La colindat
Casa mi-e plina. De suflete, de mancare si de cadouri.
Casa mi-e plina. De suflete, de mancare si de cadouri.
Fa Rai din ce ai!
Nu ne place sa vorbim despre ei, desi aproape totul se invarte in jurul lor.
Banii, discutiile despre bani, adevarurile despre bani ne pot plasa in situatii stanjenitoare din punct de vedere social.
“o ducem binisor, nu ne plangem!” e asa o afirmatie ambigua greu de combatut, greu de judecat, greu de comparat. Pe cand “castig 10 eur/ora” sau “cheltui 400 eur / luna cu mancarea” se simt ca medicamentul amar pe limba.
Stiu ca nu doar jena , teama ne fac sa ne abtinem de la a discuta despre bani. Intervine si eticheta, codul bunelor maniere.
Stiu! Stiu! dar, cred ca ar trebui adaptat un pic acest cod al bunelor manière, pentru ca este in dezavantajul nostru sa nu comunicam despre bani. Este in dezavantajul nostru sa nu discutam si punct.
Daca nu discutam despre bani, e posbil sa nu aflu niciodata ca poate prietena mea plateste un abonament mai mic decat mine si cu mai multe servicii incluse. Si daca nu vorbesc despre bani e posibil sa nu aflu ca a aloca 50 eur pentru cadoul nepotului meu e de fapt…prea mult.
Iata lista cu cheltuielile noastre lunare aici, in Austria. Lista se refera la o luna obisnuita, o luna in care nu cumparam haine, nu inlocuim electrocasnice, nu facem excursii, nu reparam nimic, nu facem revizii, nu investim.
E posibil sa nu fie completa lista, desi eu am incercat sa nu omit nimic.
Va rog sa lasati la o parte jena, politetea si sa imi adresati intrebari daca aveti. In comentarii publice sau in privat.
Fiti buni unii cu ceilalti!
18 decembrie 2020
Primesc multe mesaje de la voi in care imi spuneți că vreti să va mutati din România. Am câteva mesaje și de la proaspăt absolvenți care iși doresc oportunitați mai mari pentru cariera lor. Dar, cele mai multe mesaje vin din partea familiilor cu unul sau mai mulți copii.
Dacă ar trebui sa aleg un singur sfat pe care să vi-l dau vouă, celor care vreți sa plecati, acesta ar fi legat de relația de cuplu.
Să pleci din țara in care te-ai născut, ai crescut, te-ai format,Să pleci din țara in care ai construit,Să pleci din țara in care ai luxul de a deschide telefonul si de a te uita in agenda si de a avea de ales intre minim 10 suflete pe care sa le suni, sa le chemi sa te ajute. Sau pe care să le suni , sa le chemi la masă.
Să pleci neștiind ce o sa găsești acolo unde pleci, să știi doar câteva informații pe care le-ai citit la una pe blog,Să faci toate astea este ca și cum ai pleca la luptă. Aproape la razboi.
Acasă trebuie sa fie omul de lânga tine, nu locul.
Fiti buni unii cu ceilalti!
12 decembrie 2020
In Austria 1 pachet de tigări costă in jur de 5 eur și nu poate fi cumpărat din supermarket. Sunt tonomate speciale in parcări, pe stradă, etc. Sau se pot cumpăra din benzinării sau din tutungerii.
Eu nu mai fumez de vreo 10 ani. Am fumat. Cred că doar vreo 4 sau 5 ani m-am numit fumătoare. Fumam Kent lung și Marlboro Filter Plus. Imi plăcea mult să fumez și consideram că sunt o parte importantă din mine și că nu pot fara ele. Nu mă culcam dacă mai aveam o singură țigare in pachet, mergeam să cumpăr, fumam in masină, mă frustram dacă eram undeva unde imi era limitat accesul la țigări, etc.
