Azi Călin a venit de la grădi plângând pentru că nu au vrut să se joace copiii cu el. Imediat m-am gândit că nu au vrut să facă asta pentru că nu e austriac. Pentru că e auslander. Sunt inevitabile astfel de gânduri.
Dar, sunt sigură că nu e așa. Călin a fost mereu un copil popular, extrovertit și care se integrează repede și știu că așa a fost și aici. Chiar zilele trecute soțul meu a fost oprit de o mămică de la grădi pentru a îi spune că fiul ei le povestește mereu acasă cum Călin îi învață engleză.
Deci nu cred că îl resping copiii, cred că a fost un moment azi pe care copilul meu l-a dramatizat un pic. Eu i-am validat sentimentele și l-am lăsat să se descarce fără să încerc să le găsesc scuze celorlalti copii. I-am spus că nu putem fi toti prieteni, i-am spus că fiecare are persoane pe care le simpatizează mai mult sau mai puțin. Că toți avem momente în care alegem compania unei persoane în detrimentul altei persoane. I-am sugerat ca mâine să îi întrebe pe colegii lui ce le-ar plăcea să se joace, in loc să le propună el jocuri. Vedem mâine cum o să fie.
Deși sunt sigură că nu l-au respins pentru că este auslander, o legătură există. Fiind o comunitate mică, părintii tuturor copiilor de la grădi se cunosc între ei. Sau chiar sunt rude. Prin urmare ei își petrec timp și înafara orelor de grădiniță și este firesc ca a lor conexiune să fie mai puternică. Noi, din păcate, indiferent cât de multe eforturi am fi dispuși să facem, restrictiile sociale și vremea urâtă ne împiedică să dezvloltăm relații.
Asta e un motiv pentru care ne gândim că într-un oraș mai mare unde există mai multă diversitate culturală și unde putem cunoaște oameni cu situații asemănătoare cu a noastră, ne-ar fi mai ușor.
Am fost luni la St. Polten pentru câteva ore. Diversitatea culturală era mai mare decât în București. Am văzut multi asiatici, multe femei cu hijab, un domn cu o chitară care cânta Let it be pe marginea unui trotuar. Ne-am simțit mai în elementul nostru acolo decât aici, la țară. L-am întrebat pe Călin unde îi place mai mult. A spus că acolo, la oraș. L-am întrebat dacă ar vrea să locuim acolo. A răspuns cu entuziasm că da. Apoi i-am explicat că asta presupune o altă grădiniță și alti prieteni. A rămas pe gânduri. Ca și noi.
”Schimbul de priviri dintre cele două femei nu durează decât câteva secunde, dar, pentru Miranda este destul ca să-și dea seama. Cum am putut să fiu atât de chioară? Oare cum să nu recunosc eu plânsul ăsta? Ochii ăștia bulbucați, gura asta lăbărțată, zile întregi de plâns, o lună după alta, numai dintr-un singur motiv poți să plângi așa, ca proasta. ”
L-am găsit menționat pe Eliade zilele trecute într-o carte a unui autor străin. Un american. Și m-am bucurat mult.
Cu siguranță nu e prima oară când mă întâlnesc cu o astfel de situație , dar acum, de când sunt departe de România, felul în care noi românii suntem priviți în străinătate a căpătat alt sens pentru mine. E mai important.
Și vreau să contribui la promovarea românilor buni, oriunde ar fi ei și indiferent de domeniul în care activează.
Se întâmplă să vă scriu azi despre Ines Dumitriu pentru că este scriitoare și cărțile sunt importante pentru mine. Dar și pentru că săptămâna trecută am citit ”Facă-se Voia”, cel mai recent roman al ei.
Și prima ei carte Blestem, m-a impresionat, am scris despre ea aici, dar, recunosc am rezonat mai mult cu aceasta. Este vorba despre patru femei diferite, cum nu se putea mai diferite, dar care lucrează împreună. Fiecare duce o luptă acasă, în viața personală și fiecare este judecată după aparențe în interiorul fabricii. Mi-a plăcut mult să o văd pe fiecare prin ochii celorlalte și apoi așa cum e de fapt. Asta a fost pentru mine esența cărtii și ăsta este mesajul cu care eu plec. Trebuie să fim buni unii cu ceilalți și să nu ne judecăm, fiecare ducem o luptă care nu ne e scrisă în frunte cu litere vizibile.
Cartea merită citită și pentru felul interesant în care viețile celor patru femei se leagă. Nu vreau să vă spun prea multe să nu vă stric surpizele, dar este și despre puterea noastră a femeilor, de a ne înțelege una pe cealaltă (după ce ne scoatem colții una la cealaltă) și de a ne sprijini și ajuta una pe cealaltă.
Cireașa de pe tort a fost coperta. Momentul acela când termini cartea, o închizi și te mai uiti o dată la ea, cu gândul la final, la acea ultimă propozitie și apoi vezi coperta. Atunci la final am descoperit cum fiecare personaj este croit și desenat întocmai.
Așa cum spuneam și mai sus, susțin autorii români și visez să îi văd traduși în limba germană, în rafturile librăriilor austriece, și nu numai. În rafturile oricărei librării din lume.
Știu, am primit mesajele voastre că este mai mult transportul decât cartea și vă înțeleg, și eu apelez la tot felul de tertipuri ca să scutesc banii de transport.
Am câteva exemplare în plus ale acestei cărți, dacă vreți și voi una, vă rog să îmi scrieți.
