Cum se integrează Auslanderii in comunitățile mici?

M-a intrebat cineva, intr-un mesaj, dacă e greu să te integrezi intr-o comunitate mică de la țară, fiind străin.

Cel mai bun răspuns e că trebuie să vrei să faci asta și trebuie să fii dispus să faci eforturi.

Acum două zile de la ora 2 pana la aproape 5, de Faschingdienstag  am participat la niste obiceiuri locale care m-au scos  din zona mea de confort.  Am mers cu localnicii, de la o casă la alta (doar la cele care erau semnalizate), pe jos, evident și cu cei mici, și am socializat cu fiecare gazdă. 

Acasă aveam multe de făcut, imi era frig și nu mă simțeam chiar confortabil să vorbesc cu ei dar, am făcut eforturi să le arăt că vrem să ne integrăm in comunitate, am pus intrebări despre cum iși ingrijesc curțile, despre copii, despre sărbătoare. Ei la rândul lor au inceput să ne adreseze intrebări, un cuvânt in engleză (pentru care iși tot cereau scuze că nu l-au pronunțat bine) două cuvinte in germană și alte două mișcări de mimă. Mi-a plăcut tare un moment in care eu eram prinsă intr-o discuție, Gabi, soțul meu era prins in altă discuție și Emma alerga pe o terasă mai inaltă. Când s-a apropiat de margine, am văzut un bunic, care era acolo cu al său nepot, că s-a apropiat de Emma, i-a spus ceva și a indreptat-o in direcția bună. Apoi, s-a uitat la mine și, zâmbind, a ridicat degetul mare in semn de OK, totul e in regulă. Nu erau adultul și copilul. Erau adulții toți care aveau grijă de copiii toți.

Ca să te integrezi in comunitate trebuie să le arăți că vrei să te integrezi in comunitate. Nimeni nu va veni cu un coș de fructe la tine, așa cum vezi in filme, să iți ureze bun venit. Dar e posibil ca, dacă tu te duci la ei să le ceri un măr să iți ofere un coș cu fructe.

Nu spun că așa e peste tot și că dacă faci așa totul o să meargă strună. Eu susțin ideea de atitudine bună și proactivă.

Cumpărăm mezeluri pentru copii de la Unimarkt-ul din sat, de la raionul de produse bio, cele mai multe produse in zonă, de localnici. L-am intrebat azi pe soțul meu, el fiind responsabil de cumpărături. Cum faci să ceri mezeluri feliate, cum spui? Mi-a spus că nu știe cum, dar că mereu ii zâmbește doamnei și că reușesc cumva, și el și doamna să se facă ințeleși unul de celălalt. Ieri a venit acasă cu feliile de șuncă băgate intr-o chiflă. Doamna de acolo i-a făcut un sandviș dintr-o chiflă și 12 felii de șuncă. Nu a fost nicio problemă, a mulțumit și acasă noi ne-am amuzat impreună.

Așa că, atitudinea e cea mai importantă. Am auzit povești despre o familie de străini, tot aici in zonă, care au făcut multe probleme și care s-au evidentiat negativ inclusiv in grădiniță. Nu o să dau detalii pentru că nu am văzut cu ochii mei, au fost zvonuri pe care le-am auzit. Dar, dacă singura experiență pe care austriecii de aici au avut-o cu românii a fost una mai puțin bună, este evident că vor fi reticenți la următoarea.

E ok să fie așa? Nu. Nu e ok față de noi cei care le călcăm pe urme. Dar, indiferent că e sau nu corect, pur și simplu așa stau lucrurile. Noi nu pornim de la zero in relația cu austriecii, sau de la plus. Noi pornim de la minus și trebuie să demonstrăm.

Știu că am mai spus asta, dar atitudinea e cea mai importantă. Vrei să te integrezi intr-o comunitate mică? Trebuie să vorbești cu ei, trebuie să interacționezi cu ei, trebuie să coci prăjituri și să mănânci și să bei cu ei.

Și trebuie, in mijlocul zilei, intr-o zi de muncă, să lași tot ce ai de făcut, să iți desenezi niște mustăți și să iți pui urechi de șoricel și să te plimbi cu cei din sat 3 ore prin frig. Ei făceau eforturi să vorbească cu mine in engleză așa că am făcut și eu eforturi să vorbesc cu ei in germană. Ei veneau să mă intrebe dacă beau sau dacă mănânc și eu nu ii refuzam. Deși nu voiam nici să beau și nici să mănânc.

Experiența a fost una reușită și la final am stabilit cu celelalte mămici să ne mai vedem astfel incât copiii să se poată juca in afara gradiniței. 

 

Voi cum v-ati integrat in comunități mici?

 

 

 

 

 

 

Clubul Cultural Românesc din Austria

 

  Cu Dana Medves, una dintre cele două fondatoare, am vorbit prima dată in comentariile unui articol postat de mine la inceputul anului. Imi povestea despre incercările ei de a promova cultura românească in rândul românilor din Austria.

 I-am propus să fac un articol despre activitatea lor, in speranța că le va ajuta in promovare și astfel mesajul lor va ajunge la mai multe persoane.

 Am crezut că o să fie un articol de genul: clubul a fost inființat in anul…, viziunea clubului este… , iși propun să…. , au sprijin din partea…

 Dar, nu a fost așa, pentru că, deși doar prin intermediul ecranului și al telefonului le-am cunoscut pe fete. Pe fetele cu ii. Pe Dana Medves și pe Adela Manta. 



 Ele sunt românce stabilite in Austria. Una de de 6 ani, cealaltă de 15 ani. Fiecare este mama. Una are două fete,  Ema și Erica, cealaltă o are pe Vanessa.



 Dar, știti ce a trecut cel mai mult la mine, de cealaltă parte a ecranului? Prietenia lor. Felul in care se uitau una la cealaltă și se ințelegeau din priviri, care dintre ele să  răspundă și care să continue, care să mute camera și care să citească.  Felul in care Dana făcea referire la Adela. Zambetul identic pe care l-au avut când le-am spus că sunt frumoase. Complicitatea lor, increderea una in cealaltă și mai ales conștientizarea faptului că impreună sunt mai puternice.  Și, bineințeles, mândria pentru ceea ce au construit impreună pentru fetele lor și pentru alți copii români.

