Cum să te integrezi în Germania, din spital, în timp ce lupți pentru viața copilului tău

Unii dintre noi am știut mereu că vrem să locuim în altă țară. Alții ne băteam vehement cu pumnii în piept că nu vom pleca.  Și alții, ca mine, ignoram diaspora. Tu din ce categorie ai făcut parte?

Cu un simț patriotic extrem de dezvoltat, nu din pricina vechiului sistem care incă se simte pregnant in multe case, dar din dragoste de oameni, de limba, de muzica, de relief complet, de tradiții, de familie mare si extinsă și nu in ultimul rând am simțit mereu că pot aduce schimbarea in țara mea, că o pot face mai bună și mai blânda, mai fericită și mai sănătoasă, eu am facut parte din categoria: plec doar să invăț mai mult pentru țara mea, mă voi intoarce acasă mereu. Mi-am construit cu mare grija „baza” la care să revin cu mai mult elan pentru a munci la ceea ce deja imi propusesem. Am in minte atât de clară o conversație din 2012 de la examenul medical pe care il făceam pentru primul meu contract in afara țării: „Și, vă mai intoarceți domnișoară in țara asta după așa o șansă de a pleca?” a intrebat medicul… Am raspuns vehement și scurt: „DA, normal!”, ba chiar m-am simțit ușor jignită că indraznește să creadă că fug și nu mai vin inapoi.

Ai avut de făcut mai multe acomodări în ultimii ani. Din România în Norvegia. Câtiva ani mai târziu, din perspectiva de mamă, ai făcut din nou acomodarea din Norvegia în România și apoi, forțată, plecând în misiunea de a îți salva copilul ai fost nevoită să faci o nouă acomodarea, din România în Germania. Care dintre ele a fost cea mai grea? Și mă gândesc aici la diferențe culturale, sociale, reguli, limbă, etc.

De departe ultima mutare a fost cea mai grea din toate punctele de vedere. In primul rând nu era planificată, am facut totul in 10 zile, iar in al doilea rând am hotărât viitorul copiilor mei și asta a fost o presiune mai mare decât oricând. Simt că în acest  moment am ales pentru ei și sper că am facut alegerea corectă pentru amândoi.

Logistic ne-am descurcat destul de bine, având deja experiența relocării. Diferențele culturale și sociale le-am simțit destul și chiar am avut de infruntat multe momente de marginalizare in prioritizarea inchirierii unei locuințe, de exemplu. De cele mai multe ori ne-a fost foarte greu să obținem o prima intâlnire sau discuție, dupa aceea totul a mers mai ok. Ducem in spate o istorie recentă a multor conaționali care și-au făcut simțită prezența intr-un mod nu prea plăcut și de multe ori ni se spune la finalul unei conversații: „Ce fain că am cunoscut și oameni ok de la voi din țara…!” Mie imi plac regulile, și in Norvegia am respectat cu drag limitele si regulile, și in România le respect de altfel. Limitele și regulile ne educă si ne organizează, exact ca la piticii nostri care au nevoie de libertate dar cu limite și reguli blânde. Cea mai mare provocare este partea cu limba germana. In Norvegia am invățat cu placere partea de bază a limbii deoarece nu m-a obligat nimeni, pentru că vedeam cât de multe eforturi fac toti cei pe care ii intalnesc să imi vorbească in engleză, cumva m-am bucurat să le arăt că și eu pot invăța limba lor. Pe când cu germana este o obligație constantă, am fost  forțată de imprejurari să invăț singură intr-o camera de spital in timp ce gândurile, grijile mele și timpul meu erau cu totul dedicate altor oameni si priorități. Să inveți o limbă pentru a-ți salva copilul de la moarte nu e imposibil dar nu e cel mai bun moment al vieții in care să o faci. Am avut momente de neputință din cauza limbii, am avut momente de om complet lipsit de reacție din cauza barierii lingvistice. Durerea este mare pentru că nu pot vorbi ața cum știu mai bine, nu pot povesti cu adevărat in limba cea mai dragă mie.