-Bună, ce mai faci? Sunteți bine? Copiii sunt bine? -Bine, suntem bine. Și copiii sunt bine. Merg la grădi, e deschisă. Voi? – Și noi tot bine. Noi suntem cu școala online și cu lucratul de acasă. E complicat, dar măcar suntem sănătoși. -Da, asta e cel mai important că suntem sănătoși. Cum mai e cu numărul de cazuri la voi? La noi iar a crescut. -Da, și la noi e cam la fel, crește, mai scade. Și vaccinarea cum merge? Vor oamenii să se vaccineze? -Unii se vaccinează, alții nu. Ca peste tot. -Da, important e să rămânem sănătoși. -Bine, mi-a părut bine să te aud. -Și mie!
Cam așa decurg și discuțiile voastre? Știm tot ce face prietenul din copilărie care s-a mutat acum 15 ani pe alt continent, știm ce a mâncat aseară, dar, totuși suntem atât de deconectați.
Ne confruntăm cu aceleași probleme, vorbim despre aceleași lucruri, ne uităm pe geam dimineața și nu știm dacă se ne punem șapcă de soare sau mânuși de zăpadă. Și totuși suntem atât de deconectați.
Internetul și calculatoarele (sunt mega recunoscătoare pentru ele) nu ne mai sunt suficiente.
Eu aș pleca din Austria. Azi. M-aș duce undeva undeva unde e cald, unde oamenii vorbesc o limbă latină, caldă, melodioasă. Undeva unde se aude muzica peste tot. O fiestă. Undeva unde familile sunt gălăgioase și copiii nestăpâniți.
M-aș duce la un carnaval unde pe stradă străinii dansează unii cu ceilalți.
Dar nu pot. Pentru că mă gândesc și la mâine, nu doar la azi.
Să fim buni unii cu ceilalți, e gratis. 13 aprilie 2021
Eu cred în a avea drepturi egale femeile cu bărbații.
Cred în a fi plătiți cu aceeași sumă pentru același job. Cred că nu trebuie să existe discriminare în niciun fel între o femeie și un bărbat.
Dar nu cred că suntem egali.
Nu cred că o femeie este egala bărbatului. Bărbatul este mai puternic din punct de vedere fizic. Femeia este mai mică de înălțime.
Bărbatul se orientează mai bine în spațiu, femeia simte mai bine atmosfera dintr-o cameră.
Creierul bărbatului lucrează diferit față de al femeii. Suntem diferiți din naștere nu doar din educație.
Noi, Emmei îi cumpăram și jucării considerate pentru băieți, cea mai recentă jucărie a fost o trusă de scule cu șurubelnițe (ea le spune șurubițe). Așa cum Călin a avut încă de la inceput păpuși și bebeluși și bucătarie și fier de călcat. Dar, el este băiat și ea este fetiță. Așa cum eu sunt femeie și soțul meu este bărbat. Și vrem să îi invățăm să se comporte adecvat sexului lor.
Ce mi-a venit cu subiectul ăsta?
Simplu. Ieri am fost la plimbare cu bicicletele într-o zonă destul de turistică și aglomerată. Și, pentru că nu am pedalat cu viteză, am avut ocazia să observ mulți oameni. Plus că am și mâncat afară, pe o bancă, altături de alți mulți oameni și mi-am adus aminte de ceva ce am mai observat și am mai simțit și la primul meu job aici în Austria când lucram într-o echipă mare și mixtă, femei și bărbați, tot în bucătărie.
În Austria mi se pare că bărbații nu sunt la fel de atenți cu femeile.
Nu au noțiunea sau educația de a proteja femeia, de a fi galant, de a a fi gentelman.
Exemple pe care le-am văzut ieri.
Drumul pietonal se suprapunea cu cel pentru biciclete, un timp. Și atunci, pietonii erau obligați să meargă unul în spatele celuilalt. Am observat de mai multe ori cum bărbatul grăbea pasul și trecea în față, lăsându-și femeia în spate.
Sau, el și ea plimbându-se , ea spre partea de exterior a trotuarului, spre stradă. O femeie trebuie să fie protejată și să meargă, la fel ca un copil, pe partea dinspre intreriorul trotuarului.
Am văzut mulți bărbați care stăteau pe margine, liniștiți și își trimiteau femeile să stea la coadă la înghețată. Sau le așteptau pe ele să comande mâncarea. Sau, în timp ce mâncau, și-au dat seama că le lipsea ceva, probabil un sos. El a rămas pe bancă și ea s-a ridicat și a intrat în restaurant.
Nu sunt extremistă. Pot să cobor din mașină fără să vină el să îmi deschidă portiera. Dar, mă aștept să mă lase pe mine să intru prima într-o cameră. Atenție, nu într-un restaurant, acolo bărbatul intră primul. Mă aștept să comande el de mâncare, după ce stabilim împreuna ce mâncăm. Mă aștept să stea el la coadă la înghețată chiar dacă el, poate, nu mânăncă.
Mă aștept ca el să dea telefoanele grele, mă aștept ca el să confrunte situațiile dificile și mă aștept ca dimineața el să iasă să îmi pornească mașina ca să se încălzească înainte să mă urc eu în ea.
Suntem egali în familia noastră, eu și el ,dar avem roluri și responsabilități diferite. El are grijă ca toate facturile să fie plătite, ca toate contoarele să fie citite, ca toate dispozitivele din casă să funcționeze și ca mașinile să aibă combustibil. Cred că în 14 ani de relație am alimentat de 3 ori mașina. În rest a avut el grijă, deși, a fost o perioadă în care avem o singură mașină și el mergea cu metroul la serviciu și eu cu mașina.
