#citesteromaneste susținut de The Writing Journey
”Am plecat din România cu un geamantan de haine și cu unul de cărți.”

         Așa îmi scria o doamnă despre momentul în care s-a mutat în Austria. A plecat din România cu un geamantan de cărți.

       Când pleci din țară, pleci cu greutăți pe umeri: temeri, frici, indoieli, poate datorii, poate priviri pline de lacrimi și de reproș, ale celor rămași în urmă.  Chiar îți permiți să cari și în geamantan greutăți? Kilograme întregi de hârtie plină de pete de cerneală. Unii, da. Alții, nu.

          Mâncarea e aceeași. Avem aceleași magazine, aceeași materie primă. Ne adaptăm, reinventăm rețete, ne transformăm gustul. Putem să gătim românește aproape oriunde. Învețăm limba. Puțin câte puțin. Apoi din ce în ce mai bine. Ajungem să înțelegem toate subtilitățile în limba țării care ne-a adoptat. Ne ajutăm copiii la teme în limba țării care ne-a adoptat. Completăm formulare și ne găsim  joburi mai bune în limba țării care ne-a adoptat. Dar, când punem mâna pe o carte, vrem ca petele de cerneală din ea să fie în română. Vrei să ne imaginăm  în română. Vrem să trăim emoțiile personajelor în română. În limba care ne curge prin suflet, prin amintiri, prin copilărie.

Pentru că asta ne leagă unii de alții, pe noi, ăștia plecați, limba.

Am fost în vizită la trei familii de români de când locuim aici. Toate trei aveau biblioteci. Nu în sensul de mobilier ci ca mulțime de cărți. Unele, mai ales cele pentru copii, erau în limba germană, dar, cele mai multe erau în limba română.

  La prima familie la care am fost am găsit obiceiuri și cultură diferite de ale noastre. Oamenii erau aici de peste 20 de ani. Am găsit până și altă religie. Dar, ce ne-a legat a fost graiul. Limba. Vorbele.

La cea de a treia familie la care am fost, chiar acum de curând, am dus cadou doamnei o carte. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că doamna o cunoștea pe autoare, având același oraș natal, dar, nu apucase să citească nimic scris de ea. Pentru că e greu să comandăm cărți din România și pentru că scriitorii la început de drum nu ajung așa ușor în librăriile mari,  și mai ales, nu ajung pe alte meleaguri.

Haideți să rectificăm asta! Haideți să aducem aici, în toată Europa, cărți scrise de autori români contemporani. Să îi sustinem, să ne mândrim cu ei și, prin ei și prin petele lor de cerneală să fim mândri.

#citeșteromânește susținut de The Writing Journey este cel mai recent proiect al meu și prin el îmi propun să aduc românilor din Europa cărți scrise de autori români contemporani.

Azi deschidem magazinul, avem listate opt cărți, dar, sunt și altele pe drum. Livrăm în toată Europa prin poșta austriacă, cu tracking number la fiecare colet. Dacă întâmpinați ceva probleme în lansarea unei comenzi, vă rog să îmi scrieți, este ceva nou și pentru noi și învățăm pe parcurs.

Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

31 mai 2021

Călin a venit plângând azi de la grădi

               Azi Călin a venit de la grădi plângând pentru că nu au vrut să se joace copiii cu el.  Imediat m-am gândit că nu au vrut să facă asta pentru că  nu e austriac. Pentru că e auslander. Sunt inevitabile astfel de gânduri.

               Dar, sunt sigură că nu e așa. Călin a fost mereu un copil popular, extrovertit și care se integrează repede și știu că așa a fost și aici. Chiar zilele trecute soțul meu a fost oprit de o mămică de la grădi pentru a îi spune că fiul ei le povestește mereu acasă cum Călin îi învață engleză.

               Deci nu cred că îl resping copiii, cred că a fost un moment azi pe care copilul meu l-a dramatizat un pic. Eu i-am validat sentimentele și l-am lăsat să se descarce fără să încerc să le găsesc scuze celorlalti copii. I-am spus că nu putem fi toti prieteni, i-am spus că fiecare are persoane pe care le simpatizează mai mult sau mai puțin. Că toți avem momente în care alegem compania unei persoane în detrimentul altei persoane. I-am sugerat ca mâine să îi întrebe pe colegii lui ce le-ar plăcea să se joace, in loc să le propună el jocuri. Vedem mâine cum o să fie.

               Deși sunt sigură că nu l-au respins pentru că este auslander, o legătură există. Fiind o comunitate mică, părintii tuturor copiilor de la grădi se cunosc între ei. Sau chiar sunt rude. Prin urmare ei își petrec timp și înafara orelor de grădiniță și este firesc ca a lor conexiune să fie mai puternică. Noi, din păcate, indiferent cât de multe eforturi am fi dispuși să facem, restrictiile sociale și vremea urâtă ne împiedică să dezvloltăm relații.

               Asta e un motiv pentru care ne gândim că într-un oraș mai mare unde există mai multă diversitate culturală și unde putem cunoaște oameni cu situații asemănătoare cu a noastră, ne-ar fi mai ușor.

               Am fost luni la St. Polten pentru câteva ore. Diversitatea culturală era mai mare decât în București. Am văzut multi asiatici, multe femei cu hijab, un domn cu o chitară care cânta Let it be pe marginea unui trotuar. Ne-am simțit mai în elementul nostru acolo decât aici, la țară.  L-am întrebat pe Călin unde îi place mai mult. A spus că acolo, la oraș. L-am întrebat dacă ar vrea să locuim acolo. A răspuns cu entuziasm că da. Apoi i-am explicat că asta presupune o altă grădiniță și alti prieteni. A rămas pe gânduri. Ca și noi.

               Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis.

05 Mai 2021