Apoi am dat de o carte foarte la modă in perioada aia “In sfarsit nefumător” a lui Allen Carr. O stiti? Am citit-o nu pentru că voiam să mă las ci pentru că eram curioasă. Era considerată un fenomen. A schimbat ceva in mine acea carte și mi-am dorit sa imi dovedesc mie insămi că sunt mai puternică decat țigările. Plus că aveam undeva o temere că voi rămane insărcinată și că nu voi putea să mă las de fumat. Acum stiu că nu s-ar fi intamplat asta și că as fi renuntat imediat la țigări ca să imi protejez bebelușul.
Evident că după ce a trecut perioada grea, din cea mai inrăita fumătoare m-am transformat in cel mai vehement critic. Și mă simțeam indreptățita să spun fiecarui fumător: și tu poți să te lași! Lasă-te! O sa fie mai bine! E o prostie să fumezi! Ce pot să zic acum? Eram tanăra și credeam că lumea se invarte in jurul meu. 😊
Acum nu mai fac asta. Am invătat să imi văd de treaba mea și am inteles că suntem diferiți și că tocmai ăsta este farmecul.
Cu toate astea, aș spune cuiva să nu mai fumeze. Soțului meu. El a fumat mereu social, așa câte o țigare din când in când, mereu imprumutate de la alții. Aici in Austria a inceput să mai cumpere. Nu este un fumător ața cum am fost eu, insă nici nu aț vrea să devină. Când fumează mereu se ascunde de copii, nu fumeaza niciodată in prezența lor. Nu vrea ca ei sa crească și să creadă că este firesc să fumezi pentru că și-au văzut părinții fumând. Și până sa inteleagă ei ce inseamnă “fă ce spune popa, nu ce face popa”, e posibi sa iși dorească sa iși copieze părintii și să fumeze și ei. Și asta chiar nu vreau.
Dacă fumează și apare un copil pe langa el, deși fumează prin curte ascuns, atunci iși palmează tigarea. Stiți cum? Cum o făceam cand eram copii și ne feream de vreun adult. 😊 Ce ciudătenie! Cand suntem tineri ne ferim să nu ne vadă adultii și când suntem adulti ne ferim să nu ne vadă copiii. 😊
Nu stiu dacă aici se fumează mai mult sau mai puțin decat in România. Am intrat in contact cu prea puțini oameni la nivelul la care să stăm de vorbă și să aflu daca fumează sau nu. La cele două job-uri avute, fumătorii erau clar minoritari, dar nu stiu dacă pot extrapola.
Oricum, in ultimii ani, eu simt o scădere a fumătorilor, cel puțin in mediile din care eu fac parte.
La voi cum e? Fumați?
10 decembrie 2020
Vorbeam aseara cu sotul meu despre cum inca suntem uimiti de infrastructura rutiera aici, in Austria.
De la calitatea soselelor care sunt absolut impecabile, la promtitudinea cu care intervin oficialitatile in cazul in care trebuie reparat ceva. De la numarul mare de sensuri giratorii la numarul mare de indicatoare. De la usurinta cu care treci de pe un drum national pe o autostrada si pana la miile de kilometri de drumuri dedicate biciclistilor.
Nu am cunoscut niciun om, strain sau austriac de cand suntem in Austria fara masina. Macar una pe familie, dar, in general, exista cate una pentru fiecare membru. Cred ca in Viena sunt multi fara masina, sau poate au dar o folosesc doar ocazional, aici, in zona rurala, masina e sfanta. Dar, cu toate ca masina e folosita zilnic si ca absolut toti sofeaza (inclusiv seniorii care abia pot merge, pentru ca este mai usor sa sofezi decat sa mergi, mai ales o masina automata), aici se si merge mult pe jos, in sens terapeutic, medicinal sau recreativ.
In zilele de sarbatoare sau in weekend, mereu vedem grupuri mai mari sau mai mici de oameni iesiti la plimbare. Familii, cu copii de varsta copiilor mei, sau mai mari, sau cu bebelusi in sisteme de purtare. Grupuri de adolescenti. Grupuri de elevi. Doar barbati. Doar femei. Am vazut de mai multe ori cate doua doamne in varsta care mergeau pe marginea drumului, sau chiar prin padure, agale sau in pas alert povestind si zambind. Ca la absolut orice lucru de genul asta constatat in Austria, ma bucur de el, il vreau si pentru noi, il proiectez in viitorul nostru si apoi ma intristez ca in Romania nu e asa. Pentru ca imi vine in minte imaginea batranilor aplecati si tristi, la farmacii, astepand sa isi ia medicamentele compensate. Off, nu vreau sa intru in subiectul asta acum, azi vreau sa va povestesc despre mersul prin Austria, mersul pe jos.