Eu am grijă să spăl hainele, să țin casa curată, să fac o listă de cumpărături potrivită bugetului și nevoilor noastre. Eu am grijă să fac rotația hainelor în dulapuri în funcție de anotimpuri și de măsurile copiilor. Eu am grijă să avem un meniu diversificat și mâncare caldă în funcție de preferințele fiecăruia (deși nu îmi place să gătesc). Eu am grijă să fac programări copiilor la medic și să urmăresc să avem in casă medicamentele necesare. Și eu sunt perna lor atunci când nu le e bine și am grijă să nu mă îmbolnăvesc decăt după ce ei toți au trecut de boală.
Eu pot să fac aproapte tot ce face el și el ar putea să facă aproape tot ce fac eu. Doar că așa funcționăm noi bine.
Grija față de femeie pleacă din educație.
Călin știe că Emma intră prima pentru că este fată, nu pentru că este mai mică. El știe să ofere flori unei femei și știe că trebuie să protejeze o femeie pentru că el are un corp de bărbat, mai puternic.
Cred că trebuie să ne uităm la fii noștri și să îi educăm să fie bărbații care vrem să devină.
Călin este copilul meu, nu are nici măcar 6 ani, dar el o să fie bărbatul unei femei. Și trebuie să știe să o respecte și să aibă grijă de ea.
Literele le știe de mult, de dinainte de a împlini doi ani.
În București, când stăteam la bloc, înainte să vină Emma, coboram zilnic în parc și treceam printr-o parcare plină de mașini. Pe lângă mărcile mașinilor pe care la fel, le-a învățat foarte repede fiind pasionat, ne cerea să îi spunem și ce scria pe fiecare plăcuță de înmatriculare. Așa a învățat literele.
Scrie propoziții simple cu litere de tipar. Îi place să ne lase peste tot prin casă tot felul de mesaje. Îi place să citească toate cuvintele care apar prin locuri mai putin obisnuite, de exemplu pe orice panou publicitar, sau numele magazinelor în care intrăm sau pe lânga care trecem. Sau să citească etichete.
Dar mai puțin cărți. Cărțile îi place să i le citesc eu. Mai citim împreună, eu o propozitie, el o propozitie, reluăm, dar simt că pentru el se pierde din farmecul poveștii pentru că alocă atât de multă energie cititului. Si nu vreau să-l forțez, nu am niciun interes să înceapă deja să își citească singur cărți, sunt sigură că va citi din plăcere atunci când o sa fie pregătit.
Anul trecut am comandat o carte specială.
Am știut că e specială de dinainte de a o citi pentru că ea e scrisă de o fetiță de doar 7 ani. Maria Nicolescu este autoarea și cartea se numeșteLucia în căutarea luminii fermecate.
Pe Călin l-a intrigat când i-am spus că o fetiță de doar 7 ani a scris cartea. S-a uitat de multe ori la poza Mariei de pe coperta cărții:
Mama, ea e Maria? Ea a scris cartea? Chiar?
L-am întrebat dacă ar vrea să o citească el singur cap coadă. L-am simțit că s-a ambiționat și a spus da. Procesul a fost unul destul de lung pentru că își pierdea răbdarea. De fiecare dată eu îl intrebam dacă vrea să continui eu și mereu a spus nu. I-am respectat decizia și l-am încurajat.
A trecut ceva de atunci, timp în care am reluat de mai multe ori părțile citite pentru că nu ne mai aduceam aminte exact detalile dar, am ajuns la final.
Povestea este una emoționantă, este poveste unei fetițe care își caută lumina interioară. În călătoria ei, ea întâlnește și piedici dar primește și ajutor. Povestea este una de suflet și dacă vreți să știti cum de un copil de doar 7 ani a simțit să scrie o carte, vă invit să citiți aici articolul scris de mama autoarei. O să vă emoționeze.
Nu știu dacă e târziu sau devreme.
Probabil că unii copiii citesc deja singuri la vârsta asta, poate că unii încă nu știu literele. Nu este important. Important este că eu i-am respectat ritmul fiului meu și că el la aproape 6 ani a terminat prima lui carte singur și eu sunt foarte mândră de el.
Nouă ne-a plăcut mult cartea și ea înseamnă mult pentru noi, și pentru că e prima carte citită de Călin și pentru că este scrisă de un alt copil român pe care noi vrem să îl incurajăm să mai scrie.
Așa că am decis să facem cadou un exemplar nou nouț al cărții cu un autograf din partea Mariei, a autoarei.
Cheltuielile de transport sunt suportate de mine pe teritoriul Europei. Tot ce trebuie să faci este să îmi scrii în mesaje care a fost prima carte pe care tu ai citit-o sau pe care copilul tău a citit-o prima dată.
Mesajul care va primi cele mai multe like-uri pănă joi dimineață, 8 aprilie la ora 10 (ora Austriei), va primi cartea cadou.
Noi, românii care ne dorim să ne integrăm in Austria, nu plecam de la zero in relația cu austriecii, pornim de la minus. E corect? Nu. Doar că așa stau lucrurile.
Respectul îl câștigăm muncind, dovedindu-ne intențiile și seriozitatea. Așa cred că este in cele mai multe cazuri, pentru că noi am avut preponderent exepriențe pozitive.
Respectul unor austrieci nu îl vom câștiga niciodată.