Când a devenit evident că Agnes trebuie să își continue lupta în altă parte și că statul român nu va suporta cheltuielile, eu te-am rugat să mă lași să scriu despre asta și să strângem banii necesari măcar pentru închirierea ambulanței aeriene. Ți-a fost foarte greu să accepți. În primul rând pentru că îți era greu să ceri bani oamenilor și în al doilea rând pentru că nu voiai să o expui pe Agnes pe internet. Azi, scrii aproape în fiecare zi pe internet despre ea, despre voi. De ce o faci?

Până la boala lui Agnes eu nu am postat poze cu ei pe social media, orice poza era discret facută, din spate sau fără să li se vadă fațuca zâmbitoare și minunată. Ba chiar am sfatuit in jur sp nu mai posteze nimeni poze cu copii. Am inceput să fac publică imaginea lui Agnes in momentul in care am scris despre boala ei si am vrut să fac cunoscute cât mai multe detalii despre parcursul nostru pentru a putea ajuta alte familii in aceeași situație. O poveste medicală, oricât de reala este, oricât de bine si detaliat este scrisă, nu are acelasi impact dacă nu ii alături o imagine reală a omului care trece prin ea, in cazul acesta fiind Agnes, fetița mea. Pe Filip l-am expus mult mai putin, și asta destul de târziu, abia cand dorul de el, lipsa lui de langa mine și Agnes au devenit durere… Scriind despre asta am simțit că imi este mai usor puțin, măcar pentru incă o zi.

De ce am cerut ajutor atât de greu? Evident, neacceptarea faptului că după atâția ani de muncă mi se intampla mie așa ceva. Aveam economii in caz de urgență, aveam separat fonduri de economii pentru copii, aveam totul foarte bine calculat pentru cel putin câțiva ani… și, brusc, nimic nu mai era suficient, fondurile bine calculate nu erau calculate pentru o noua relocare de urgență cu familia de 4, cu un avion privat in regim de ambulanță, cu multe vizite la medici, despre care nu știam cât vor costa, pentru inchirierea și mobilarea unei alte case și pentru incertitudinea unui job bine plătit pentru soțul meu, care urma să ne intrețină pe toți cât timp eu voi avea grijă de copii. Așa că, am avut curaj și am strigat după ajutor, intâi prietenilor și in foarte scurt timp lumii. Mesajul situației noastre s-a viralizat extraordinar de repede și am primit suport financiar de la oameni pe care nu ii intâlniserăm vreodată. Nu voi uita niciodată impactul pozitiv pe care l-a avut fiecare mâna de ajutor intinsă către noi la acel moment, financiar desigur, dar moral mult mai mult. Așa că mulțumesc, am invățat să cer când chiar nu mai pot și asta mă ajută teribil. Am invățat greu dar sunt recunoscătoare pentru această lecție.

Lăsând la o parte lupta pentru viața lui Agnes, documentarea constantă, procedurile medicale zilnice, reacțiile adverse, uneori intervențiile ce presupun anestezie totală, incertitudinea, spune-mi care este cea mai grea povară de dus zi de zi?

Cel mai greu imi este că lipsesc din viața fiului meu. Imi este cel mai greu să scriu sau să vorbesc despre asta iar lacrimile imi năvălesc ochii ori de câte ori indrăznesc să imi trimit gândul către această durere. Incerc să o rezolv prin terapie specializată si să mă echilibrez pentru a putea funcționa dar, imi este cumplit fără el. Dupa care le pot enumera pe celalalte pe care le poți bănui deja: lipsa soțului meu și căldura dragostei casei noastre, intimitatea și libertatea de a trăi măcar o zi normală in ultimul an și 2 luni, funcționalitatea mea ca individ(mamă de doi, carieră, viață socială).