Toate categoriile de oameni descrise mai sus au in comun doua lucruri. Primul este ca inteleg importanta miscarii, a mersului in natura. Si al doilea este ca inteleg necesitatea echipamentului potrivit. Unii merg cu acele bete speciale din aluminiu, altii fara insa toti au incaltari adecvate. Toti au haine subtiri dar din materiale special concepute sa nu permita vantului sa treaca. Toti au pantaloni din materiale care sa pastreze temperatura dar care sa le permita sa faca miscari. Capul le este acoperit vara si, cei care aleg sa faca plimbari mai lungi au saci speciali, usori dar cu multe comportimente si recipiente termice pentru lichide.
Cine face sport stie ca dupa fiecare sesiune te simti mai energizat, mai senin, mai usor. Oboseala este doar la nivel fizic dupa, insa, per total nivelul de bine creste. Plus ca sunt beneficii pe termen lung, daca se practica in mod constant miscarea.
Noi suntem incepatori. In primul lockdown am colindat mult cu copiii, pe jos sau cu bicicletele, dar doar imprejurimile si sigur nu cu echipament adecvat. Nu am refuzat sa cumparam ci pur si simplu nu ne-am pus problema. Ne imbracam ca pentru o iesire in parc. Acum, iarna nu mai putem face asta. Asa ca am investit ceva banuti in echipamente adecvate. Nu am luat game de top si nici prea multe accesorii, dar am luat strictul necesar pentru fiecare dintre noi si am simtit diferenta BIG TIME. Cu siguranta vom continua sa ne mai luam echipamente si sa mergem pe trasee in padure si pe munti. Nu spun ca e usor cu Diva de Emma care vrea sa admire fiecare frunzulita si sa planga la fiecare strop de noroi de pe ghetele ei roz, dar e prea frumos sa nu facem asta. Si pe langa starea de bine pe care o avem cu totii in timpul plimbarilor si dupa, sunt sigura ca in felul acesta, expunandu-I pe copii constant la natura si la iesiri si la miscare, le sedimentam idee ca e firesc, ca e natural ca miscarea in natura sa faca parte din viata lor.
Si ,asa, am convingerea ca ei, copiii mei nu vor fi batranii tristi si aplecati care asteapta sa isi cumpere medicamentele pe reteta compensata ci vor fi batranii care vor sporovai vesel la 85 de ani, cu betele in mana, plimbandu-se prin natura cu prietenii lor.
Si, asa am speranta ca si noi vom fi acei batrani.
Fiti buni unii cu ceilalti, e ieftin!
09 decembrie 2020
Am incercat sa tac malc, sa nu vorbesc cu voi. Am incercat sa evit subiectul si sa ma dau ocupata.
Ocupata chiar sunt. Este o perioada buna pentru domeniul jucariilor si al produselor personalizate pentru copii. Plus ca am avut parte si de o sustinere si promovare nesperate din partea unei mamici vocale de aici din comunitatea in care locuim si acest lucru a generat vanzari si comenzi multe. Dar, o sa va povestesc mai multe alta data despre ce inseamna sa fii realmente un influencer intr-o comunitate mica. Si cum, daca treci ceva teste doar de ei stiute si probabil gandite intr-o pivnita secreta, in timpul unor intalniri secrete cu inteleptii satului 😊, esti, dintr-o data sustinut, incurajat. Poate chiar acceptat.
Cum spuneam, sunt ocupata dar si preocupata de faptul ca…n-am fost la vot. Gata, am spus-o! Pentru cei care nu vor citi mai departe de aici, spunand ca oricum nu am nicio scuza, sa curga comentariile, blamarile si eventual dezabonarile la pagina.