Proprietarul benzinăriei din apropierea casei noastre este cunoscut pentru atitudinea neprietenoasă față de auslanderi. La început îi refuza soțului meu plata cu cardul dacă suma era sub 20 de eur. Ceea ce este ilegal. Apoi a încercat să îi ia cardul din mână și să facă el plata, pentru că nu voia să apropie POS-ul de soțul meu. Lucru pe care soțul meu nu l-a acceptat. Conflictul s-a încheiat in momentul in care soțul meu a vrut să sune la poliție. Eu aș evita acea benzinărie. El nu. El spune că nu a greșit niciodată cu nimic și că nu are niciun motiv să nu meargă acolo. Știti ce face proprietarul benzinăriei când îi vede mașina soțului meu? Se ridica de la casă și iși cheamă soția.
Acestui austriac noi nu ii vom câștiga niciodată respectul. Nici nu încercăm.
O altă categorie de austrieci, cu care, la fel noi am avut puțin contact, dar a căror existență nu o negăm, sunt cei care nu au o atitudine ostilă față de noi, ci una de superioritate.
Așa cum snobul de la capitală, s-ar purta cu vărul sărac de la țară. Acești austrieci ne zâmbesc și ne întreabă dacă avem electricitate in România.
Iși ascund sentimentul de superioritate in spatele unei bunăvoințe false și apoi își trădează lipsa de respect prin gesturi mărunte. De exemplu aici este mega folosit cuvântul ”termin”. Ei stabilesc întâlniri pentru orice, nu doar la doctor sau la dentist. Și intre ei și in chestiuni administrative și personale și oficiale. Stabilesti telefonic ”termin” cu data și ora. Totul este planificat.
Proprietara casei în care noi locuim, față de noi nu respectă niciun termen. Atitudinea pe care o are față de noi este una in care ea ne face o favoare că ne permite , contra cost, să locuim in casa ei. Își permite să vină oricând vrea, fără să anunțe, își permite să vină să facă diverse in curte fără să anunțe, își permite să intre în garaj să facă modificări, să intre în camera centralei fără să anunțe și ieri, a întrecut orice limită și a intrat în casă cu un instalator , fără să ne anunțe și fără ca noi să fim acasă. Să vă explic panica și violarea intimității pe care am simțit-o când am ajuns acasă și am constatat? Să vă explic furia și umilința și, in acelasi timp neputința pe care le-am simțit? Cred ca vă imaginați, nu?
I-am propus soțului meu să sunăm la poliție si să anunțăm că cineva a intrat in casa noastră. Doar că aici, comunitatea e mică și noi nu vrem să intrăm intr-un scandal cu această doamnă latifundiară austriacă, pentru că, e greu să construiești o reputație bună, dar e foarte ușor să capeți o reputație proastă.
Am convingerea că ea se poartă așa cu noi pentru că suntem auslanderi. Dacă ar fi avut chiriași austrieci, ar fi sunat înainte și ar fi intrebat :când pot veni cu instalatorul să schimbăm bateria defectă? Sunt sigură că nu s-a întâlnit la coadă la pâine cu instalatorul și au decis așa, ad-hoc, să vină la noi. Sunt sigură că întâlnirea era planificată, insă, nu a considerat că noi merităm să fim nici măcar anunțați, nu mai zic întrebați. Ea consideră că ne face un favor pentru că își respectă obligațiile contractuale și că noi trebuie să fim recunoscători.
Toata atitudinea doamnei este insâși definiția rasismului. Ne consideră inferiori din cauza naționalității noastre și se comportă cu noi diferit față de cum ar face-o cu un austriac.
Nici respectul acestei doamne nu îl vom câștiga niciodată. Nici pe al ei nu îl vrem.
Deci, da, există și in Austria rasism.
Inclusiv noi ne lovim de el. Dar, această relație reprezintă 5% din interacțiunile noastre cu austriecii. Celelelate sunt pozitive. Ne afectează această relație? Extrem de mult. Casa este spațiul în care ar trebui seara să închizi ușa și să te simți în siguranță și confort. La noi nu e așa.
Dar, asta nu ne face să ii catalogăm pe austrieci ca fiind rasiști și să avem o atitudine ostilă față de ei. Asta ne face să căutăm soluții să ne mutăm. Să cumpărăm o casă sau să găsim o altă chirie.
Mi-a propus soțul meu dimineață, ca după ce ducem copiii la grădi să fugim doar noi doi la o cafea. Mi-a surâs ideea și era să spun da, dar am știut amândoi că, de fapt nu se poate. Când sunt copiii la grădi, adică până la ora 12, noi nici nu prea răspundem la telefoane, pentru că sunt singurele ore in care putem lucra fără să fim intrerupți. Și ne-am uitat pe ceea ce aveam de făcut și am renunțat repede la idee. Dar, după ce i-am luat, ne-am propus totuși să facem ceva diferit azi, așa că am organizat ad-hoc o excursie în Linz, cam la 100 km de noi.
Copiii, bineînțeles că au dormit in mașină. Incă dormeau când am ajuns așa că soțul meu a fost nevoit să iși țină ședința cu seful afară, in parcarea mall-ului. A incercat in mall, dar nu a găsit nici măcar o bancă pe care să se poată aseza, toate erau inconjurate de bandă roșie care bloca accesul.
In România noi am stat in București. Mall-urile erau parte din rutina noastră. Mall-ul insemna cumpărături de mâncare, de haine, de cadouri. Mall-ul insemna cinema. Mall-ul insemna o plimbare atunci când vremea era urâtă. Mall-ul insemna loc de joacă. Eram ca in sufragerie.
