Un sfat pentru familiile care vor să emigreze

         Primesc multe mesaje de la voi in care imi spuneți că vreti să va mutati din România. Am câteva mesaje și de la proaspăt absolvenți care iși doresc oportunitați mai mari pentru cariera lor. Dar, cele mai multe mesaje vin din partea familiilor cu unul sau mai mulți copii.

Să pleci din țara in care te-ai născut, ai crescut, te-ai format,

Să pleci din țara in care ai construit,

Să pleci din țara in care ai luxul de a deschide telefonul si de a te uita in agenda si de a avea de ales intre minim 10 suflete  pe care sa le suni, sa le chemi sa te ajute. Sau pe care să le suni , sa le chemi la masă. 

Să pleci neștiind ce o sa găsești acolo unde pleci, să știi doar câteva informații pe care le-ai citit la una pe blog,

Să faci toate astea este ca și cum ai pleca la luptă. Aproape la razboi.

Mersul pe jos in Austria

Vorbeam aseara cu sotul meu despre cum inca suntem uimiti de infrastructura rutiera aici, in Austria.

De la calitatea soselelor care sunt absolut impecabile, la promtitudinea cu care intervin oficialitatile in cazul in care trebuie reparat ceva. De la numarul mare de sensuri giratorii la numarul mare de indicatoare. De la usurinta cu care treci de pe un drum national pe o autostrada si pana la miile de kilometri de drumuri dedicate biciclistilor.

Nu am cunoscut niciun om, strain sau austriac de cand suntem in Austria fara masina. Macar una pe familie, dar, in general, exista cate una pentru fiecare membru. Cred ca in Viena sunt multi fara masina, sau poate au dar o folosesc doar ocazional, aici, in zona rurala, masina e sfanta. Dar, cu toate ca masina e folosita zilnic si ca absolut toti sofeaza (inclusiv seniorii care abia pot merge, pentru ca este mai usor sa sofezi decat sa mergi, mai ales o masina automata), aici se si merge mult pe jos, in sens terapeutic, medicinal sau recreativ.

In zilele de sarbatoare sau in weekend, mereu vedem grupuri mai mari sau mai mici de oameni iesiti la plimbare. Familii, cu copii de varsta copiilor mei, sau mai mari, sau cu bebelusi in sisteme de purtare. Grupuri de adolescenti. Grupuri de elevi. Doar barbati. Doar femei. Am vazut de mai multe ori cate doua doamne in varsta care mergeau pe marginea drumului, sau chiar prin padure, agale sau in pas alert povestind si zambind. Ca la absolut orice lucru de genul asta constatat in Austria, ma bucur de el, il vreau si pentru noi, il proiectez in viitorul nostru si apoi ma intristez ca in Romania nu e asa. Pentru ca imi vine in minte imaginea batranilor aplecati si tristi, la farmacii, astepand sa isi ia medicamentele compensate. Off, nu vreau sa intru in subiectul asta acum, azi vreau sa va povestesc despre mersul prin Austria, mersul pe jos.

Toate categoriile de oameni descrise mai sus  au in comun doua lucruri. Primul este ca inteleg importanta miscarii, a mersului in natura. Si al doilea este ca inteleg necesitatea echipamentului potrivit.  Unii merg cu acele bete speciale din aluminiu, altii fara insa toti au incaltari adecvate. Toti au haine subtiri dar din materiale special concepute sa nu permita vantului sa treaca. Toti au pantaloni din materiale care sa pastreze temperatura dar care sa le permita sa faca miscari. Capul le este acoperit vara si, cei care aleg sa faca plimbari mai lungi au saci speciali, usori dar cu multe comportimente si recipiente termice pentru lichide. 

Cine face sport stie ca dupa fiecare sesiune te simti mai energizat, mai senin, mai usor. Oboseala este doar la nivel fizic dupa, insa, per total nivelul de bine creste. Plus ca sunt beneficii pe termen lung, daca se practica in mod constant miscarea.