Au realizat impreună faptul că, pe măsură ce fetele lor preluau cultura și sistemul austriac, iși pierdeau identitatea culturală română. Cel mai mult in zona  de limbaj au observat modificări:

Azi mă duc la Schule și mi-am uitat Federschachtelul

“Erica a început să weinen”

 “M-am cățăraten.”

Sunt sigură că mulți veți rezona cu proprozițiile de mai sus. Până și Călin al meu, de doar 1 an și jumătate aici, amestecă limbile.  Pur și simplu, discuțiile de acasă cu mama și tata, devin insuficiente in timp pentru dezvoltarea unui vocabular bogat in limba română.

Și atunci, fetele cu ii au decis că e timpul să facă ceva, nu doar să constate și să se plângă de lipsa de vocabular a copiilor,  așa că au inființat acest club, pe banii și munca lor, bineînțeles.  Clubul Cultural Românesc din Austria

Până acum, in cele aproape 7 luni de activitate, au organizat serbări la care copiii din club au invățat cântece și poezii și au pus in scenă piese de teatru cu diferite ocazii. Au organizat workshop-uri de meșterit felicitări, au organizat picnicuri cu activități in aer liber, au primit  cadouri de Crăciun și au avut un schimb de experiențe și felicitări cu elevii unei școli gimnaziale din România. In timpul acestor intâlniri distractive și relaxante pentru copii, cele două fondatoare, Dana și Adela au avut grijă să introducă discret copiilor și noțiuni despre tradițiile românești, despre autorii scenetelor in care ei au jucat, Caragiale și chiar un pic despre Creangă. Le-au povestit copiilor un pic și despre istoria românilor și ce sărbătorim de fapt de 1 Decembrie.



Dana și Adela au ințeles că cei mici sunt mai receptivi la informații atunci când se joacă. Au ințeles că nu vor putea să facă o oră de istorie in care să le citească copiilor din manualul de istorie și ei să rețină anii de domnie ai lui Stefan Cel Mare. Așa că au ales să se joace cu ei, să ii provoace să se joace impreună și să invețe in același timp.

Fetele cu ii fac ceva minunat. Ii ajută pe copiii români de aici din Austria să iși ințeleagă originea, să iși ințeleagă bunicii. Ii ajută să prindă drag de România și de cultura românească. Ii ajută să nu uite de unde au plecat, sau de unde au plecat părinții lor. Și asta nu e deloc lucru mic, ba dimpotrivă.

Am participat și eu cu Emma și Călin la doua dintre intâlnirile on-line ale clubului. Prima dată, săptămâna trecută am cântat cântecele despre Ziua Mamei și s-au spus câteva poezii cu aceeași temă. Aseară ne-am văzut iar și Călin a cusut pentru prima oară in viața lui cu un ac adevărat pe etamină. Materialele necesare le-am primit de la Club prin poștă. Călin a fost incântat de activitate insă nu a avut răbdare să iși ducă proiectul la bun sfârșit. Nu-i nimic, avem timp pănă pe 1 Martie. In timp ce coseau, Adela le-a citit căteva rânduri despre mărțișoare, despre istorie și semnificație. Chiar și eu am aflat lucruri noi, nu doar Călin.


Hai să vă spun cum e de fapt la aceste intâlniri. Copiii sunt relaxați, participă benevol la activități și se vede că le place să fie acolo.  Pe parcursul intâlnirilor, pe lângă tema specifică fiecărei intâlniri se joacă diverse jocuri cu reguli simple, jocuri menite să le dezvolte copiilor vocabularul, să formeze asocieri mai ușor intre diverși termeni, să creeze familii de cuvinte și totul in timp ce copiii se distrează.

Ai mei, Emma și Călin sunt mici și nu au nici exercițiul statului timp de o oră in fața unui laptop , anajați intr-o activitate, insă, mai ales pentru Călin ambele intâlniri au fost un succes.

Pe lângă toate avantajele evidente de mai sus, copiii, și chiar și părinții, câștigă,  preț de o oră, sau mai mult, sentimentul de apartenență la cei asemeni lor.

Deși, din punct de vedere geografic noi suntem departe de acest Club, atâta timp cât intâlnirile vor avea loc online noi vom incerca să participăm și ii vom susține in acest demers al lor cu tot ce vom putea.

Primul pas a fost să completez formularul de adeziune și să plătesc taxa de membru de 25 eur / an.

Știu că au planuri multe și idei minunate, nu vreau să le stric surpizele doar pe una dintre ele țin musai să o dezvălui, un pic. Vor să facă in așa fel incât să aducă pentru copiii de aici cărți in limba română. Cum să nu susținem un asemenea demers?

Vă rog să le scrieți și să le cereți formularul de adeziune și ele vor avea grijă să vă țină la curent cu activitatea lor.

Succes in continuare,  doamnelor! Faceti o treaba tare bună pentru care vă mulțumesc!









Ce facem după ce culcăm copiii

 Salutare, 

     Ce mai faceți? Cum vă petreceți duminica?

      Noi încheiem săptămâna cu muncă, la fel cum am inceput-o.  

       Unul dintre dezavantajele antreprenoriatului este că nu ai weekend, nu se termina programul de lucru nici măcar după apusul soarelui, ba aș putea spune că noi, de fapt multe rezolvam abia după ce adorm copiii. Soțul meu are un job full time, eu am unul part time, copiii stau la grădinița pana la 12 și împreuna ne organizăm să coordonăm business-ul Tantino. Pe lângă astea mai avem fiecare și alte mici proiecte prin care incercam să rotunjim veniturile familiei sau prin care incercam sa ne dezvoltam, de exemplu Scoala de Scris pe care eu am început-o, sau cursul de germana pe care el il incepe in curand. 

   Producția jucariilor din atelierul nostru este încă in România, doar datorită părinților mei. Ei și câțiva buni prieteni ne ajuta să coordonam tot ce înseamnă producție si distribuție in România. Pentru platformele online si livrările internaționale am reușit să ne organizam de aici din Austria si facem de aici livrările. Probabil anul acesta vom încerca să mutăm cu totul producția aici, încă analizăm care sunt implicațiile dpdv legal, administrativ, financiar. 

      Afacerea Tantino Toys este una pe care eu am început-o din drag si in care am crezut tare. Mi-am scris un proiect si am obținut ceva fonduri nerambursabile prin care am reușit să  utilez atelierul. Doar ca dorința mea de reusita nu a compensat lipsa de experienta in business și mult timp afacerea s-a luptat să rămână la suprafață.