De un an și jumătate pentru că locuim la țară și pentru că a fost pandemie și aici, in Austria chiar au fost închise o mare parte din timp mall-urile, noi nu am mai intrat in unul de cel puțin un an de zile. In apropiere de noi, cam la 40 de minute, este un mall, dar este ceva de dimensiunea unui hypermarket din România, cam cum e Cora. Azi am fost intr-un mall foarte asemănător cu Mega Mall-ul din București sau chiar cu Park Lake.
Ai fi crezut că ne vom simți ca peștele in apă. Deloc. Copiii da. Ei au fost foarte fericiți. De la primul panou publicitar electric s-au oprit și făceau ”uau! Uau!” și alergau veseli in toate direcțiile. Mama, uite-l pe Batman. Mama, uite-l pe Olaf. Mama, uite scările rulante. Ne-am plimbat ceva pe ele, că na, la noi la țară nu prea sunt.
Dar noi, ne-am simțit foarte nelalocul nostru. Dintr-o dată eram foarte conștienți de noi, de hainele noastre. De fusta pe care Emma a insistat să și-o pună peste pantalonii de trening. De rucsacul pe care eu îl căram ca să am schimburi pentru ei și apa și șervețele umede și gustări. Am devenit conșientă de faptul că nu am mai fost la coafor de peste 1 an. Am mai ajuns la manichiură din când in când, dar la coafor nu.
Am devenit conștientă de cât de diferită ne este viața acum față de acum 1 an și jumătate.
În prima jumătate de oră, Emma a salutat pe toată lumea cu care făcea contact vizual. 😊 la țară așa se face. Aici ne cunoaștem toți și ne salutăm toți.
Când a văzut clădirea mall-ului soțul meu a spus : ”zici că e San Francisco”. Soțul meu care, prin prisma job-ului a călatorit și in America și in Canada. Dar, evident că a fost o glumă , cladirea nu era chiar atât de spectaculoasă, dar, in comparație cu peisajul nostru zilnic, era ceva uau.
Am cumpărat KFC. De când suntem in Austria nu am mâncat niciodată. El iși mai ia McDonalds câteodată dar mie nu imi place. A fost groaznic. Puiul nefăcut, deloc picant, gust slab. Am tăiat de pe listă KFC Austria pentru totdeauna. Singurul bun a fost porumbul pe care l-am cumpărat copiilor. Și pe care Emma, datorită bâțului infipt in știulete, l-a lins inițial, pentru că îl ținea ca pe înghețată.
Am mai cumpărat cafea boabe de la Tchibo pentru că ne place. Și alte câteva nimicuri și am ajuns la concluzia că e bine la mall, dar doar dacă mergem o dată la câteva luni.
Am avut un moment în care am realizat nu doar cât de diferită ne este nouă viața acum, dar cât de diferită este pentru toată lumea. Mă uitam și peste tot vedeam aceleași fețe cu măștile albe, conice și hidoase. Din când in când vedeam câte o mască neagră sau gri. Dacă am fi văzut scena asta acum 2 ani intr-un film am fi râs, am fi spus că e SF și că nu vom ajunge să trăim aceste timpuri. Și totuși, acum ne purtăm măștile așa firesc. ☹
Am crezut că doar aici la noi copiii stau liniștiți lângă părinți la cumpărături. Nu, se pare că este peste tot așa și de fapt, copiii noștri sunt problema. Mai ales Emma care a vrut să intre in fiecare magazin să salute fiecare vânzător și să se lase rugată să iasă.
Nu am o conluzie pentru articolul de azi pentru că este de fapt o înșiruire a unor emoții ciudate pe care nu mă așteptam să le am intr-un mall. Și pe care incă le analizez.
Am primit un mesaj dacă aș putea să ajut Teatrul Elisabeta prin distribuirea unui afiș către românii din diaspora.
Un afiș prin care ei iși anunță deschiderea stagiunii de primăvară online (cum altfel ar putea fi in pandemie decât online). Am citit de două ori mesajul pentru că au năvălit peste mine sentimente contradictorii. Ideea de teatru online, de deschidere a stagiunii online, artisti care cer ajutorul, pandemie, lipsa banilor, lupta de supraviețuirea a culturii. Apoi m-am bucurat gândindu-mă că voi vedea iar o piesă de teatru. Și apoi m-am simțit onorată că pot scrie despre ei.
Le-am adresat câteva intrebări, cu pretextul de a mă documenta pentru acest articol. M-am și documentat, dar, de fapt, mi-a plăcut să stau de vorbă cu ei. 😊
La o piesă de teatru lucrează mai mult decât actorii, cei pe care ii vedem. Cine mai este in spatele unei piese de teatru?
Un spectacol al Teatrului Elisabeta implică energia și efortul unei trupe, în adevăratul sens al cuvântului. Avem, în lumina reflectoarelor, actorii. Cea mai numeroasă distribuție este cea a comediei “Puricele în ureche”, în care joacă nu mai puțin de 17 actori – un număr impresionant pentru un teatru independent, care își plătește actorii exclusiv din biletele vândute. Apoi, avem regizorul, scenografii, a căror muncă se reflectă în spectacol. Avem sunetistul, care se ocupă și de lumini, și angajații din echipa tehnică – cei care montează și demontează decorul. Avem cabiniera, care are grijă de fiecare costum și obiect de recuzită. Mai avem, de asemenea, echipa care se ocupă de marketing, de vânzarea biletelor și de plasarea spectatorilor în sală. Pentru un singur spectacol lucrează o întreagă echipă.