Noi suntem incepatori. In primul lockdown am colindat mult cu copiii, pe jos sau cu bicicletele, dar doar imprejurimile si sigur nu cu echipament adecvat. Nu am refuzat sa cumparam ci pur si simplu nu ne-am pus problema. Ne imbracam ca pentru o iesire in parc. Acum, iarna nu mai putem face asta. Asa ca am investit ceva banuti in echipamente adecvate. Nu am luat game de top si nici prea multe accesorii, dar am luat strictul necesar pentru fiecare dintre noi si am simtit diferenta BIG TIME. Cu siguranta vom continua sa ne mai luam echipamente si sa mergem pe  trasee in padure si pe munti. Nu spun ca e usor cu Diva de Emma care vrea sa admire fiecare frunzulita si sa planga la fiecare strop de noroi de pe ghetele ei roz, dar e prea frumos sa nu facem asta. Si pe langa starea de bine pe care o avem cu totii in timpul plimbarilor si dupa, sunt sigura ca in felul acesta, expunandu-I pe copii constant la natura si la iesiri si la miscare, le sedimentam idee ca e firesc, ca e natural ca miscarea in natura sa faca parte din viata lor.

Si ,asa, am convingerea ca ei, copiii mei nu vor fi batranii tristi si aplecati care asteapta sa isi cumpere medicamentele pe reteta compensata ci vor fi batranii care vor sporovai vesel la 85 de ani, cu betele in mana, plimbandu-se prin natura cu prietenii lor.

Si, asa am speranta ca si noi vom fi acei batrani.

Fiti buni unii cu ceilalti, e ieftin! 

09 decembrie 2020

Angajator mare vs angajator mic, in Austria

Eu sunt acasa, zilele acestea merg la serviciu rar.

Seful meu a fost bolnav, a avut virusul si prin urmare tot restaurantul a fost in carantina. Dpdv administrativ, figurez ca sunt inca la serviciu, am acumulat multe ore suplimentare luna trecuta si sefii mei au hotarat ca vom ramane acasa si vom primi salariu normal. A fost o decizie unilaterala pe care nu am reusit sa o contest pentru ca…limba.

Primul job pe care l-am avut aici, in Austria, a fost intr-o companie foarte mare, de mii de angajati, o companie multinationala unde procedurile si regulile sunt extrem de bine puse la punct si unde totul este transparent. Chiar daca dpdv al sarcinilor job-urile sunt asemanatoare, tot in bucatarie lucrez, diferentele sunt foarte mari.

Aici, la restaurantul micut, mesele se servesc a la carte si totul este mult mai dinamic si mai interesant, sunt momente de apogeu in jurul pranzului cand bipaie incontinuu masinaria prin care noi cei din bucatarie primim bonurile de comanda si suna incontinuu si clopotelul de care noi tragem ca sa anuntam chelnerii ca e gata o comanda. (asta e super fain, am tras si eu de cateva ori de el).  La gatit in sine, la pregatire participam toti, curatam legume, portionam carne, fierbem, prajim, etc. La momentul in care incep sa vina clientii, fiecare are un loc, eu initial spalam vase si pregateam salate. Apoi am ajutat si in fata, la montarea preparatului pe farfurie, plating, tras de clopotel, etc si mi-a placut mult, desi este mult mai solicitant, mai ales cand nu intelegi limba si in agitatia si stresul ala nimeni nu sta sa iti vorbeasca usor si clar. 😊 dar, pentru ca mie imi plac provocarile i-am spus sefei mele ca imi place mai mult in fata si de cate ori s-a putut am lucrat acolo.

La primul job, bucataria era de 10 ori mai mare si se gatea pentru 600 de oameni dar mancarea era de cantina, 2 feluri de supa, 2 feluri de fel principal, 2 tipuri de garnituri si maxim 2 tipuri de desert. Plus sandivicuri pentru cei grabiti sau pentru gustari. Acolo totul era aproape industrial si cu proceduri si lucruri clare.

Daca din punct de vedere al muncii sa ai proceduri pentru mine,  e plictisitor, din punct de vedere administrative, contractual este mult mai ok.  Acolo am stiut exact ce contract am, care imi sunt responsabilitatile si drepturile si obligatiile. Care este ziua de plata si care este plata /ora net si brut. Care este plata pentru ora suplimentara, care este ora de intrare si ora de iesire. Care este luna din an in care imi voi lua concediu. Totul era clar.