     Azi, Tantino reușește să se susțină singură, dpdv financiar, însă este departe de ceea ce ar trebui sa fie astfel încât sa fie considerată o afacere din care noi să ne susținem. 

     Toate elementele care sunt cusute pe jucariile Tantino, sunt tăiate de noi aici, in Austria cu ajutorul unui laser. Logistica e greoaie pentru ca furnizorii noștri de materie prima sunt in Romania. Noi comandam de acolo materiale, le primim aici, le tăiem si apoi le trimitem in Romania pentru a fi cusute si transformate in jucarii. 

    Nu spun că e ușor să ne mobilizam și noaptea după ce culcam copiii sa lucram. Tăiem, pregătim colete, emitem facturi,  lansam comenzi catre furnizori, facem plăti, scriem texte pentru promovare, postam anunțuri și multe altele. Dar o facem pentru ca avem încredere in produsele noastre și pentru că știm că trebuie să punem cărămidă cu cărămidă să construim ceva durabil. 

   Am vrut să împărtășesc cu voi câteva din dedesubturile vieții de antreprenor. 

  Aici sunt jucăriile noastre    tantinotoys.etsy.com

  Să fim buni unii cu ceilalti, e gratis! 

14 februarie 2021

 

Primii bani câștigați din blog

      Scriu de 1 an și jumătate despre calatoria noastra aici in Austria.

    Nu am vrut niciodată să am un blog, ideea mi-a venit cu două, trei zile înainte să plecăm din România când toți oamenii dragi imi spuneau : să ne scrii, să ne spui că sunteți bine! 

    S-a legat atât de bine totul pentru mine in jurul acestui blog, încăt acum nu mă mai văd fără el.

     Caut variante să scriu articole de interes, scriu mai mult decât public, șterg, rectific, ma documentez. Citesc comentarii, ma inspir de la voi si din mesajele pe care mi le trimiteți. Este un proiect pentru care consum multă energie, mult timp, multe resurse.

      Am câștigat suport din partea voastră, am primit informații bune, sfaturi. Am legat prietenii și am cunoscut oameni minunați datorită acestui blog. Am primit oferte de colaborări profesionale si invitații la evenimente.

      Și, acum, mai nou, am început să câștig și bani din blog.

   Ieri am primit un e-mail in care am fost anunțată că blogul meu a fost declarat eligibil pentru a genera venituri. Și deja am câștigat primii mei bani : 15 euro centi!

O nimica toată? Pentru mine nu. Munca de 1 an si jumătate începe să dea roade și de aici am doar un drum : in sus!

   Mulțumesc celor care ma cititi!

M-aș muta la Salzburg

 

Ieri am fost la Salzburg.  O călătorie un pic peste 2 ore doar dus.

Salzburg-ul este fermecător, a devenit de ieri partea mea preferată din Austria. Noi l-am mai vizitat, in urmă cu mulți ani, inainte să emigrăm, când nu aveam copii. Acum l-am văzut din altă perspectivă și ne-a plăcut tare mult. Atăt de mult incăt i-am spus soțului meu că vreau să ne mutăm acolo.

Nu, nu sunt bipolară. Știu că am spus că am spus că vreau să rămânem aici la țară, unde suntem acum, apoi am spus că vreau oraș, apoi iar m-am „decis” că vreau să rămânem aici și am inceput să căutăm să cumpărăm o casă. Și ieri voiam să ne mutăm la Salzburg.

Am găsit  un oraș atât de viu, un oraș care se dezmorțea după iarnă dar și după pandemie și lockdown. Am văzut atât de multe femei care, seduse de cele 16 grade afișate pe termometru au ieșit in rochii prea subțiri și in sacouri prea scurte. Le era frig, le vedeam și recunoșteam poziția incordată pe care și eu o aveam pentru că și eu la rândul meu aveam o geacă mult prea subțire.

Nu am făcut decât să umblăm pe străzi, pe străduțe, prin piețe, pe pod, pe lângă Salzach. Să ne uităm la oameni și la clădiri și la vitrine. Copiii au alergat aproape liberi. Nu ne-a fost teamă de mașini așa cum ne-a fost de biciclete. Nu cred că am mai văzut atât de mulți bicicliști niciodată. Și nu doar că erau și ca aveau peste tot piste și semafoare speciale și zone amenajate de parcare, dar se și comportau de parcă erau regii șoselelor. Și nu o spun cu un sens negativ. In București știu de la prietenii mei care se mai incumetau să meargă la serviciu cu bicicleta (vreo 3 prieteni in total) că era o adevărată aventură să facă asta, una nu prea plăcută. Pe când in Salzburg, mi se părea că mașinile circulă pe lângă biciclete, nu invers.

Știu că impresiile si senzațiile mele au fost dublate de faptul că nu am mai călătorit in ultimul an. Că am fost inchisi, izolați. Chiar dacă priveliștea de aici e una tare frumoasă, e mereu aceeași.

 

Nu, nu ne vom muta la Salzburg și probabil nu ne vom muta din zona in care suntem acum.

Ne vom relua ieșirile de weekend, mai ales că de săptămâna viitoare se mai ridică din restricții. Și in felul acesta vom continua să construim ce am inceput acum un an și jumătate de când suntem aici dar ne vom bucura și de atracțiile și bucuriile orașelor.

Ieri, doar plimbându-ne iar am ințeles ce multe aveam inainte de această pandemie și câte lucruri luam ca și cum ni se cuvin.

Am plecat dimineața, ne-am intors seara, am petrecut cam 5 ore in mașină și am cheltuit 70 de eur. Motorina,  gustări, o masă la chinezesc (am mâncat afară, pe o bancă) și parcarea.

Fiți buni unii cu ceilalți, e gratis!

07 februarie 2021





Copiii in Austria merg la școală doar dacă se testează.

      In Austria copiii vor merge la școală doar dacă parintii își dau acordul sa fie testați de două ori pe săptămână!

Austria relaxează măsurile anti-Covid  începând de luni, 8 Februarie 

După multe săptămâni de lockdown cu măsuri drastice autoritățile austriece au decis redeschiderea școlilor, centrelor comerciale și saloanelor de înfrumusețare, precum și a grădinilor zoologice și muzeelor. 