Când s-a jucat ultima data cu spectatori in sala?
Ultimul spectacol înainte de închiderea teatrelor a avut loc pe 12 martie 2020, când s-a jucat în sala Restaurantului Elisabeta comedia “Cuplu’ ideal”. Din fericire, lunile de vară și ușoara relaxare a restricțiilor din perioada respectivă ne-au permis să organizăm spectacole în grădinile de vară din București – cu cel mult 500 de spectatori. Apoi, în toamnă, când teatrele s-au redeschis pentru câteva săptămâni, am reușit să jucăm cu 50% capacitate – ceea ce ne-a dat șansa să supraviețuim odată ce teatrele s-au închis din nou…
Este o premieră pentru teatrul dvs stagiunea online? Ați mai avut proiecte asemănătoare?
Stagiunea online este primul nostru proiect în mediul virtual și a reprezentat o provocare imensă pentru noi toți. Eram obișnuiți ca teatrul să însemne întâlnirea nemijlocită dintre om și poveste, ne bucuram de fiecare dată când aveam sala plină, iar oamenii ieșeau la final încă râzând. Pe de altă parte, suntem fericiți că, datorită online-ului, putem ajunge în orice oraș în care nu am ajuns până acum cu comediile noastre.
Spectatorul cumpără un bilet cu 8 eur și toată familia se poate bucura de spectacol in propria sufragerie, oricând in decursul celor 48 de ore cât este valabil spectacolul online.
Întocmai! Acesta este unul dintre avantajele transmisiunii online: îți comanzi o pizza, bei un pahar cu vin, stai comod în canapea și te uiți la spectacol alături de cei dragi, la orice oră din zi, în intervalul celor 48h.
Premiera de vineri 12 martie de la ora 20.00 (Ora României) va fi pusă in scenă in direct sau este inregistrare?
Spectacolul din 12 martie a fost deja înregistrat, întrucât am dorit să oferim un produs de calitate spectatorului, în care camerele sunt la momentul potrivit pe actorul potrivit, ceea ce e foarte greu să faci într-o transmisiune live. Clienții Cineclic, platforma care va gazdui spectacolul nostru și alături de care am reușit să realizăm acest proiect, au șansa de a vedea chiar și materiale din culise, disponibile odată cu achiziționarea biletului.
In piesă, Robert, unul dintre protagoniști, profită de faptul că soția pleacă in weekeend de acasă și pune la cale un rendez-vous cu amanata lui, Suzanne. Dar, soția decide să rămână, pentru că și ea la rândul ei iși trăia departe de ochii soțului propria poveste de amor. Cu toate răsturnările de situație și quiproquo-urile, piesa ajunge să aibă mai multe întorsături decât un tirbușon.
Premiera comediei „Dezbracă-te, vreau să-ți vorbesc” va avea loc vineri, 12 martie, începând cu ora 20:00 (GMT+2) pe platforma Cineclic! în format UltraHD și va fi disponibilă pentru numai 48h!
Prețul unui bilet este 8 euro.
În costul acestui bilet avem acces timp de 48h la înregistrarea spectacolului, pe care o putem vedea ori de câte ori dorim.
Mai mult decât atât, în costul biletului avem incluse materiale pe care le vom găsi exclusiv pe Cineclic – interviuri cu actorii, imagini din culise și multe altele. Întrucât este o perioadă dificilă nu doar pentru teatru ca instituție, ci și pentru actori, cu fiecare bilet achiziționat vom contribui la susținerea tinerelor talente: 1 euro din valoarea fiecărui bilet va merge către cei mai tineri dintre actorii români ai Teatrului Elisabeta.
Sunt onorată să vă invit la teatru weekend-ul viitor și să vă spun:
Conform Institutului Național de Statistică, media anuală a nou-născuților români în diaspora este de 22000.
Anual, aproximativ 20000 de românce devin mame departe de țara lor natală.
Din cauza situației extraordinare cu care ne-am confruntat in 2020, cred că cele mai multe din aceste femei au născut singure. Fără bunici, fără surori sau poate chiar fără prietene.
Da, probabil că cele mai multe dintre ele au plecat in țări in care le este mai bine, in țari in care sistemul medical este unul mai orientat către nevoile mamei și ale bebelușului, așa cum este, de exemplu sistemul austriac, țara in care eu locuiesc. Dar, chiar și având parte de cea mai bună experiență posibilă a nașterii, procesul de adaptare la statul de mamă este unul lung și de cele mai multe ori greu.
Aceste femei sunt copleșite de opțiuni, de indoieli, de temeri, de emoții, de oboseală, de intrebări.
Internetul este plin de informații contradictorii:
Naștere naturală vs cezariană.
Alaptare vs hrănit cu lapte praf.
Alăptat la cerere vs alăptat la program.
Suzetă sau nu.
Scutece refolosibile vs scutece de unică folosință.
Depresie post natala vs Sunt prea ocupată, nu am timp să fac depresie.
Cosleeping vs camera bebelușului.
Sisteme de purtat ergonomice vs cărucior.
Diversificare la 4 sau 6 luni.
Zahăr, sare, ceai, vitamine, analize, pediatrii, luare in greutate, reflux, fren, etc.