Sa asez in context un pic fapta. Sa ofer ceva circumstante atenuante. Sa arat ca nu a fost cu premeditare si ca regret. Ca am avut discernamant, dar ca nu se va mai repeta. Si, poate, primesc ceva cu suspendare din partea voastra.
Este prima oara in ultimii , cel putin 15 ani cand lipsim de la o votare.
Chiar si dupa ce ne-am mutat in Austria, am fost si am votat.
Stim ca votul este dreptul pe care romanii, in “89 l-au castigat, unii prin propria viata, pentru noi. Si stim ca asta il face sa fie mai mult o responsabilitate decat un drept.
Stim ca votul este singura unealta prin care noi putem conta.
Mi-am dat seama acum, cand am enumerat tot ce se pare ca stiu (stiu chiar mai multe, dar mai bine tac) ca de fapt pledez impotriva mea. Faptul ca stiu cat e de important sa votez si totusi nu m-am dus, face ca fapta mea sa fie mai grava decat daca as fi avut un soi de ignoranta in mine si as fi gandit: si cu si fara votul meu o sa fie la fel.
Nu am fost la vot, nu pentru ca am avut treaba sau pentru ca am fost ocupati sau pentru ca am avut un copil bolnav. Daca am fi vrut sa mergem, cele de mai sus ar fi fost niste mici obstacole usor de ocolit. Nu am fost sa votam pentru ca sotul meu a avut un moment de: de ce sa mai mergem? de ce sa tinem copiii 3 ore in masina si sa consumam resurse? Oricum nu se mai schimba nimic. E ziua Emmei (o cheama Nicole) si mai bine i-o dedicam ei. Eu stiu ca sotul meu e mai greu de urnit in anumite privinte, na, e barbat. Dar in ceea ce priveste votarea niciodata nu a fost. Imi amintesc ca eram tineri tare, aveam 21 de ani si mergeam sa votam doar pentru ca el spunea ca trebuie sa mergem desi…nu prea intelegeam ce si pe cine votam.
Si, atitudinea lui m-a luat prin surprindere. Uau, daca si el spune asta, inseamna ca nu se va schimba realmente nimic si ca totul e in zadar. El a ales sa isi canalizeze toate resursele si toata energia pe a construi aici viata pe care ne-o dorim. Si eu, intr-un apogeu de dezamagire privind tot ce inseamna grija pentru cetatean in Romania, am …renuntat. Repede. Nici macar n-am insistat prea tare.
Cam asta este scuza nescuzabila, dar „absolutamente“ adevarata.
Ce vom face la urmatoarele alegeri? Vom merge. Pentru ca nu mi-a placut cum m-am simtit de vinovata si de exclusa zilele astea .
08 decembrie 2020
Eu sunt acasa, zilele acestea merg la serviciu rar.
Seful meu a fost bolnav, a avut virusul si prin urmare tot restaurantul a fost in carantina. Dpdv administrativ, figurez ca sunt inca la serviciu, am acumulat multe ore suplimentare luna trecuta si sefii mei au hotarat ca vom ramane acasa si vom primi salariu normal. A fost o decizie unilaterala pe care nu am reusit sa o contest pentru ca…limba.
Primul job pe care l-am avut aici, in Austria, a fost intr-o companie foarte mare, de mii de angajati, o companie multinationala unde procedurile si regulile sunt extrem de bine puse la punct si unde totul este transparent. Chiar daca dpdv al sarcinilor job-urile sunt asemanatoare, tot in bucatarie lucrez, diferentele sunt foarte mari.
Aici, la restaurantul micut, mesele se servesc a la carte si totul este mult mai dinamic si mai interesant, sunt momente de apogeu in jurul pranzului cand bipaie incontinuu masinaria prin care noi cei din bucatarie primim bonurile de comanda si suna incontinuu si clopotelul de care noi tragem ca sa anuntam chelnerii ca e gata o comanda. (asta e super fain, am tras si eu de cateva ori de el). La gatit in sine, la pregatire participam toti, curatam legume, portionam carne, fierbem, prajim, etc. La momentul in care incep sa vina clientii, fiecare are un loc, eu initial spalam vase si pregateam salate. Apoi am ajutat si in fata, la montarea preparatului pe farfurie, plating, tras de clopotel, etc si mi-a placut mult, desi este mult mai solicitant, mai ales cand nu intelegi limba si in agitatia si stresul ala nimeni nu sta sa iti vorbeasca usor si clar. 😊 dar, pentru ca mie imi plac provocarile i-am spus sefei mele ca imi place mai mult in fata si de cate ori s-a putut am lucrat acolo.