Toate aceste relaxări vin însă însoțite de noi reguli menite să reducă posibilitatea contaminării cu virusul SARS Cov 2 – printre acestea numărându-se creșterea amenzilor pentru nerespectarea obligativității purtării unei masti FFP2 și a păstrării a cel puțin 2 metri distanță față de persoanele care nu locuiesc la aceeași adresă la 90 de euro. 

Printre noile măsuri impuse de autorități se numără și accesul în saloanele de înfrumusețare doar pe baza prezentării unui test Covid negativ nu mai vechi de 48 de ore. Clienții vor trebui de asemenea sa poarte o mască FFP2. 

Pentru a ușura accesul persoanelor la serviciile saloanelor sunt pregătite programe pilot de testare rapidă gratuită în farmacii. Există de asemenea posibilitatea testării în centre organizate de Crucea Roșie, unde în urma înregistrării prealabile toate persoanele care locuiesc pe teritoriul Austriei se pot testa gratuit. 

Accesul persoanelor în magazine va fi permis doar cu masca FFP2 și în limita a 20 de metri pătrați pentru fiecare client. Aceleași reguli vor fi valabile și pentru vizitatorii muzeelor și grădinilor zoologice. 

Elevii se vor putea întoarce în școli după vacanță intersemestrială, dar doar dacă părinții își dau acordul ca aceștia să fie testați de doua ori pe săptămână (lunea și miercurea) cu teste rapide neinvazive. Elevii din școlile primare vor merge 5 zile pe săptămână la școală, în timp ce elevii mai mari vor fi împărțiți în grupe și vor învăța în școală prin rotație câte 2 zile pe săptămână, vinerea urmând sa ramana zi de predare online. 

Elevii școlilor primare vor trebui să poarte mască de protecție la intrarea și în incinta școlii, dar nu și în bancă. Elevii mai mari vor fi obligați să poarte masca permanent. 

Pe timpul zilei vor avea voie să se întâlnească persoane care locuiesc la două adrese diferite (maximum 4 adulți). Interzicerea părăsirii locuinței pe timp de noapte (între orele 20 și 6) rămâne în continuare în vigoare. 

Intrarea în Austria va fi permisă doar persoanelor care vor prezenta un test Covid negativ, cu obligativitatea a 10 zile de carantina. Carantina va putea fi ridicată după a 5-a zi prin efectuarea unui nou test care să aibă rezultat negativ. 

Restaurantele și hotelurile vor rămâne în continuare închise.

Articol scris de Magda Vladoi.

Mulțumesc! 

 

Asociații pentru români in Austria

        Anul trecut am primit zeci, poate sute de mesaje de la oameni care imi spuneau că vor să plece din România și că vor să se mute in Austria.

          Eu sunt un om foarte empatic și cu un spirit civic dezvoltat și imi doream să ii ajut pe toți.

De multe ori intrebările erau foarte specifice, de genul: imi pot echivala diploma de mecanic? Pot lucra intr-o farmacie?

In alte situații intrebările erau despre viața de zi cu zi, doar că eu nu mă confruntasem cu ele.

          Știu sigur că nu am reușit să ajut decât o mică parte din cei care mi-au scris. Dar imi doream să ajut pe toată lumea. Motiv pentru care am flirtat cu ideea inființării unui ONG, aici in Austria care chiar asta să facă.

          Oameni pregătiți, oameni care să cunoască limba germană și legile austriece. Oameni care chiar dacă nu au toate informațiile , știu unde să le caute. Oameni  care iși doresc să facă in așa fel incât românii care vin in Austria și vor să se integreze aici, să aibă sprijin.

          Sunt sigură că aș fi găsit oamenii potriviți, și ochisem câteva doamne mai mult decât competente, insă, am avut un moment de claritate in care am ințeles că un proiect de asemenea anvergură este mult prea mult de dus pentru mine.

 Indiferent de cât de mare este dorința mea de a ajuta, a vrea nu este egal cu a putea. Cel puțin nu in momentul la care sunt acum.

Și mai era o chestiune, la fel de importantă, cea a susținerii financiare. Sigur că eu as fi găsit oameni competenți și dornici să se implice. Dar oamenii aceia ar fi avut facturi de plătit și copii de crescut. Munca voluntară este limitată ca timp, ca număr de ore, pe când proiectul acesta ar fi avut nevoie de mult timp.

 

Subiectul a revenit in mintea mea in urmă cu câteva zile când un domn a comentat la articolul meu legat de examenele auto care nu se pot sustine in limba româna. Dânsul imi spunea să nu mă mai smiorcăi pe la colțuri și să mă alături uneia dintre ONG-urile românești existente in Austria.

 

Pe site-ul ambasadei României este o lista cu 18 asociatii și organizații ale românilor. Prima este inființata in 1958, in Viena și cea mai recentă este inființată in 2020, in Graz.

Mi-am petrecut ore in șir căutând informații despre fiecare asociație, pe web sau pe facebook, chiar și pe instagram și youtube.

Unele dintre ele nu au niciun fel de activitate, cel puțin nu in mediul online.

Altele sunt foarte nișate: sporturi, dansuri populare, evenimente culturale.

Sunt câteva care sunt inființate ca asociații religioase și activitate lor din mediul online este concentrată in acestă zonă.

 

Sunt câteva care mi-au atras atenția.

 

1.    Centrul Cultural Austro-Român Graz- sunt activi in mediul online. Au un site functional. Organizează cursuri de limbă germană online. Oferă consultanța financiară.  Nu sunt exact pe structura pe care eu mi-o imaginam, dar m-au făcut să incerc să il conving pe soțul meu să se inscrie la cursurile lor.

 

2.    Rumänischer Verein RO-START Linz – activi in mediul online. Informații importante, actualizate. Au la inceputul activității un articol in care iși exprima clar intențiile și ceea ce iși propun și mi-a plăcut mult ce scria acolo. S-au inființat in 2019 și sunt sigură că pandemia i-a impiedicat in a se dezvolta mai mult.

 

3.    Drept pentru ingrijire- nu am regăsit-o pe lista oficiala, insa o știu de pe facebook. Cred că este o asociație care are grijă de drepturile ingrijitoarelor de bătrâni de aici din Austria. Postează des informații de interes, mai ales acum in contextul lockdown-ului. Oferă sprijin in situații concrete, oferă consultanță juridică in privința contractelor și indrăznesc să spun că sunt un real ajutor pentru categoria aceasta de muncitori români.