În România să locuiești timp de peste un an într-un spital, cu un copil ar însemna coșmar. Noi, din pozele și filmulețele pe care le postezi, vedem o cameră colorată, veselă, plină de jucării. Pe Agnes o vedem și pe jos, pe podele, vedem bibliotecă, o varietate mare de haine și de încălțări, un mare cărucior. Unde stati voi? La un hotel? Ce aveti în camera de spital? Tu unde dormi? Aveți un șifonier? Unde îți speli hainele? Unde îți bei cafeaua? Unde îți faci cafeaua? Când doarme Filip la voi, el unde doarme?

Din toată neșansa ca Agnes să aibă aceasta boală in urma unui banal virus, am avut șansa să ajungem la un spital care nu numai că ne-a primit și ne-a salvat copilul, dar ne-a și oferit posibilitatea de a ne adapta și a trai cât de cât in condiții asemănătoare cu un fel de „acasă”. Locuim intr-o cameră dublă, avem vecini de cameră in marea majoritate a timpului, asistentele incearcă să ne lase singure in weekend tocmai pentru a putea beneficia din plin de vizitele lui Filip cu tati. Este obositor si frustrant de multe ori să schimbam vecinii la câteva zile și să le tot spunem „pa pa”. Dar, punând intrebarea de așa natură incât să scot la iveala lucrurile pozitive, pot spune că suntem norocoase și reușim să facem cam tot ce face un copil acasă. Ba chiar avem aici pe secție o bucătarie utilată și am făcut fursecuri și biscuiți, banana bread și multă omletă sau pancakes. Tot acolo e și un automat gratuit de cafea și apă fierbinte plus multe sortimente de ceaiuri si chiar câteva supe instant. Mâncarea este decentă, desigur că după un an și 2 luni știm totul și suntem sătule de aceleași gusturi, dar mâncarea este ok pentru o ședere mai scurtă. Cu hainele și lucrurile de acasă avem o logistică foarte bine pusă la punct in familie, astfel incât soțul meu cară mereu hainele murdare acasă și ne aduce haine curate. De cele mai multe ori ne ajuta mama mea iar dupa ce ea nu a mai putut a venit mama lui din Romania destul de des si de lung timp in Germania. Incerc intotdeauna să nu mă incarc cu prea multe lucruri aici la spital pentru că trebuie mereu păstrat totul la minim, din motive de igienă și de spațiu dar totodată și pentru că imparțim aceeași cameră cu foarte multă lume. Agnes are un arsenal de rochițe și fustițe, bluze personalizate și tot felul de accesorii. Blogul nostru a avut un impact mare in Germania și foarte multă lume dorește să ne ajute să depașim cât mai bine șederea lungă in spital, astfel incât Agnes primește destul de multe daruri și este fericită din punctul acesta de vedre. Și pentru mine e un ajutor fantastic pentru că am mereu activitați noi și jocuri noi de făcut cu ea aici. Filip a dormit de cateva ori doar, dar avem posibilitatea de a lua incă un pat de pacienți si să-l lipim de cel al lui Agnes astfel incât facem un „king size family bed”, e un răsfăț total când este și el aici.

Știu că nu ești singura mamă de acolo și Agnes nu este singurul copil care duce lupta cu boala asta. Ați legat prietenii? Vă ajutați? Copiii s-au conectat? Sunt și alte nationalități acolo? Poate alți români?

Din păcate nu sunt singura mamă, nu suntem singura familie cu astfel de situație. Am invățat să prioritizez altfel totul de când sunt aici. Pentru cei care cred că iți pot imagina sau inchipui ceea ce traim , le spun nici să nu incerce acest lucru. Nu au cum să ințeleagă durerea noastra, desigur că pot empatiza, ne pot incuraja si ne pot sta alături  dar nu pot spune: „Știu prin ce treci, te ințeleg!”. Așa că, da, prietenii de suferința de aici din spital sunt cei care ne ințeleg cel mai bine. Agnes este singura pacientă conectata la Berlin Heart de altă naționalitate. Toți ceilalți sunt nemți, și vorbesc germana și cu câțiva chiar am comunicat in engleza, eu am invățat germana de la ei iar ei și-au exersat engleza. Au făcut și tot felul de glume haioase pe seama pronunției mele și asta parcă ne-a unit și mai tare, libertatea de a glumi și povesti și altele in afara de inimile bolnave ale puilor noștri.