Aici nu e asa. Nu ma indoiesc nicio clipa de intentiile bune pe care le au sefii mei, afacerea este una de familie si sefii sunt cei doi soti. Amandoi au fost mai mult decat amabili cu mine, au fost deschisi si au facut eforturi sa ne intelegem, sa imi fie bine, sa ma faca sa ma simt confortabil. Am facut o groaza de greseli la care ei au reactionat foarte bine. Cred ca sunt corecti si bine intetionati. Insa, cred ca pur si simplu asta este cultura micului intreprinzator intr-o zona rurala. Nu am primit o copie dupa contract desi am cerut. Nu stiu cum imi e calculat salariul si nici ce e considerata ora suplimentara. Pana si ziua in care intra salariul este un pic diferita. Cand m-au anuntat zilele trecute ca vom intra in „kurzarbeit“ un soi de somaj tehnic am cerut ceva detalii pentru ca am nevoie sa stiu care vor fi veniturile mele. Si am aflat ca eu am contracul pe 14 ore pe saptamana si ca voi primi 90% din acest venit desi voi lucra putin sau deloc.  Desi imi place ce fac aici si le sunt lor recunoscatoare pentru atitudinea buna cred ca sunt iar nevoita sa imi caut altceva. Sa intru iar pe somaj, cum am fost in primavara in pandemie nu vreau, desi dpdv financiar este mai mult decat decent somajul aici., cam 900 eur cred ca luam eu.

Doar ca vreau sa gandim pe termen lung. Nu avem de unde sa stim cat va dura aceasta situatie cu pandemia si care o sa fie dinamica cu locurile de munca. Am nevoie de stabilitate nu am nevoie de un venit lunar pe o perioada limitata de timp.  Plus ca nu vreau sa ajut la marirea numarului de romani asistati social, vreau sa produc. Plus ca ne gandim sa ne cumparam o casa. Anul viitor incepe Calin scoala si, dupa cum v-am mai spus , pana in vara vrem sa luam o decizie daca ramanem sau nu in zona rurala in care locuim acum sau daca mergem “la oras” . Si, avand in vedere cat este de convenabil produsul  credit ipotecar aici, in Austria, cat de mica este dobanda, nu vad de ce am plati in continuare o chirie cand am putea plati o rata la banca.

 Oricum, voiam sa va mai spun despre noi. De plictisit ,nu ne plictisim nici nu mai stiu cum e sa te simti plictisit 😊 . Este o perioada incarcata pentru business-ul meu si muncim mult. Eu,separate incerc sa dezvolt si alte proiecte pentru ca…pur si simplu asa sunt eu. Mereu in cautare, mereu in dezvoltare, nu stiu daca o sa gasesc la un moment dat ce caut de fapt. Vom vedea.

Copiii merg cam de 2 ori pe saptamana la gradi. In felul acesta ei isi satisfac un pic nevoia de socializare si de comunicare in limba germana si , de cealalta parte, gradinita nu este aglomerata.

Saptamana viitoare vrem sa facem bradul si sa ne impodobim casa. 😊

Si, pentru ca cele mai recente intamplari m-au facut sa imi dau seama ca sa fii bun nu e chiar gratis, am un nou indemn.

Fiti buni unii cu ceilalti, e ieftin! 😊

26 noiembrie 2020

12ore si 18 minute si 1205 km – asa spune Waze ca facem pana la Bucuresti

                Imi amintesc ca in martie, aprilie, chiar si in mai, granitele erau supra aglomerate. O gramada dintre romanii din diaspora isi doreau sa se intoarca in Romania.

               Probabil ca unii nu aveau forme legale de munca si teama ca se vor imbolnavi si nu vor avea asigurare medicala ii speria asa ca au ales sa se intoarca acasa. Acasa unde, na…fiecare cunoaste pe cineva, care cunoaste pe altcineva si uite asa ajungi sa fii tratat medical fara asigurare. Fac o mica paranteza si va spun ca eu in urma cu multi ani, cand inca incercam sa aflu cauza migrenelor care si acum ma chinuie am facut un CT si un RMN. Desi eram asigurata, pe ambele le-am facut prin cunostinte, pentru ca, pur si simplu nu reuseam sa obtin o programare, rabdarea nefiind una dintre calitatile mele. Fiecare cred ca m-a costat in jur de 200-300 lei, bani inmanati intr-un plic medicului radiolog. Nu sunt mandra de asta si nu spun deloc ca am procedat bine. Doar…va spun cum am procedat, cred ca sunt 10 ani de atunci.

             Ma intorc la diaspora si la cei care acum cateva luni stateau ore in sir si isi cereau dreptul de a intra in tara natala. Alta categorie cred ca a fost formata din cei carora le era teama de ce urma sa se intample. Cuvantul “pandemie” acum cateva luni avea o greutate muuuuult mai mare decat are azi. Si ne era teama. Unii se gandeau ca e sfarsitul lumii si isi doreau sa fie langa cei dragi, langa familia extinsa.