 

       Aș vrea să mă alătur ca membru/voluntar/cotizant, uneia dintre aceste asociații.  Vreau să imi pot aduce contribuția la tot ce inseamnă bunăstarea diasporei românești. Sunt sigură că fiecare dintre cei care au muncit să inființeze aceste asociații au avut aceleași gănduri ca mine, chiar dacă viziunea și punerea in practică poate sunt un pic diferite.

          Eu nu vreau să ne unim toți și să cerem să susținem examenul auto in limba română.

          Eu nu vreau să ne unim și să ieșim in stradă să ne cerem drepturile.

Avem suficiente drepturi, doar că trebuie sa le cunoaștem, la fel cum trebuie să cunoaștem și responsabilitățile.

Am citit pe site-ul uneia dintre asociații  povestea unei doamne, o mamă singură, fugită din România de frica soțului abuziv. Ca să iși poată hrăni copiii, trebuia să meargă la muncă și pe cel mic, de doar 5 ani, pentru că nu găsise loc liber la grădiniță, il lăsa in fiecare zi plângând singur in casă.  Asta este o dramă care s-ar fi putut ușor transforma in tragedie.

 Nu știu cum, dar sunt sigură că, dacă ar fi știut cui să se adreseze ar fi primit suținere și ajutor din partea statului Austriac.

Sunt sigură că mulți, la fel ca această doamnă, au ales soluții mai puțin ortodoxe, unele poate la limita legalității tocmai pentru că nu știau o altă cale.

Mai ales la inceput, când limba este cea mai importantă barieră, informația corectă și integrală este esențială.

Vreau ca românii la inceput de drum să ințeleagă și să respecte sistemul austriac, dar să simtă că au un sprijin și că aparțin unei comunități.

 

Am găsit pe un singur site un formular de adeziune unde cotizația unui membru era de minim 150 eur/ an.

Voi cunoașteți asociațiile de mai sus? Sunteți membri? Cotizați? Aveți alte recomandări?

 

Mulțumesc!

 

Fiți buni unii cu ceilalți!

01 februarie 2021

 

O naștere in Austria, pe timpul pandemiei

 O naștere in Austria, pe timpul pandemiei


M. este o românca ce urmeaza luna asta să implinească 33 de ani și care este in Austria de 9 ani. Cu M. am povestit afară, ne-am intâlnit la ea in curte, am stat la aceeasi masă dar am am păstrat distanța fizică astfel incât sa fim amandouă in siguranța. Am plecat de la ea cu o stare de bine si de liniște dar fără să imi mai simt picioarele de la frig.

M. este o persoană cu o nevoie mare de control, mai ales in aspecte medicale. In viața ei a apărut endometrioza cu 3 ani inainte să ajungă in Austria. A fost tratată greșit de mai multe ori, a luat și in România și in Austria tratamente care nu au ajutat-o sau tratamente care i-au făcut mai mult rău. A avut doua intervenții chirurgicale aici, in Austria și a testat peste 10 medici ginecologi pâna să găsească pe cineva cu care se simte confortabil și care ii accepta nevoia ei de a ințelege actul medical, tratamentul, de a ști toate riscurile și toate opțiunile .

M. nu și-a dorit niciodată sa fie mamă. Doar ca lucrurile pur și simplu s-au asezat pentru ea și pentru partenerul ei, sanatoși amândoi, stabili dpdv financiar, au reușit să iși cumpere casa visată, să o renoveze, aveau o viața bună așa că a venit firesc decizia de a face un copil la momentul potrivit.

Sunt câteva amănunte care pe mine m-au impresionat, m-au uimit. Eu am două nașteri in Romănia, ambele cezariene făcute la alegerea mea și am alăptat 5 ani, timp in care am crezut ca le-am trăit pe toate. Dar, de terapia prin laser cu care iți sunt vindecate ragadele, rănile la sâni cauzate de alaptare, nu auzisem.

Nici de camera de naștere care arata ca o sufragerie.
Nici de…dar mai bine o las pe ea să vă povestească.

˝ Am sunat medicul ginecolog inainte să vorbesc cu partenerul meu.
– Bună dimineața! Am făcut un test de sarcină și e pozitiv. Ce fac acum?
– Te bucuri! Felicitări!
– Bine, bine! Mulțumesc! Dar ce fac acum?

Eu aveam nevoie să știu fiecare pas pe care urma să-l fac, fiecare control. Aveam nevoie să știu că e totul bine. La primul control mi-a confirmat punctulețul negru pe ecografie, dar era prea devreme pentru bătaile inimii. Abia la 12 săptămâni mi-a dat carnetul de gravidă și o hârtie pentru angajator. Prin prisma relației de mai mulți ani pe care o aveam cu medicul, m-am simțit confortabil sa adresez oricăte intrebari aveam, să sun să fac progrămari suplimentare pentru un control, intre controalele deja stabilite. Mă simțeam confortabil să sun la cabinet , in timpul orelor de program și să spun “mă doare in partea stângă, e normal? “ “azi mișcă mai mult decât ieri, e normal? “ . Am făcut toate controlele obligatorii și in plus pe toate cele cu plată, recomandate de doctor. Morfologii, ecografii 4d, etc. Am mers la un curs de pregătire pentru naștere, impreuna cu partenerul unde am invătat cum să recunosc travaliul, cum să respir pe perioada travaliului, ce semne să urmăresc, care sunt pașii unei nașteri, ce mă așteapta. Pentru mine a contat mult. Și am avut noroc pentru că l-am făcut inaintea pandemiei, acum nu știu dacă se mai țin astfel de cursuri.

In Austria se naște cu medicul de garda

Sarcina mi-a fost urmărită de medicul ginecolog pâna in săptamăna 34, apoi am sunat la spitalul pe care eu l-am ales pentru a naște și mi-am făcut acolo o programare. Am ales spitalul din St Polten pentru că acolo am avut una dintre operatii, pe secția de ginecologie si am avut o experiența bună. In Austria, in mod uzual nu naști cu medicul care ți-a urmărit sarcina, decât dacă acel medic profesează și in spital și dacă se intâmplă să fie de garda in ziua in care iți vine sorocul. Ceea ce, evident e puțin probabil.