Ea, gravida sau proaspăta mama ar vrea să sune pe cineva de acasă, să intrebe, să se dumirească, să ințeleagă că ceea ce i se intâmplă este normal, să nu se mai simtă singură. Dar hormonii și oboseala nu o lasă să vorbească așa cum ar vrea. Și nici distanța, uneori chiar de mii de kilometri, nu ajută.
Și intervine și cea mai grea barieră, cea a comunicării. Sunt femei care incă nu au invățat limba țării adoptive și se descurcă doar să iși exprime nevoile de bază, dar nu pot intra in detalii de finețe cu moașa, cu pediatrul, cu medicul. Nu iși pot exprima temerile și nu pot ințelege in totalitate răspunsurile.
Eu când am devenit mamă am simțit nevoia să știu tot.
Am făcut toate analizele posibile, am mers la control lunar la pediatru, am făcut toate cursurile de care auzeam : puericultură, diversificare, prim ajutor, de plâns (da, puteți să râdeți, am fost la un curs prin care să ințeleg de ce plânge copilul meu și cum să ii accept plânsul). Am apelat la un consultant in alăptare, am fost la cursuri de inot pentru bebeluși, la cursuri de comunicare cu bebelușii prin semne și la cursuri de dans mama și bebe, am fost chiar la un curs de amenajare a camerei bebelușului in stil Montessori. Le-am făcut pe toate pentru că asta m-a ajutat pe mine, pentru că imi permiteam financiar să fac toate acele cursuri și pentru că ele existau in București. De la fiecare eu am invățat câte ceva și fiecare dintre ele m-a ajutat să fiu mama bună care sunt azi.
Nu imi pare rău că am participat la toate acele cursuri, insă uitându-mă retrospectiv imi dau seama că unele din acele informații au fost inutile și scumpe. Acum am invățat să filtrez mult mai bine informațiile și să incerc să ascult doar sursele care in timp s-au dovedit a fi realmente de incredere.
Una dintre aceste surse este Atena Boca și toată comunitatea pe care ea a construit-o in jurul ei. Pe lângă multe informații concrete, eu de la comunitatea La primul bebecel mai mult am invățat lecția smereniei. Am invățat să nu judec alte mame in funcție de alegerile pe care le iau in creșterea și educarea bebelușului. Și am invățat că, deși ne deosebesc multe lucruri, cele care ne apropie pe noi, mamele La primul bebe sunt mai importante.
Atena Boca și echipa ei au muncit timp de doi ani pentru a aduna toate informațiile de care o gravidă sau o mamă in primul ei an de la naștere are nevoie. Le-au sintetizat și le-au pus sub forma a 210 episoade video scurte intr-un program numit Bebe Bun Venit.
Este structurat pe 7 module:
Nașterea,
Alăptarea,
Îngrijirea bebelușului,
Viața mamei după naștere,
Urgențe pediatrice,
Somnul bebelușului,
Diversificarea.
Fondatoarele l-au numit Sistem Național de Sprijin pentru Mame, Bebe Bun Venit.
Ințeleg de unde vine cuvântul național. Echipa Bebe Bun Venit merge in cele mai sărace județe din România și organizează intâlniri educaționale cu gravidele de acolo. Pe lângă informațiile adaptate vieții și ințelegerii lor, gravidele primesc și pachete cu haine de iarnă și produse de igienă pentru bebeluși.
Ințeleg de ce e numit național. Doar că eu am convingerea că el trebuie să fie internațional.
Nu imi pot imagina 149 de lei (30 eur) mai bine cheltuiți pentru o gravidă sau pentru o mamică cu un bebeluș in primul lui an de viață.
Mi-am făcut curaj când am scris articolul acesta și le-am abordat pe cele trei doamne fondatoare ale programului și le-am adresat câte o intrebare:
Lucrați cu mamici care tocmai au născut si care, probabil, ajung la dumneavoastră pentru ca au întâmpinat greutăți in alăptare. Imi spuneti, vă rog, care este cea mai des întâlnită prejudecată, idee greșită cu care vă confruntați și pe care luptați să o schimbați?
”Cea mai des intâlnită prejudecată este cea că o alaptare trebuie să înceapă neapărat cu dreptul și să urmeze un șir de pași foarte stricți ca să funcționeze pe termen lung. Niciunul dintre noi nu ar fi aici dacă alaptarea nu ar fi de fapt un proces foarte rezilient, care se poate recupera in multe puncte chiar dacă lucrurile nu au mers șnur de la inceput. Și o completare necesară: marea majoritate a mamelor pot alăpta exclusiv. Exista insă femei care nu pot face asta in ciuda oricăror străduințe. Ce e de ținut minte este că orice picatură de lapte matern e aur curat, și aurul e aur, indiferent de cantitate. ”
Înțeleg că v-ați format ca medic in România și acum locuiți și profesați in Germania. Eu locuiesc in Austria și in acest an și jumătate am avut ocazia să constat multe diferențe de abordare a sarcinii, nașterii și chiar a îngrijirii bebelușului față de obiceiurile pe care eu le cunoastem din România. Spuneți-mi, vă rog, credeți că programul Bebe Bun Venit poate fi folosit și de femeile românce care devin mame departe de România? Se pot aplica sfaturile din acest program și in străinătate?