Trebuie să spun aici că, mai presus de noi, cei care ne plângem durerea șederii aici și a unei așteptări incerte, este durerea părinților care și-au pierdut copilul și care ar da orice să fie in locul nostru…Asta ne dă mereu putere să mergem mai departe, ai noștri incă sunt cu noi!

Care este relația cu personalul medical? Ai vorbit în engleză cu ei? Încă o faci? Șiu că faci eforturi să înveți limba germană, dar ai ajuns la nivelul la care să poți avea discuții cu medicii în germană? Care este atitudinea personalului medical față de non vorbitorii de germană?

Cu vorbitul limbii germane e un subiect tabu. Nici nu știu dacă să o iau ca pe o incurajare faptul că toți cei de aici cred in abilitatea mea de a invăța atât de repede limba germană sau ca pe o amintire constantă că nu mă aflu in țara mea cu limba mea maternă, pe care o iubesc atât de mult. Pe scurt, ei vorbesc cu mine germană in acest moment, eu raspund intr-o germană engleză fabuloasă, numai de mine știută, și le spun foarte clar unde nu ințeleg și ei repetă sau chiar imi traduc in engleză. Subliniez faptul că majoritatea personalului vorbește engleză destul de ok. Când suntem in timpul „liber”, nu e vizită sau procedură medicală cu multă lume, sunt câțiva medici mai tineri și asistente foarte draguțe care imi vorbesc direct in engleză și nu schimbă deloc in germană. Acestea sunt deja super momente de relaxare pentru mine și neuronii mei mult prea obosiți deja. Elementul pozitiv este că Agnes intelege ce vorbim indiferent de limba folosită, fiind expusă zi de zi la 3 limbi, ii este ușor să se adapteze la oricare dintre ele.

Spune-mi despre Filip. Cum ați reușit să gestionați acomodarea lui? Merge la grădi? Învață germană? Cum se raportează el la sora lui?

Filip a reușit să prindă un loc la gradiniță incă de anul trecut, mare provocare să găsim loc liber aici in Munchen. Din fericire pentru noi este o gradiniță internaționalî in care se vorbește multă engleză, drept urmare Filip comunică cu oricine acum intr-o engleză destul de ok. Doar că, incă nu a invățat germană, este in proces, probabil o să dureze tot anul viitor și chiar sperăm să reușească sa fie expus mai mult și la gradiniță la limba germană. Primele 6 luni ale lui nu au fost cele mai fericite la grădi, abia dupa ce a depașit bariera lingvistică a inflorit și a cerut singur să meargă acolo. Raportat la Agnes, Filip e in urmă cu germana dar inainte cu engleza in acest moment.

Iar referitor la relația lor, sunt foarte impresionată că au reușit să păstreze minunata legatură frațească. Desigur că ies și scântei când amândoi vor același lucru in acelați timp, dar dragostea invinge și asta o vad la ei de fiecare dată când sunt impreună.

Robert, soțul tău este un erou mai din umbră. Când încă nu știați dacă Germania este cea mai bună variantă și luați în calcul și Austria, soțul tău era dispus să lucreze orice doar să intre în sistem și astfel Agnes să beneficieze de asigurare medicală. Ce face el acum? Cum s-a acomodat culturii nemțești? Cum v-a afectat pe voi situatia asta extraordinară? V-ati indepărtat din cauza problemelor? V-ati apropiat mai mult? Comunicati?