La primul control pe care l-am avut la spital, pe lânga analizele de sânge, de urina, ecografii si monitorizarea bătăilor inimii bebelușului, am avut o discuție și despre naștere. Intervenția chirurgicala pe care o avusesem in urmă cu câtiva ani ar fi putut să mă impiedice să nasc natural. Dar nu a fost cazul si, nefiind nicio recomandare medicală pentru care eu să nu nasc natural, nu s-a pus problema dacă eu imi doresc natural sau prin cezariană. A fost de la sine ințeles că voi naște natural.

La fiecare control la spital participa medicul de garda și o moașa. După toate analizele, aveam o discuție cu medicul despre cum mă simt , ii puteam adresa orice intrebare si stabilem următorul control. Partenerul meu a participat la toate controalele și ecografiile făcute la medicul ginecolog și doar la primul făcut la spital. Apoi a venit pandemia și el nu a mai avut voie să intre in spital.

Nu imi era frică de virus la momentul acela, ne luam măsuri mari de precauție, nu ne mai văzusem cu nimeni social de mult, stăteam doar in casă. Dar imi părea rău că el nu o poate vedea pe bebelușa la ecografie, nu ii poate auzi bătaile inimii. Am inregistrat o dată cu telefonul și i-am trimis să audă.

In Austria, in mod uzual tatal participa la naștere

Era o stare de incertitudine și tensiune atunci in martie, aprilie, toată lumea vorbea doar despre virus, despre pandemie, despre pericol. Nu știam dacă el va putea participa la naștere și asta mă speria cel mai tare. Mie imi e frică de spitale, imi provoacă anxietate. Mergeam singură la controale, el mă astepta in parcare.

Eram pregătită să rămân apoi câteva zile in spital, deși planul nostru inițial era să plătim și să fim amândoi internați in camera familiei. Mă resemnasem că asta nu se va mai intămpla, ca mama nu va putea ajunge din Romănia sa mă ajute la inceput, că voi fi nevoită să mă descurc singură deși eu nu am avut in viața mea niciun copil pe lângă mine. Dar, nu mă puteam obișnui și nu puteam accepta că el nu va fi lânga mine când i se va naște fiica.

Am avut noroc și, deși am născut când numărul cazurilor in Austria creștea tare, spitalul a permis ca tatăl să asiste la naștere.

In ultimele 2 săptămâni de sarcină am fost la controale din 4 in 4 zile, apoi din 2 in 2 zile. Depășisem termenul, eram deja la 40 săptămâni si 6 zile și am mers la controlul programat, intr-o sâmbătă. Micuța nu dădea niciun semn ca vrea să vină să ne cunoaștem așa că eu am crezut că merg doar la un control de la care voiam să mă intorc repede pentru că aveam ceva de făcut in grădina.

Medicul de garda, o doamna , a decis că e mai bine ca eu să rămân la spital și, eventual să incercăm o inducere a nașterii. Am izbucnit in plans, m-am speriat. Am crezut ca ceva nu e bine. Doamna doctor m-a asigurat ca atât eu cât și bebelușa suntem bine, doar ca este cea mai sigură varianta, având in vedere termenul depășit. Mi-a dat libertatea de a merge acasă, dacă aș fi avut nevoie si apoi să mă intorc in căteva ore. Dar am rămas. Am coborât la mașină cât să il anunț pe el și să imi iau bagajul. El a plecat acasa. Pe mine m-au internat, mi-au facut controale suplimentare si m-au condus in camera mea.

Camera de nastere era ca o sufragerie


Apoi moașa mi-a prezentat camera de nașteri. Camera de spital este asemănătoare unei camere de hotel. Pat, noptiere, televizor, masa,scaune, dulap, seif, pături si perne suplimentare. Baie proprie cu duș. In baie toate consumabilele de care eu sau bebelușul am fi putut avea nevoie sapun, gel de dus, sampon, pastă si periuța de dinți, crème de iritații, scutece, absorbante, chiloti de unica folosinta, prosoape, păturici si aleze pentru bebeluș.
In schimb, camera de nastere arăta ca sufrageria mea, a oricui, in care fusese adus un pat de spital. Canapea portocalie cu multe perne mici de décor, perdea si draperie. Măsuța de cafea cu elemente de décor pe ea. Tablouri pe pereți. Rafturi pline de cărți, un leagăn agățat de tavan. Covor. Mai era o camera, lipită de aceasta, fără ușă intre ele, cameră in care era o cadă mare in care eu aș fi putut să nasc, dacă mi-aș fi dorit asta.

După prezentare, mi-au sugerat sa merg in camera mea, să iau prânzul și să discutăm apoi despre o posibilă inducere a nașterii. Nu a mai fost cazul pentru ca la scurt timp la mine au inceput contracțiile și moașa m-a ajutat să merg in sala ne naștere.

Nașterile au loc in prezența medicului a moașei

Din acel moment și până când a ajuns partenerul meu, moașa nu a plecat de lângă mine. Și-a tras un scaun lângă patul meu și mi-a povestit despre familia ei, m-a intrebat despre mine, m-a ținut de vorba, dar, mai ales m-a asigurat că totul o sa fie bine. Că, indiferent ce se va intâmpla din acel moment ea va ști ce sa facă si totul o sa fie bine. M-a incurajat să stau in orice poziție mă simt mai confortabil, mi-a oferit apă din diferite recipiente și intr-un final mi-a dat ea să beau cu paiul. A fost extraordinara.
Nici daca aș fi născut cu mama mea lănga nu m-aș fi simțit atât de confortabil.

Medicul venea din cănd in cănd și se asigura că sunt bine, dilatația imi era masurată de moașa si la baie m-a ajutat partenerul meu să merg. Aveam libertatea să stau in picioare, sa mă plimb prin camera, să intru in cadă. Eu nu m-am mișcat din pat. Nu am putut.

Am țipat la el și l-am intrebat cum a putut să mă lase să fac asta. El imi spunea că o sa fie bine. Eu ii spuneam să plece. El mă mangâia. Eu ii spuneam să nu mă atinga. El imi zâmbea.

M-am simțit atât de ajutată, de incurajată, m-am simțit in siguranța pe tot parcursul experienței deși durerile au fost mari. De la un moment dat, medicul nu a mai plecat.