               Stiu situatii de romani carora le era teama ca isi vor pierde serviciile si nu vor avea, la propriu din ce sa traiasca si preferau sa mearga acasa, la parinti, de exemplu, unde isi puteau cultiva legume si creste animale si asigura traiul.

               Am inteles ca au fost situatii de oameni care lucrau in turism si carora angajatorul le asigura si cazare si, pierderea serviciului a venit automat si cu pierderea locuintei si prin urmare au fost nevoiti sa se intoarca.

               Nu judec pe nimeni, fiecare stie cum e mai bine pentru el. Stiu ca atunci ma gandeam ca sigur ne e mai bine aici, in Austria si ca nu ne vom dori sa ne intoarcem.

               Acum, in al doilea mare val, poate mai mare ca primul, credeti ca simtim la fel?  Acum dorul de casa e si mai mare, singuratatea e si mai apasatoare, nevoia de fi inconjurati de oameni care ne cunosc cu adevarat e si mai greu de dus.  Credeti ca vrem sa ne intoarcem?

               Acum cateva saptamani a fost prima oara cand i-am spus sotului meu: “hai sa ne urcam in masina si hai acasa. Pana la Bucuresti facem 13 ore fara pauze, acum copiii sunt mai mari, mergem noaptea, conducem pe rand, ei dorm! “  Evident ca nu am facut asta si ca nu putem face asta. Eu lucram, copii mergeau la gradi, pandemie, pericol de carantina, pericol de a ne imbolnavi, pericol de a ii imbolnavi pe cei de acasa cu care intram in contact, bani cheltuiti pe teste. Am oftat si am stiut amandoi ca nici macar nu e o idee pe care sa o putem dezbate…

               Ne dorim sa mergem in Romania, in vizita la oamenii dragi. De fapt noua ne e dor de sentimentul de confort pe care il aveam langa oamenii care ne cunosteau cu adevarat, aici nimeni nu ne cunoaste cu adevarat….

               Nu vrem sa ne intoarcem. Unde sa ne intoarcem??? In fiecare zi, cand vorbim cu cei de acasa auzim doar de rau. Fratele unuia dintre cei mai buni prieteni de ai nostri, a fost luat de acasa cu ambulanta, confirmat pozitiv cu Covid , saturatie 84 si sta in curtea spitalului, intr-un cort, pe un sezlong. Nu mai sunt locuri in spital.

 Si ma gandesc cu groaza ca asta e doar inceputul. Daca deja nu mai sunt locuri in spital, ce vor face peste o luna????

               In aceeasi masura imi doresc doua lucruri:

1. Sa ramanem aici in siguranta,

2. Sa ii aducem pe cei dragi si expusi aici, cu noi, sa fie si ei in siguranta. Asta as face daca as putea. Si nu sunt singura care simte si gandeste asa. Stiu ca-s  mai multi aici care si-ar dori sa aiba pentru parintii lor…macar siguranta unui loc in spital. Ce va mai conta in Romania daca ai sau nu asigurare medicala, daca ai cotizat la stat o viata intreaga daca nu vor mai fi locuri in spitale? Parintii mei, pentru ca se stiu cu probleme si pentru ca maica-mea e asistent medical, si-au cumparat apparat de oxigen. Il au acasa, sper sa nu-l foloseasca niciodata.

Deocamdata aici gradinitele si scolile sunt deschise. Luam in calcul sa ii retragem pe copii de la gradi. Ne e teama ca suntem prea expusi si ca oricand unul dintre noi se va imbolnavi…si nu nu e teama de boala cat ne e teama de felul in care (nu) ne vom organiza cu 2 copii mici si fara ajutor.

Copiilor le place mult la gradi, extrem de mult. Si invata multe, invata germana, isi satisfac nevoia de socializare cu alti copii, fac activitati. O sa le fie foarte greu cu noi acasa pentru ca amandoi muncim mult si avem multe proiecte in desfasurare si pentru ca pur si simplu nu putem inlocui gradinita si educatoarele…Nu stiu ce o sa facem. E posibil sa ia statul austriac decizia pentru noi, se vorbeste ca de saptamana viitoare se inchid iar scolile si gradinitele….

Va urez sa ramaneti sanatosi! Si daca totusi faceti cunostinta cu virusul, va urez sa aveti o relatie scurta si o forma cat mai usoara a bolii. ☹

Fiti buni unii cu ceilalti, e gratis! 