Robert este totul meu, fără el viața mea din acest moment se va prăbuși. Și clar nu mă refer la partea financiară doar, ci la sprijinul moral, suportul psihologic, umărul pe care plâng, liniștea pe care mi-o oferă când imi spune să am grija de Agnes că fac cea mai buna treabă din lume iar el are grija de Filip și să am incredere in el că face tot ce știe mai bine. Faptul că primele 3 luni aici, pe un ger teribil el pleca la un job oarecare dimineata la 5 de acasa si venea seara după 8. Acesta era un Robert pe care eu nu il cunoșteam, era departe de băiatul simpatic de răsfățat de tot ce era in jurul lui. Am descoperit că am lângă mine cel mai bun tată pentru copiii pe care mi i-am dorit și i-am așteptat o viață întreagă.

El a reușit să isi găsească un job pentru pregătirea lui dupa 4 luni de locuit aici. Nu a fost ușor deloc, sunt mândră de el ca a reușit prin forțe proprii să depășească momentele grele din viața noastră și să facă bine la interviuri, eu nu cred ca mă mai puteam concentra… Așa că, stâlpul meu este el. Desigur că ii lipsește tot ce a lăsat în urmă, ii e dor de ce construise acasă dar mereu ne spune că ne are pe noi și asta e cel mai important. Suntem impreună, mai apropiați decât oricând altă dată chiar daca ei doi sunt acasă și noi două aici, la spital.

Ați întâlnit alți români acolo? Stiu că este o comunitate mare. Ati avut sustinere din partea lor?

Da, suntem fericiți cu faptul că am intâlnit 2 familii aici, au auzit de noi de la prietenii lor care ne-au ajutat cu Agnes inițial. Au fost mult mai mulți, dar cu ei am rămas apropiați. Plus că am avut norocul să o am aici pe una dintre amicele din facultate si impreună cu familia ei avem multe interese si activitați comune. Plus câtiva români fantastici chiar aici pe secția noastră și in spital. Fără ei totul ar fi fost mult mai anost. Mă bucur in fiecare zi când le vad pe fetele noastre românce la lucru, Agnes le iubește mult, sunt suportul nostru de aici.

Știu că nu îți place să vorbești despre asta, dar eu știu că tu ajuti și ai ajutat și alte familii care au fost în situații asemănătoare. Plecând de la informatii, pâna la bani și chiar cu găzduire în casa voastră. Știu că o faci cu drag și cu cea mai mare deschidere. Dar, ai multe lupte de dus și deși esti cea mai tare, ești doar una. Oare toti copiii care au acelasi diagnostic ca Agnes ajung acolo?  Cum am putea să facem în așa fel încât familiilor care trec prin ceea ce treceti voi, să le fie mai ușor parcursul. Cum să ajungă acolo? Sau cum să ajungă mai ușor acolo? Ce e nevoie și unde? Nu toti oamenii au puterea si deschiderea , și, de ce nu, sustinerea de care voi ati avut parte pentru a ajunge acolo. Tu, acum, având o privire de ansamblu, poti pune degetul și poti spune: aici e problema ? asta trebuie schimbat in România. Poate o broșură. Poate o intreagă campanie de constientizare. Poate un ONG care să strângă bani și să îi ajute pe oameni cu relocarea. Cum vezi tu, pe termen lung o solutie?

Cred cu tarie că intrebarea aceasta e demnă de un alt interviu de vreo 10 pagini. De la tot ce ai spus a pornit ideea blogului. Să fac vizibilă lupta pentru salvarea copilului in altă țară atunci când in țara ta ți se spune că nu are nicio șansă și că o sa moară  foarte repede. Logistic știu ce e de făcut să fugi din România, să intri cu cizmele noroite intr-un sistem din altă țară si după aceea să fugi la spital și să le spui că ei sunt ultima ta speranță. Desigur că am toți pașii scriși intr-un document și am trimis deja procedura de „fugă” multor familii. Este oare asta soluția pe termen lung? Câti copii credeți că au șansa să aibă părinți curajoți care să infrunte tot doar pentru o ultimă șansă? Mult prea putini… Vazusem o statistică pe România cu câți copii mor in fiecare zi la noi in țara, m-am ingrozit… e nedrept.