A fost nevoie sa imi rupă apa. Dar m-au anunțat inainte, mi-au explicat de ce fac asta și ce o să se intâmple. Și, din nou, m-au asigurat ca totul o sa fie bine. Constant au facut asta. Nu știu daca așa fac in mod uzual sau dacă au ințeles ca eu mă panicam incontinuu și aveam nevoie să le aud spunând ca că e totul bine.



Cănd bebe a venit, am văzut-o pe moașa ca s-a precipitat puțin și că nu i-a cerut partenerului meu să taie cordonul așa cum eu ințelesesem ca o va face. Bebelușa mea avea cordonul infășurat in jurul gâtului si cred ca punea ceva presiune. Dar totul a fost bine. A sters-o un pic, a infășurat-o intr-un prosop și au pus-o pe pieptul meu. Abia după ce mi-au adus-o mi-au spus că am nevoie de câteva cusaturi și au adus ceva ustensile medicale. Au terminat repede, au străns tot, s-au asigurat ca suntem bine, ne-au felicitat și ne-au lăsat singuri. Pe noi, cu ea.

Nu am anunțat familia si nici prietenii. Nu am dat mesaje si nici nu am facut apeluri video. Am stat doar noi trei si ne-am bucurat , mai cu seama pentru că știam că urma să fim separați câteva zile din cauza pandemiei.

Am reușit cu ajutorul moașei să o așez pe micuță astfel incât ea singură s-a târât si a ajuns la sân și s-a atașat. Prin urmare am reușit să o alăptez incă din prima ei oră de viață.

La un moment dat a venit o asistentă de la neonatologie și, in timpul in care eu am mâncat , imi adusesera un platou cu câte ceva pe el, deși eu le spusesem că nu imi este foame, ea, asistenta i-a arătat partenerului meu cum să o spele pe micută, a masurat-o, a cântarit-o și i-a vorbit atât de frumos. Ii spunea “madam, acum o sa te pieptăn și ție o să iți placă“.

Cam la 3 ore după naștere, in jur de 9 si jumătate seara, el a plecat acasă și noi am plecat in camera noastră.

Am stat in spital 4 zile. Am primit suport constant, inclusiv noaptea când ea plangea și eu nu știam ce sa ii fac. Mergem in fiecare zi intr-o cameră a bebelușilor unde o asistentă mă ajuta să o spăl, o controla, se asigura că e bine. De două ori a fost luată de lânga mine, de fiecare dată pentru controale in secția de pediatrie, unde, din cauza pandemiei eu nu am avut voie sa intru.

Nu am auzit nici măcar pomenindu-se laptele praf, nu am vazut niciun recipient si nimeni nu m-a intrebat dacă mi-a venit laptele sau dacă am suficient. Pur și simplu imi hrăneam copilul. Am avut răni inca din prima zi, probabil din cauza unei atașari mai puțin bune, dar am avut crème speciale, comprese si de două ori pe zi mergeam la ceva care se numește terapie prin laser unde, timp de cateva minute imi expuneam zonele cu rani la acea lumina, la acel laser. Când am plecat acasa, rănile erau vindecate.

Experiența mea cu nașterea a fost una pozitivă. Faptul ca a fost pandemie i-a privat pe cei dragi nouă, mai ales pe bunicii din Romănia sa o vadă. Dar, nouă, ne-a adus ce am avut nevoie. Am avut timp să le facem pe toate in ritmul nostru, să ne găsim stilul. Să ne cunoaștem unii pe ceilalti in noile roluri. Să ne conectăm. Dacă aș mai face un copil, pandemie sau nu, aș aplica aceeași regulă. Fară vizite și fără ajutor pănă ne intram intr-un ritm confortabil nouă.

Uitandu-mă acum in spate, la toate experiențele medicale de aici, din Austria, la cele din România și, apoi, uitându-mă in interiorul meu, la nevoile mele, am convingerea că dacă aș fi rămas in România aș fi ales să nu fiu mamă. ˝

Mulțumesc M. pentru timp, pentru poveste, pentru incredere!

10 ianuarie 2021






La colindat

 Casa mi-e plina. De suflete, de mancare si de cadouri.