La primul job, bucataria era de 10 ori mai mare si se gatea pentru 600 de oameni dar mancarea era de cantina, 2 feluri de supa, 2 feluri de fel principal, 2 tipuri de garnituri si maxim 2 tipuri de desert. Plus sandivicuri pentru cei grabiti sau pentru gustari. Acolo totul era aproape industrial si cu proceduri si lucruri clare.
Daca din punct de vedere al muncii sa ai proceduri pentru mine, e plictisitor, din punct de vedere administrative, contractual este mult mai ok. Acolo am stiut exact ce contract am, care imi sunt responsabilitatile si drepturile si obligatiile. Care este ziua de plata si care este plata /ora net si brut. Care este plata pentru ora suplimentara, care este ora de intrare si ora de iesire. Care este luna din an in care imi voi lua concediu. Totul era clar.
Aici nu e asa. Nu ma indoiesc nicio clipa de intentiile bune pe care le au sefii mei, afacerea este una de familie si sefii sunt cei doi soti. Amandoi au fost mai mult decat amabili cu mine, au fost deschisi si au facut eforturi sa ne intelegem, sa imi fie bine, sa ma faca sa ma simt confortabil. Am facut o groaza de greseli la care ei au reactionat foarte bine. Cred ca sunt corecti si bine intetionati. Insa, cred ca pur si simplu asta este cultura micului intreprinzator intr-o zona rurala. Nu am primit o copie dupa contract desi am cerut. Nu stiu cum imi e calculat salariul si nici ce e considerata ora suplimentara. Pana si ziua in care intra salariul este un pic diferita. Cand m-au anuntat zilele trecute ca vom intra in „kurzarbeit“ un soi de somaj tehnic am cerut ceva detalii pentru ca am nevoie sa stiu care vor fi veniturile mele. Si am aflat ca eu am contracul pe 14 ore pe saptamana si ca voi primi 90% din acest venit desi voi lucra putin sau deloc. Desi imi place ce fac aici si le sunt lor recunoscatoare pentru atitudinea buna cred ca sunt iar nevoita sa imi caut altceva. Sa intru iar pe somaj, cum am fost in primavara in pandemie nu vreau, desi dpdv financiar este mai mult decat decent somajul aici., cam 900 eur cred ca luam eu.
Doar ca vreau sa gandim pe termen lung. Nu avem de unde sa stim cat va dura aceasta situatie cu pandemia si care o sa fie dinamica cu locurile de munca. Am nevoie de stabilitate nu am nevoie de un venit lunar pe o perioada limitata de timp. Plus ca nu vreau sa ajut la marirea numarului de romani asistati social, vreau sa produc. Plus ca ne gandim sa ne cumparam o casa. Anul viitor incepe Calin scoala si, dupa cum v-am mai spus , pana in vara vrem sa luam o decizie daca ramanem sau nu in zona rurala in care locuim acum sau daca mergem “la oras” . Si, avand in vedere cat este de convenabil produsul credit ipotecar aici, in Austria, cat de mica este dobanda, nu vad de ce am plati in continuare o chirie cand am putea plati o rata la banca.
Oricum, voiam sa va mai spun despre noi. De plictisit ,nu ne plictisim nici nu mai stiu cum e sa te simti plictisit 😊 . Este o perioada incarcata pentru business-ul meu si muncim mult. Eu,separate incerc sa dezvolt si alte proiecte pentru ca…pur si simplu asa sunt eu. Mereu in cautare, mereu in dezvoltare, nu stiu daca o sa gasesc la un moment dat ce caut de fapt. Vom vedea.
Copiii merg cam de 2 ori pe saptamana la gradi. In felul acesta ei isi satisfac un pic nevoia de socializare si de comunicare in limba germana si , de cealalta parte, gradinita nu este aglomerata.