11 noiembrie 2020

Suntem in siguranta la tara, in Austria

De obicei primesc multe intrebari despre un subiect pana sa ma hotarasc sa il abordez. Asta pentru ca timpul meu e limitat si pentru ca am atat de multe de scris, am atatea pe care as vrea sa vi le spun…

Despre subiectul de azi am primit doar 2 intrebari, doua persoane diferite m-au abordat si au vrut sa stie cum stau lucrurile. Eu am mai scris si am mai vorbit despre viata la tara aici, in Austria insa nu din perspectiva asta, cea a sigurantei.

Ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta in Viena ne-a zguduit pe toti. Oricum nu eram prea stabili din cauza pandemiei. Toti ne-am uitat la poze, unii poate si la filmari (eu nu am putut) si cred ca toti ne-am gandit: Si eu am fost acolo saptamana trecuta/luna trecuta…ieri. Oare o sa mai avem curaj sa mergem curand acolo? Noi, sigur nu!

Desi nu sunt nascuta in Bucuresti, In Romania, in ultimii 15 ani am locuit in Bucuresti. Bucurestiul este una din capitalele mari ale Europei dar nu mi-a fost niciodata teama din punctul asta de vedere, al terorismului.

Acum, azi, aici, in Austria, in minunata Viena, sigur mi-ar fi teama sa locuiesc. Daca am fi doar noi doi probabil ca nu as avea o problema. Dar suntem patru si doi dintre noi depind prea mult de ceilalti doi, asa ca trebuie sa ramanem in formula asta inca mult timp de acum incolo.

Cum e viata la tara in Austria? Ca in absolut orice alt aspect, cu avantaje si dezavantaje. Pentru cei care nu stiu pentru ca nu ma citesc de mult, am ales zona aceasta, aici la tara pentru ca aici avem oameni dragi care ne-au ajutat sa facem pasul acesta.

Sunt cateva avantaje pe care sigur le stiti sau le intuiti asa ca nu voi intra prea mult in ele. Aerul foarte curat, natura la dispozitia noastra, linistea, activitatile fizice facute cu mai multa usurinta, animalele, plantele, florile, fructele direct din copac.

La fel sunt si cateva dezavantaje populare. Distanta mare de parcurs pana la un mall, un cinema. Lipsa diversitatii in ceea ce priveste magazinele. Viata sociala limitata. Lipsa locurilor de munca.

Sunt sigura ca ambele liste sunt mai mari si oricum, intervine si subiectivismul.

Este un aspect care poate porni ca  un avantaj si se poate transforma in dezavantaj si invers.

Toata lumea cunoaste pe toata lumea!

Ca sa te poti integra aici, in comunitate trebuie sa iti vezi de treaba ta, sa stai in patratica ta dar totusi trebuie sa fii respectuos si sa comunici cu vecinii si cu cei cu care intri in contact.  Trebuie sa ai iarba tunsa si masina curata. Trebuie sa fii consumator de produse si servicii locale. Daca ai un vecin care vinde struguri, ar fi frumos sa nu te vada ca vii de la supermarket cu punga de struguri. Daca vine electricianul sa iti monteze o priza si este nevoit sa sparga din perete, ar fi bine sa ii accepti recomandarea si sa il suni pe prietenul lui zidarul. A, si apropo de mesteri, ofera-le ceva de baut si pregateste-te sa socializezi macar 10 minute cu ei dupa terminarea lucrarii.  Toate astea sunt valabile daca vrei sa faci parte din comunitate, daca vrei ca al tau copil sa fie chemat la aniversari si daca, in general, vrei sustinere. Daca esti mai retras si tot ce ai nevoie este intre cei 4 pereti ai casei tale, poti locui in continuare la fel de bine la tara, cu conditia sa nu creezi probleme.

Din punct de vedere al sigurantei copiilor, nu e nicio surpriza sa va spun ca ii simtim in siguranta aici, din toate punctele de vedere. Sunt putine masini aici, traficul este foarte mic si oricum, sunt respectate trecerile de pieton si limitarile de viteza si se conduce prudent si preventiv.