Barbatii si copiii sunt afara la zapada. Noi, femeile am strans masa si ne-am asezat pe canapea, fiecare cu telefonul ei, zambind si bucurandu-ne de mesaje.
Azi noapte am incercat sa scriu, sa va povestesc cum a fost la colindat dar am fost prea obosita, era trecut de 3 dimineata. Ce sa fac, m-a ajuns si pe mine….e momentul ala cand te transformi in mama ta. Spui ca nu o sa faci niciodata cozonaci, ca tu doar o sa cumperi. Spui ca nu o sa te apuci de curatenia de sarbatori, ca doar tu tii curatenie tot timpul, de ce ar fi altfel de Craciun. Dar, cred ca avem implantat un cip, noi femeile, si dupa o varsta, si mai ales dupa venirea copiilor, se activeaza o functie acolo , in cipul ala si ne apuca noaptea facand platouri si prajituri si spalang geamuri si impachetand cadouri. Si, apoi, intr-un final, facand ultimele din casa baie, cand toti deja dorm de mult.
Am ajuns acasa obostiti tare. Am pornit in jur de 9.30 si ne-am intors la 8.30 seara cu portbagajul plin de cadouri.
Am stat toti si le-am scos pe fiecare din pungute, le-am sortat, le-am admirat, le-am numarat, le-am asezat si apoi le-am pozat.
Le-am pozat ca sa va spun si ca sa va arat si voua grija, efortul, atentia si bunatatea cu care gazdele noastre au facut pachetelele. Au fost alese 5 mere la fel, au fost cumparate 5 pungute de bomboane, 5 acadele de aceeasi culoare, cate 5 mandarine mici si 5 portocale mari, 5 cani cu reni, 5 pungute de cadouri identice, 5 snururi albastre, 5 folii de aluminiu cu 5 felii de prajitura si 5 servetele cu stelute, 5 turte dulci si 5 mosi de ciocolata.
Unii ne-au asteptat cu platouri de mancare. Unii cu ceai fierbinte in termos. Unii in curte. Altii in fata blocului. Unii ne-au astepat razand. Altii plangand.
“De ce plangi, mama?“ „De dor!“
Unii ne-au primit cu turta dulce proaspata. Altii cu prajituri calde abia scoase din cuptor. Copilasi timizi si emotionati si bucurosi. Copilasi entuziasmati si veseli si exuberanti. Copilasi de doar 4 luni. Copilasi pe trotineta si cu barba de Mos Craciun.
Am colindat romani emigranti veterani aici in Austria, veniti de peste 25 de ani. Am avut gazde ce stau aici de 4 ani, de 5 ani, de 10 ani. Am colindat romani ancorati in comunitatea romaneasca si am colindat romanca maritata cu un austriac si care nu reuseste sa mai lege legaturi cu romanii, desi isi doreste asta.
Am colindat sot, sotie , fiica si fiu. Am colindat doar mama si copii. Am colindat fini si nasi. Am colindat familii cu cate 3 generatii.
Ne-au deschis portile oameni cu tatuaje pe ei. Ne-au deschis usile oameni care se pregateau sa plece la biserica.
Am cantat urechilor si ochilor care nu au mai auzit si nu au mai vazut colindatori de prea multi ani.
Ne-au rugat toti sa mai stam. Ne-au multumit toti. Ne-au intrebat toti din ce parte a Romaniei suntem. Oricum nu conta. Oricum nu am fi reusit sa gasim un numitor mai mare decat cel pe care il traiam in acel moment. Pe pamant strain. Departe de tara natala. Cu teama pentru sanatatea celor de acasa. Cu sunet de colind in urechi.
Cei mai multi ne-au spus ca nu au mai primit colindatori in Austria. Ca nimeni nu colinda aici. Ca se pierd traditiile noastre.
Unele traditii se vor pierde. Unele ar trebui sa se piarda.
Dar, colindele pot merge mai departe. Doar ca depinde de noi, de adulti. De parintii copiilor. Cum sa mai mearga copiii la colindat daca noi nu ii ducem? Ok, asa e, noi faceam gasca si plecam si strigam la fiecare poarta si sunam la fiecare usa. Ei nu pot face asta. E evident de ce.
Dar noi putem face ceva. Avem internet. Il folosim. Scriem, anuntam, intrebam. Ne gasim.
Am avut 12 gazde. La niciuna dintre ele nu am stat mai multe de 15, poate 20 de minute. In rest am mers incontinuu. Oamenii au fost rasfirati tare. Ne-am fi dorit sa fie toti aici, la o aruncatura de bat. Ne-a fost usor? Sigur ca nu! Am mai face-o o data? Maine la prima ora! Si poimaine iar!
Pentru ca noi nu doar am colindat oamenii. Noi am primit energie buna, noi ne-am imbogatit cu imaginea romanilor buni. Noua ne-a cantat sufletul toata ziua! Inca ne canta. Noi am avut brate deschise si priviri calde cu lacrimi in ochi. Barbat la 1.90m si vreo 100 de kg s-a intors si s-a facut ca tuseste si s-a sters la ochi. Dar eu l-am vazut.
Ne este bine unde suntem. Tututor celor care stam departe de tara ne este mai bine aici decat ne era sau decat ne-ar fi in tara. Dar asta nu inseamna ca nu ne dorim bucati din Romania aici cu noi. Putem avea tot ce e mai bun din ambele lumi, dar, trebuie sa facem ceva eforturi pentru asta, nu puteam doar sa suspinam
La anul ce vine, va rog sa iesiti la colindat!
Multumesc mult celor ce ne-au primit! Mult! Si multumesc si celeilalte familii de romani de aici, din Austria, cei care au mers cu noi la colindat. Mi-au acceptat propunerea si au facut eforturi, au invatat colinde si au facut sandiviciuri si au facut trasee si au calculat distante. Am fost o echipa de romani in Austria.
Sa aveti sarbatori fericite!
25 decembrie 2020

Colindători

 Fa Rai din ce ai!

Urmeaza al doilea Craciun in Austria. Anul trecut am avut brad si cozonac dar nu am avut colindatori si noi nu am colindat pe nimeni.
Dar, anul acesta lucrurile vor sta alfel. Pentru ca nu vreau sa mai treaca niciun an fara colinde.
Pentru ca nu pot doar sa stau si sa suspin dupa ele dar sa nu fac nimic.
Anul acesta vom merge la colindat! Si, daca totul o sa fie bine, asa vom face in fiecare an de acum incolo!
Am adunat pe langa ai mei, Emma si Calin inca 3 copilasi si, in ziua de 24, adica in Ajunul Craciunului vom merge sa colindam. Am stabilit impreuna colindele, am cautat versuri si de cateva zile noi tot repetam si ne bucuram de cantat peste tot prin casa si masina si oriunde.
Avem pe lista pana acum 2 familii la care vom merge si inca doua de la care asteptam raspuns.
Dar, nu vreau sa mergem doar la oamenii pe care ii cunoastem. Vrem sa colindam, vrem sa uram si vrem sa bucuram cat mai multi romani care, poate nu au, asa cum nici noi nu am avut anul trecut, de cine sa fie colindati.
Distantele sunt mari si copilasii sunt destul de mici asa ca zona in care vom merge nu va fi foarte mare.
Dar, daca locuiti in zonele : Wieselburg, Ybbs, Amstetten si pe data de 24 sunteti acasa si vreti sa ne primiti (la poarta, nu in casa) sa va colindam, va rog sa imi dati un semn.
Eu, in functie de raspunsurile voastre incerc sa stabilesc un traseu si sa aproximez o ora la care sa ajungem la fiecare dintre voi, astfel incat sa nu incurcam planurile nimanui.
Fac asta pentru mine, pentru ca am amintiri extraodinar de frumoase cu mine copil la colindat.
Fac asta pentru copiii mei, pentru ca vreau ca ei sa aiba parte de unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din Romania. Si pentru ca vreau sa inteleaga cat e de frumoasa experienta de a merge prin frig si de a canta si a ura cuiva de bine! Si ce frumos e sa iti deschizi traista si sa primesti nuci si portocale pentru ca ai cantat.
Fac asta pentru romanii de aici, care poate anul acesta nu au putut merge in Romania de sarbatori si, care, la fel ca noi anul trecut, nu au ce colindatori sa astepte.
Cu entuziasm astept un semn de la voi!
Fiti buni unii cu ceilalti, e gratis!
19 decembrie 2020
p.s. va atasez doua poze de la Colindat din 2018, acasa, in Romania. Calin si gasca lui