Saptamana viitoare vrem sa facem bradul si sa ne impodobim casa. 😊
Si, pentru ca cele mai recente intamplari m-au facut sa imi dau seama ca sa fii bun nu e chiar gratis, am un nou indemn.
Fiti buni unii cu ceilalti, e ieftin! 😊
26 noiembrie 2020
Imi amintesc ca in martie, aprilie, chiar si in mai, granitele erau supra aglomerate. O gramada dintre romanii din diaspora isi doreau sa se intoarca in Romania.
Probabil ca unii nu aveau forme legale de munca si teama ca se vor imbolnavi si nu vor avea asigurare medicala ii speria asa ca au ales sa se intoarca acasa. Acasa unde, na…fiecare cunoaste pe cineva, care cunoaste pe altcineva si uite asa ajungi sa fii tratat medical fara asigurare. Fac o mica paranteza si va spun ca eu in urma cu multi ani, cand inca incercam sa aflu cauza migrenelor care si acum ma chinuie am facut un CT si un RMN. Desi eram asigurata, pe ambele le-am facut prin cunostinte, pentru ca, pur si simplu nu reuseam sa obtin o programare, rabdarea nefiind una dintre calitatile mele. Fiecare cred ca m-a costat in jur de 200-300 lei, bani inmanati intr-un plic medicului radiolog. Nu sunt mandra de asta si nu spun deloc ca am procedat bine. Doar…va spun cum am procedat, cred ca sunt 10 ani de atunci.
Ma intorc la diaspora si la cei care acum cateva luni stateau ore in sir si isi cereau dreptul de a intra in tara natala. Alta categorie cred ca a fost formata din cei carora le era teama de ce urma sa se intample. Cuvantul “pandemie” acum cateva luni avea o greutate muuuuult mai mare decat are azi. Si ne era teama. Unii se gandeau ca e sfarsitul lumii si isi doreau sa fie langa cei dragi, langa familia extinsa.
Stiu situatii de romani carora le era teama ca isi vor pierde serviciile si nu vor avea, la propriu din ce sa traiasca si preferau sa mearga acasa, la parinti, de exemplu, unde isi puteau cultiva legume si creste animale si asigura traiul.
Am inteles ca au fost situatii de oameni care lucrau in turism si carora angajatorul le asigura si cazare si, pierderea serviciului a venit automat si cu pierderea locuintei si prin urmare au fost nevoiti sa se intoarca.
Nu judec pe nimeni, fiecare stie cum e mai bine pentru el. Stiu ca atunci ma gandeam ca sigur ne e mai bine aici, in Austria si ca nu ne vom dori sa ne intoarcem.
Acum, in al doilea mare val, poate mai mare ca primul, credeti ca simtim la fel? Acum dorul de casa e si mai mare, singuratatea e si mai apasatoare, nevoia de fi inconjurati de oameni care ne cunosc cu adevarat e si mai greu de dus. Credeti ca vrem sa ne intoarcem?
Acum cateva saptamani a fost prima oara cand i-am spus sotului meu: “hai sa ne urcam in masina si hai acasa. Pana la Bucuresti facem 13 ore fara pauze, acum copiii sunt mai mari, mergem noaptea, conducem pe rand, ei dorm! “ Evident ca nu am facut asta si ca nu putem face asta. Eu lucram, copii mergeau la gradi, pandemie, pericol de carantina, pericol de a ne imbolnavi, pericol de a ii imbolnavi pe cei de acasa cu care intram in contact, bani cheltuiti pe teste. Am oftat si am stiut amandoi ca nici macar nu e o idee pe care sa o putem dezbate…
Ne dorim sa mergem in Romania, in vizita la oamenii dragi. De fapt noua ne e dor de sentimentul de confort pe care il aveam langa oamenii care ne cunosteau cu adevarat, aici nimeni nu ne cunoaste cu adevarat….