In parc nu mi-e deloc teama ca Emma va gasi in nisip un chistoc sau ca se va zgaria Calin in vreun tobogan ruginit. Nu mi-e teama sa ii pierd din vedere in parc, pentru ca sunt mereu putini oameni si niciodata nimic suspicios. Nu mi-e teama sa ii las la gradi, usa mereu este incuiata. Nu mi-e teama sa ii pierd intr-un magazin cand intram la cumparaturi, mai mult de 10 clienti in acelasi timp nu am vazut niciodata. Am vazut noaptea, in jur de ora 11, cum copii cam de 10-14 ani  plecau pe jos de la un fel de bal organizat de scoala, fiecare catre casa lui, neinsotiti de adulti.  Nu mi-e teama niciodata pentru integritatea lor fizica. II simt in siguranta aici. Eu ma simt in siguranta aici.

Ne lipsesc multe lucruri din viata de la oras, v-am tot spus de-a lungul timpului. Probabil cel care ne afecteaza cel mai mult viata este lipsa oportunitatilor profesionale, dar, nestiind limba si fiind si perioada asta atat de imprevizibila, cred ca oricum nu am fi avut sanse prea mari nici intr-un oras mai mare.

A durat foarte mult sa scriu articolul acesta pentru ca noi inca dezbatem daca in primavara/vara ne vom cauta o noua locuinta la oras sau tot in zona asta, la tara. Calin incepe scoala anul viitor in septembrie si vrem neaparat sa stim ca el va avea continuitate, macar pentru ciclul primar.

Cum am mai spus, nu cred ca exista o cea mai buna varianta. Ce functioneaza pentru noi, e posibil ca pentru unii dintre voi sa nu functioneze deloc. Dar, din punct de vedere al sigurantei, clar la tara in Austria totul este la superlativ.

Fiti buni unii cu ceilalti, e gratis!

9 noiembrie 2020

Prima perdea

Avem perdea in sufragerie. In sfarsit! E prima perdea pe care o montam de cand suntem in Austria. Si e frumoasa si imi place sa stau langa ea, si acum scriu in canapea, tot langa ea si imi place sa ma uit la ea. S-a schimbat camera, e mai calduroasa, e mai primitoare.

Si ce treaba are asta cu cele 8000 de cazuri noi de persoane confirmate cu Covid, doar azi?

Sau…mai rau, ce treaba are perdeaua mea cu ingrozitorul eveniment din Viena de acum cateva zile? Ce treaba are perdeaua mea cu atacul terrorist?

Hei, dar ce treaba are perdeaua mea cu vestile despre oamenii dragi din Romania despre care aflam ca sunt bolnavi de Covid? Sau despre cei care stau in carantina acasa si asteapta rezultatul testului.

Si ce treaba are perdeaua mea cu situatia grea a spitalelor din Romania , unde personalul medical este extenuat, unde sectii intregi se inchid pentru ca asistente si medici se imbolnavesc pe capete.

Poate are vreo legatura perdeaua mea cu finii nostri ca se muta in casa noua si noi nu ii putem ajuta desi ei au fost langa noi si au carat cutii si mobila si cand ne-am mutat de la 2 camere la 4. Si de la 4 camere la casa. Si de la casa ne-au ajutat sa incarcam si sa ne mutam din Romania. Ce treaba are perdeaua mea cu ei si cu mutarea lor?

Are vreo legatura perdeaua mea cea noua cu cel de-al doilea restaurant in care eu lucrez si care se inchide din cauza Corona?

 Stiu sigur ca nu are nicio legatura perdeaua mea cea noua cu ambulanta pe care sotul meu a vazut-o acum cateva zile la o casa la 1 minut distanta de noi. Medicii de pe salvare au coborat si, in spatele masinii se echipau cu costume…de cosmonauti. Se pregateau sa intre in casa vecina, probabil unde ii astepta un caz confirmat de Corona.

Perdeaua mea cea noua si frumoasa nu are nicio legatura cu nimic din tumultul din vietile noastre si din ale voastre.

Cand ma uit la perdeaua mea cea noua nu vad nici Covid, nici temeri, nici ingrijorari, nu vad incertitudini.

Cand ma uit la perdeaua mea cea noua vad liniste si echilibru si normalitate si obisnuinta si acasa.

Am nevoie sa vad in ceva lucrurile astea.

De ce nu intr-o perdea?

Fiecare dintre noi trebuie sa le gaseasca in ceva. Stiu ca cel mai important e sa ramanem sanatosi dpdv fizic, insa, mintea, sufletul si spiritul nostru vor ramane cu noi si dupa pandemie si trebuie sa ne asiguram ca le vom avea cat mai putini afectate.

Fiti buni unii cu ceilalti, e gratis!

07 noiembrie 2020