapt nu cred asta. Cred ca e constient ca el e diferit de ceilalti prin faptul ca vorbeste o alta limba si ca s-a nascut intr-o alta tara. Si, pentru ca nu intelege cateodata ce spun altii, nu se simte bine si se retrage. Si daca primeste vreun refuz, imediat il pune pe seama faptului ca nu stie la fel de bine germana. Desi, de multe ori nu e adevarat. Noi incercam sa ii spunem in orice context si sub diferite forme ca el nu are un minus fata de ceilalti copii, ba dimpotriva, el are un avantaj. El invata acum limba pe care ceilalti o stiu si el stie in plus ceva ce ei nu stiu, el mai cunoaste o alta limba, limba romana, pe care ceilalti nu o stiu! Plus ca el stie si engleza, mai bine decat germana si ca el ii poate invata pe colegii lui engleza atunci cand ei il invata germana.

Pentru noi este ca si cum am cara un sac plin cu pietre, asa resimtim faptul ca nu vorbim limba germana. Dar nu vrem sa ii aratam asta. Astea sunt greutatile noastre, nu trebuie sa fie ale lui. Nu pomenesc nimic de Emma aici pentru ca ea invata sa vorbeasca limba romana si limba germana in acelasi timp. Si are capacitatea, toti copilasii o au, de a percepe imediat ca I se vorbeste in alta limba si pur si simplu, automat raspunde in limba in care I s-a adresat intrebarea. Pentru Emma imi fac cele mai putine probleme. Ea, dintre noi patru o sa fie cea mai „austriaca“.

Amandoi pierd in perioada asta ceva ce noi speram sa remediem in scurt timp. Eu nu vreau sa ne vada pe noi doar muncind si doar jucandu-ne cu ei. Vreau sa ne vada razand cu alti adulti, vreau sa ne vada dansand cu alti adulti, vreau sa ne vada jucand carti si remi si distrandu-ne. Vreau sa ne vada fericiti nu doar cu ei, vreau sa ne vada fericiti pentru ca noi suntem cel mai important model pentru ei si vreau ca ei sa isi doreasca sa fie adulti fericiti. Nu vreau sa isi doreasca doar sa creasca, sa se angajeze, sa se casatoreasca si sa isi cumpere o casa si sa faca la randul lor copii. Nu vreau sa isi doreasca asta. Vreau sa isi doreasca sa fie fericiti cum au vazut ei la parintii lor, indiferent in ce tara sau in ce limba.

Nu vreau sa fac o comparatie intre ceea ce au pierdut si ceea ce au castigat acum sau pe termen lung, pentru ca este evident ca, din punctul nostru de vedere, au castigat mai multe, altfel nu mai eram aici.

Doar incerc sa imi dau seama ce au pierdut ca sa vad unde trebuie sa plusez si cu ce trebuie sa ii ajut. Eu cred ca o abordare potrivita ii poate face pe copii sa inteleaga ca ei isi pot culege tot ce e mai bun din cele doua lumi. Ei pot creste in spiritul cald si primitor si plin de veselie al romanilor si pot munci cu indarjirea si responsabiltatea austriecilor. Ei pot creste cu respect pentru autoritati, asa cum au austriecii,  dar cu pornirea mereu de a isi dori mai mult si de a isi pune intrebari.

Ei vor avea tot ce e mai bun din cele doua lumi.

Fiti buni unii cu ceilalti!

22 octombrie 2020 

Viata in Austria in timpul Pandemiei

S-a apropiat si de noi.

 In primul val ne era teama mai mult pentru cei de acasa, pentru parinti. Pentru bunica de 83 de ani.  Parintii mei  inca  lucreaza si amandoi au boli cronice diabet, astm. Pe langa asta maica-mea e asistent medical, deci…risc si mai ridicat. Apoi ne era teama pentru ca auzeam in media cat de nepregatite sunt spitalele din Romania sa faca fata cazurilor grave. Apoi ne era teama ca nu vom putea ajuta cu nimic de aici si ca nu ne vom putea merge in Romania daca ar fi fost realmente nevoie.