Nu vrem sa ne intoarcem. Unde sa ne intoarcem??? In fiecare zi, cand vorbim cu cei de acasa auzim doar de rau. Fratele unuia dintre cei mai buni prieteni de ai nostri, a fost luat de acasa cu ambulanta, confirmat pozitiv cu Covid , saturatie 84 si sta in curtea spitalului, intr-un cort, pe un sezlong. Nu mai sunt locuri in spital.
Si ma gandesc cu groaza ca asta e doar inceputul. Daca deja nu mai sunt locuri in spital, ce vor face peste o luna????
In aceeasi masura imi doresc doua lucruri:
1. Sa ramanem aici in siguranta,
2. Sa ii aducem pe cei dragi si expusi aici, cu noi, sa fie si ei in siguranta. Asta as face daca as putea. Si nu sunt singura care simte si gandeste asa. Stiu ca-s mai multi aici care si-ar dori sa aiba pentru parintii lor…macar siguranta unui loc in spital. Ce va mai conta in Romania daca ai sau nu asigurare medicala, daca ai cotizat la stat o viata intreaga daca nu vor mai fi locuri in spitale? Parintii mei, pentru ca se stiu cu probleme si pentru ca maica-mea e asistent medical, si-au cumparat apparat de oxigen. Il au acasa, sper sa nu-l foloseasca niciodata.
Deocamdata aici gradinitele si scolile sunt deschise. Luam in calcul sa ii retragem pe copii de la gradi. Ne e teama ca suntem prea expusi si ca oricand unul dintre noi se va imbolnavi…si nu nu e teama de boala cat ne e teama de felul in care (nu) ne vom organiza cu 2 copii mici si fara ajutor.
Copiilor le place mult la gradi, extrem de mult. Si invata multe, invata germana, isi satisfac nevoia de socializare cu alti copii, fac activitati. O sa le fie foarte greu cu noi acasa pentru ca amandoi muncim mult si avem multe proiecte in desfasurare si pentru ca pur si simplu nu putem inlocui gradinita si educatoarele…Nu stiu ce o sa facem. E posibil sa ia statul austriac decizia pentru noi, se vorbeste ca de saptamana viitoare se inchid iar scolile si gradinitele….
Va urez sa ramaneti sanatosi! Si daca totusi faceti cunostinta cu virusul, va urez sa aveti o relatie scurta si o forma cat mai usoara a bolii. ☹
Fiti buni unii cu ceilalti, e gratis!
11 noiembrie 2020
De obicei primesc multe intrebari despre un subiect pana sa ma hotarasc sa il abordez. Asta pentru ca timpul meu e limitat si pentru ca am atat de multe de scris, am atatea pe care as vrea sa vi le spun…
Despre subiectul de azi am primit doar 2 intrebari, doua persoane diferite m-au abordat si au vrut sa stie cum stau lucrurile. Eu am mai scris si am mai vorbit despre viata la tara aici, in Austria insa nu din perspectiva asta, cea a sigurantei.
Ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta in Viena ne-a zguduit pe toti. Oricum nu eram prea stabili din cauza pandemiei. Toti ne-am uitat la poze, unii poate si la filmari (eu nu am putut) si cred ca toti ne-am gandit: Si eu am fost acolo saptamana trecuta/luna trecuta…ieri. Oare o sa mai avem curaj sa mergem curand acolo? Noi, sigur nu!
Desi nu sunt nascuta in Bucuresti, In Romania, in ultimii 15 ani am locuit in Bucuresti. Bucurestiul este una din capitalele mari ale Europei dar nu mi-a fost niciodata teama din punctul asta de vedere, al terorismului.
Acum, azi, aici, in Austria, in minunata Viena, sigur mi-ar fi teama sa locuiesc. Daca am fi doar noi doi probabil ca nu as avea o problema. Dar suntem patru si doi dintre noi depind prea mult de ceilalti doi, asa ca trebuie sa ramanem in formula asta inca mult timp de acum incolo.
Cum e viata la tara in Austria? Ca in absolut orice alt aspect, cu avantaje si dezavantaje. Pentru cei care nu stiu pentru ca nu ma citesc de mult, am ales zona aceasta, aici la tara pentru ca aici avem oameni dragi care ne-au ajutat sa facem pasul acesta.