Idealistic știu ce e defacut și pe termen lung la noi in țară pentru a imbunătați sistemul, am vazut cum funcționează, am invățat mult, m-am documentat, am facut legaturi si conexiuni logice, imi dau seama cât de multe ne lipsesc nouă acasă pe partea de Cardiologie pediatrică, vad câtă nevoie este de specialiști, de aparatură si de bani, mulți bani ca să ai parte de toate astea. Sincer si aici este lacunar sistemul, de la partea umană până la buget. Ca să pun punctul pe I cred ca cel mai greu de obținut și de format sunt medicii specialiști. Restul se mai rezolvă prin fundații și asociații sau chiar bugete de stat. Dar oamenii buni lipsesc cu desăvârșire, oameni formați in ani si zeci de ani, oameni care iși dedică viața cercetării și muncii pentru a salva copii cu boli cardiace grave. Nu e o specializare pe care o poți avea pe lângă altele, nici măcar nu poți să spui sunt cardiolog și de adulți și de copii, e un volum mult prea mare de cunostințe și de precizie. Am invatat asta după mult timp petrecut aici și am văzut câti medici rezidenți vin și pleacă și nu aleg ca specializare finală cardilogia pediatrică, pentru că e a naibii de grea și emoțional cred că e grea. Recunosc că si aici mor mult prea mulți copii… cum îi spuneam la inceput lui Robert, simt mirosul morții și frica de ea aici pe holuri.

în România și in alte țări lipsite de specialiști, copiii ca Agnes mor, nu au nicio șansă din start, și sunt multe alte boli care ii duc tot la șanse zero pentru care sistemul de sănătate este mult prea sarac. Mulți ani cred că fugă o să fie solutia pentru bolile cele mai grave. Imi pare rău că spun asta dar nu mai sunt naiva din urmă cu un an și jumătate care voia să schimbe lucrurile in țara ei și să facă diferența. E mult prea mult de lucru până să se ajungă la un nivel atât de performant. Sunt asociații care incearcă să aducă specialiști să opereze la noi in țară, fac campanii peste campanii, se luptă mult de tot să ii ducă pe cei mici in alte țări și incearcă să salveze cât mai mulți copii cu formularele S2, in care statul român iși accepta neputința salvării lor și le decontează intervențiile in alte țari acceptate. Se fac zboruri comune pentru acești copii, mulți oameni ajută. Da, aici se misca cat de cât lucrurile și aici se poate oferi ajutor și informare constantă. Dar tot e foarte putin pentru cât de mulți copii mor. Totuși se face ceva și oamenii au incredre și mută munții din loc impreună. Susțin aceste asociații atăt de mult cât pot și le sunt alături.

Cum s-a schimbat relatia cu prietenii tăi. Știu că toată lumea te sustine. Dar, simti că ei de fapt nu au cum să înteleagă? Dar cu familia extinsă?

Prietenii sunt și vor rămâne acolo, relațiile noastre au inghețat acum. Eu știu că ei sunt cu mine, eu nu mai sunt cu ei acum dar mă intorc. Nu vreau să se pună in locul meu, nu le dau voie să facă asta nicio clipa. Am tot ce trebuie din partea lor, siguranța că ei sunt acolo când eu ies de aici și faptul că ii simt atât de aproape și atunci când nu ne spunem nimic. Ei știu ăa dragostea mea pentru ei este sinceră. La fel și cu familia extinsă, care imi oferă mereu suportul moral și dragostea necondiționată de care am nevoie.

Eu când am o problemă care simt că mă copleșește mă gândesc la tine. La naiba, dacă Roxana poate, cum să mă plâng eu că iar mi s-a stricat mașina sau că nu reușesc să slăbesc. Tu mai ai și griji mici? Te mai supără problemele mărunte? Sau ai invățat să te bucuri de fiecare mic gest frumos pe care noi oamenii in viața de zi cu zi îl vedem frivol și il ignorăm?