Si noi aici eram precauti si dezinfectam tot si evitam orice contact si ieseam din casa rar, dar ne simteam in siguranta.  Locuim intr-o zona ferita, sotul meu lucreaza de acasa, gradinita copiilor era inchisa, eu eram in somaj, nu ne vizita nimeni si nu vizitam pe nimeni. Plus ca vedeam cum oamenii resppecta regulile si poarta masca, auzeam stiri despre cat de pregatit este sistemul medical de aici sa faca fata unei situatii grele. Ce sa mai, ne simteam in siguranta!

Lucrurile s-au schimbat. In primul rand am devenit mult mai activi social. Si eu merg la munca si copiii merg la gradinita. Iesim in parcuri si in plimbari si in vizite. Folosim masca si ne dezinfectam mainile la fel ca toti ceilalti, dar nu o mai facem cu aceeasi frenezie ca la inceput. Cunoastem oameni care au avut Corona, chiar aici, foarte aproape de noi. Stim o scoala care s-a inchis, intr-un sat apropiat de noi pentru ca au fost mai multe cazuri confirmate. Noi la randul nostru am fost suspecti de Corona. Din Romania stim de multe persoane bolnave. Nu mai e ceva despre care doar se discuta la Tv , acum e ceva super tangibil si pentru noi. Si cateodata simt ca este inevitabil si ca sigur va veni si randul nostru sa fim bolnavi. Necunoscuta e cand si cat de grava va fi forma pe care o vom face.

Dar nu e vorba doar de aspectul medical. Covid 19 deja ne-a afectat fara sa ne fi atins.

Nu ne-am vazut familiile de 1 an. Copiii mei nu si-au vazut bunicii de 1 an. Nu am mai stat in aceeasi camera cu cei mai buni prieteni de 1 an. Ne vedem pe apeluri video, ne auzim la telefon, ne trimitem poze si ne scriem mesaje, dar…nu mai e suficient.

Am tergiversat initial si apoi anulat de tot multe evenimente legate de afacerea din Romania. Am pierdut evenimente si aici in Austria, de exemplu weekendul viitor ar fi trebuit sa fim prezenti ca expozanti cu jucariile noastre la un targ mare, din pacate s-a anulat, tot din cauza Corona.  Am rezolvat in defavoarea noastra situatii doar pentru ca nu am putut calatori.

Nu am vazut marea anul asta. Nu stiu de cand nu s-a mai intamplat asta…sigur copiii mei au vazut-o in fiecare an din viata lor. Stiu ca unii dintre voi ati gasit solutii si variante, pentru noi a fost complicat din multe puncte de vedere si cu riscuri prea mari pe care sa ni le asumam. Ok, suntem in Austria unde sistemul medical e pregatit sa aiba grija de mine daca ma imbolnavesc de Corona si sigur vor avea locuri chiar si la terapie intensiva daca o sa fie cazul. Dar, ce fac copiii mei fara mine acasa cat eu sunt in spital? Cat de greu o sa le fie fara mine? Sau, mai rau, daca se imbolnaveste si sotul meu? Cine are grija de copii???? Si din motivele astea, plus altele de ordin adminstrativ , am decis sa nu mergem la mare anul asta.

Lucrez intr-un restaurant la bucatarie si ma astept ca in orice moment sa raman iar fara slujba.

Ma astept ca in orice moment sa ni se spuna ca e un caz confirmat la gradi si ca vor ramane acasa copiii.

Ma astept ca in orice moment sa primesc un mesaj de la un apropiat care sa imi spuna ca e bolnav.

Ma uit in media si vad atat de multi oameni cu afaceri, restaurante, hoteluri, pensiuni care sunt disperati. Unii poate au plan de rezerva, poate doar au pierdut o investitie si altii poate ca sunt pe cale sa piarda tot dar sa ramana cu datorii la banci.

COVID 19 ne afecteaza fara sa ne atinga! Viata e atat de diferita, oare o sa mai fie vreodata la fel?

Fiti buni unii cu ceilalti, e gratis!

14 septembrie

p.s. copiii mei sunt bine, sunt sanatosi si fericiti si din motivul asta pun poze azi cu ei, ca sa balansez un pic tonul un pic trist al postarii.