Sunt cateva avantaje pe care sigur le stiti sau le intuiti asa ca nu voi intra prea mult in ele. Aerul foarte curat, natura la dispozitia noastra, linistea, activitatile fizice facute cu mai multa usurinta, animalele, plantele, florile, fructele direct din copac.
La fel sunt si cateva dezavantaje populare. Distanta mare de parcurs pana la un mall, un cinema. Lipsa diversitatii in ceea ce priveste magazinele. Viata sociala limitata. Lipsa locurilor de munca.
Sunt sigura ca ambele liste sunt mai mari si oricum, intervine si subiectivismul.
Este un aspect care poate porni ca un avantaj si se poate transforma in dezavantaj si invers.
Toata lumea cunoaste pe toata lumea!
Ca sa te poti integra aici, in comunitate trebuie sa iti vezi de treaba ta, sa stai in patratica ta dar totusi trebuie sa fii respectuos si sa comunici cu vecinii si cu cei cu care intri in contact. Trebuie sa ai iarba tunsa si masina curata. Trebuie sa fii consumator de produse si servicii locale. Daca ai un vecin care vinde struguri, ar fi frumos sa nu te vada ca vii de la supermarket cu punga de struguri. Daca vine electricianul sa iti monteze o priza si este nevoit sa sparga din perete, ar fi bine sa ii accepti recomandarea si sa il suni pe prietenul lui zidarul. A, si apropo de mesteri, ofera-le ceva de baut si pregateste-te sa socializezi macar 10 minute cu ei dupa terminarea lucrarii. Toate astea sunt valabile daca vrei sa faci parte din comunitate, daca vrei ca al tau copil sa fie chemat la aniversari si daca, in general, vrei sustinere. Daca esti mai retras si tot ce ai nevoie este intre cei 4 pereti ai casei tale, poti locui in continuare la fel de bine la tara, cu conditia sa nu creezi probleme.
Din punct de vedere al sigurantei copiilor, nu e nicio surpriza sa va spun ca ii simtim in siguranta aici, din toate punctele de vedere. Sunt putine masini aici, traficul este foarte mic si oricum, sunt respectate trecerile de pieton si limitarile de viteza si se conduce prudent si preventiv.
In parc nu mi-e deloc teama ca Emma va gasi in nisip un chistoc sau ca se va zgaria Calin in vreun tobogan ruginit. Nu mi-e teama sa ii pierd din vedere in parc, pentru ca sunt mereu putini oameni si niciodata nimic suspicios. Nu mi-e teama sa ii las la gradi, usa mereu este incuiata. Nu mi-e teama sa ii pierd intr-un magazin cand intram la cumparaturi, mai mult de 10 clienti in acelasi timp nu am vazut niciodata. Am vazut noaptea, in jur de ora 11, cum copii cam de 10-14 ani plecau pe jos de la un fel de bal organizat de scoala, fiecare catre casa lui, neinsotiti de adulti. Nu mi-e teama niciodata pentru integritatea lor fizica. II simt in siguranta aici. Eu ma simt in siguranta aici.
Ne lipsesc multe lucruri din viata de la oras, v-am tot spus de-a lungul timpului. Probabil cel care ne afecteaza cel mai mult viata este lipsa oportunitatilor profesionale, dar, nestiind limba si fiind si perioada asta atat de imprevizibila, cred ca oricum nu am fi avut sanse prea mari nici intr-un oras mai mare.
A durat foarte mult sa scriu articolul acesta pentru ca noi inca dezbatem daca in primavara/vara ne vom cauta o noua locuinta la oras sau tot in zona asta, la tara. Calin incepe scoala anul viitor in septembrie si vrem neaparat sa stim ca el va avea continuitate, macar pentru ciclul primar.
Cum am mai spus, nu cred ca exista o cea mai buna varianta. Ce functioneaza pentru noi, e posibil ca pentru unii dintre voi sa nu functioneze deloc. Dar, din punct de vedere al sigurantei, clar la tara in Austria totul este la superlativ.
Fiti buni unii cu ceilalti, e gratis!
9 noiembrie 2020