Am rămas om. Chiar daca pare desprinsă dintr-un film, povestea aceasta a noastră. Desigur că am altă scară de valori asupra problemelor și rezolvarilor lor in acest moment dar asta nu mă face să nu mă necajesc că mi-am pierdut o mânușă, că iar imi stă părul ca o matură, că am mâncat noaptea și am pus 2 kilograme aiurea, că nu am rochița aia verde la mine la spital ci e acasă in dulap și tot ața. Dar, am invățat mult mai mult să apreciez lucrurile pe care nu le observam inainte: sunete, mirosuri, culori, gaze și nori pufoși, zâmbete și sclipiri de priviri, bucuria aerului curat după luni de zile de stat doar in spital, libertatea de miscare si multitudinea de activitați făcute doar in raza unui kilometru.

Sunt un om și eu și imi place să nu-mi pierd această calitate.

În toti anii pe care i-ai petrecut ca expat, ai simtit vreodată rușine când ai spus că ești româncă? Sau ai evitat vreodată să îți spui nationalitatea? Te-ai lovit de discriminare? Îți e teamă ca ai tai copii se vor lovi de discriminare? După ieșirea din spital , pe termen lung, planul vostru este să rămâneți în Germania sau mai acordati o sansă României?

România a primit deja câteva șanse de la mine și chiar și de la familia mea. Oricât de mult o iubesc, nu mă intorc acasă la ea dar rămâne casa mea, voi fi fiica rătăcitoare care o să o poarte in suflet mereu. Da, am infruntat multe priviri, cuvinte și gesturi pentru faptul că am zis că sunt româncă. Știi ce? Nu m-am supărat! Nu era vina oamenilor acelora că nu știau mai multe despre noi. Mereu am stat și m-am intrebat dar câte știu eu despre ei? Probabil puțin mai mult decât știau ei despre noi dar asta nu imi dă dreptul să ii judec. Sunt sigură că au traumele lor și acum isi exercita puterea asupra mea doar pentru că se cred indreptățiți. Eu am spus mereu că sunt din Romania. M-a durut foarte tare când prieteni români nu au avut curajul să spună că sunt din România când au fost intrebați de unde vin. Eram plecați impreună pe un alt continet. I-am intrebat de ce au făcut asta?am fost curioasă să vad de ce le este rușine? Pentru că exista și reversul medaliei și am primit și remarci de genul: „wow, România, cât de tare pentru că….”

Nu cred ca Agnes și Filip vor suferi de discriminare oriunde vom merge vreodată să locuim. Atâta timp cât in casa noastră acest subiect este unul tratat cu egalitate și explicațiile pentru faptul că suntem diferiți vin intotdeauna pe un ton pozitiv ți scoatem in valoare cele mai bune lucruri ale diversitații. Se poate să fie discriminati dar ei să nu o ia ca pe o insultă ci doar să se gândească la bieții oameni care nu au depașit un anumit nivel de cunoaștere ca să nu spun ințelepciune.

Ai resentimente față de statul român ? față de sistemul medical românesc?

E ideal să găsești un vinovat al problemelor tale. Statul nostru a fost bolnav foarte mult timp, incă are multe de reparat. Am luat-o inaintea lui și l-am provocat la ceva ce incă nu e pregătit să facă, li se intâmplă și oamenilor asta. Imi pare rău doar că nu a putut mai mult. Până ca statul român să rezolve situații precum cea a lui Agnes, chiar prefer să pornească de la problemele majore pe care le intâmpină și să rezolve lucrurile de bază. Ajungem și la tehnologii moderne de medicina după ce astupă cu brio găurile din ultimii 30 de ani.

Da, sunt supărată că ne mor copiii acolo. Mult prea mulți.