Da, am lucrat câțiva ani în România ca medic pediatru, până să iau decizia să mă mut in Germania. In prezent lucrez in terapie intensivă neonatală și am mai puțin contact cu pediatria generală. Programul Bebe Bun Venit a fost creat pentru a fi abordat de părinți din întreaga lume, bineînțeles cu adaptările de rigoare (de ex: capitolul Cum imbrac bebelușul nu se aplică desigur mamelor ce locuiesc in California sau Norvegia) însă aceste diferențe sunt minore și nu le văd ca obstacole in parcurgerea programului. De asemenea, programul conține informații generale conform protocoalelor și studiilor internaționale. Medicina nu este o știință statică și îngrijirea unui nou născut ori diversificarea nu sunt elemente teoretice ce pot fi folosite doar intr-un singur sens, dar conține toate elementele de bază, cele care ar trebui să nu lipsească niciunui parinte la inceput de drum. Pediatria in Europa tinde sa fie mai rigidă, ține de protocoale, uneori imi dă senzația că mamelelor li se oferă noțiunile de bază și mai puține variante, așa cum am întâlnit în România. Când am făcut documentația și am scris informațiile din acest program am dorit să oferim parinților exact această bază teoretică și practică, într-o lume plină de informații, optiuni, așa “da” și “nu”-uri. Mutarea intr-o țară straină necesita timp și adaptare și este un proces de durată. Majoritatea nu cunosc suficient de bine limba si posibil ca Bebe bun venit să aducă mai multă liniște și siguranță familiilor care nu locuiesc in România, prin informațiile medicale ușor de parcurs, în limba maternă. Acest lucru cred că ar ușura mult procesul de adaptare a famiilor aflate departe de casă.
Sunt in grupul La primul Bebe, București din martie 2015, cu 4 luni inainte să devin mamă. Deci, eu te cunosc de aproape 6 ani. Îți datorez multe, probabil că o parte dintre deciziile luate de mine au fost, indirect, influențate de tine, de munca ta și de felul in care ai știut să ne tragi pe noi toate după tine. Vreau să te întreb: Cum crezi că ai fi fost tu, Atena ca mamă, dacă ai fi primit cadou, in timpul primei sarcini programul Bebe Bun Venit?
M-aș fi simțit mai puțin singură. În perioada de după naștere m-am simțit foarte singură, neînțeleasă si nu mai reușeam să văd luminița de la capătul tunelului. Chiar dacă soțul meu a fost foarte implicat și acolo, nici el nu mai avusese copil până atunci. M-am simtit incompetentă in noul rol, inutilă la birou, alienată social. Ca intr-o inchisoare. In plus, mă simțeam și vinovată pentru toate cele de mai sus. Era clar pentru mine că mă simțeam așa pentru că ceva nu faceam eu bine. BebeBunVenit mi-ar fi arătat că e firesc să simt așa, că e normal. Că toate mamele trec prin asta. In plus mi-ar fi scăzut sentimentul de incompetență pentru că aș fi aflat o mulțime de lucruri fără să fac research eu, în și așa puținul timp pe care îl aveam cu un bebeluș în brațe. Mi-ar fi adus liniște. ♥️
M-a intrebat cineva, intr-un mesaj, dacă e greu să te integrezi intr-o comunitate mică de la țară, fiind străin.
Cel mai bun răspuns e că trebuie să vrei să faci asta și trebuie să fii dispus să faci eforturi.
Acum două zile de la ora 2 pana la aproape 5, de Faschingdienstagam participat la niste obiceiuri locale care m-au scos din zona mea de confort. Am mers cu localnicii, de la o casă la alta (doar la cele care erau semnalizate), pe jos, evident și cu cei mici, și am socializat cu fiecare gazdă.
Acasă aveam multe de făcut, imi era frig și nu mă simțeam chiar confortabil să vorbesc cu ei dar, am făcut eforturi să le arăt că vrem să ne integrăm in comunitate, am pus intrebări despre cum iși ingrijesc curțile, despre copii, despre sărbătoare. Ei la rândul lor au inceput să ne adreseze intrebări, un cuvânt in engleză (pentru care iși tot cereau scuze că nu l-au pronunțat bine) două cuvinte in germană și alte două mișcări de mimă. Mi-a plăcut tare un moment in care eu eram prinsă intr-o discuție, Gabi, soțul meu era prins in altă discuție și Emma alerga pe o terasă mai inaltă. Când s-a apropiat de margine, am văzut un bunic, care era acolo cu al său nepot, că s-a apropiat de Emma, i-a spus ceva și a indreptat-o in direcția bună. Apoi, s-a uitat la mine și, zâmbind, a ridicat degetul mare in semn de OK, totul e in regulă. Nu erau adultul și copilul. Erau adulții toți care aveau grijă de copiii toți.
Ca să te integrezi in comunitate trebuie să le arăți că vrei să te integrezi in comunitate. Nimeni nu va veni cu un coș de fructe la tine, așa cum vezi in filme, să iți ureze bun venit. Dar e posibil ca, dacă tu te duci la ei să le ceri un măr să iți ofere un coș cu fructe.
Nu spun că așa e peste tot și că dacă faci așa totul o să meargă strună. Eu susțin ideea de atitudine bună și proactivă.
Cumpărăm mezeluri pentru copii de la Unimarkt-ul din sat, de la raionul de produse bio, cele mai multe produse in zonă, de localnici. L-am intrebat azi pe soțul meu, el fiind responsabil de cumpărături. Cum faci să ceri mezeluri feliate, cum spui? Mi-a spus că nu știe cum, dar că mereu ii zâmbește doamnei și că reușesc cumva, și el și doamna să se facă ințeleși unul de celălalt. Ieri a venit acasă cu feliile de șuncă băgate intr-o chiflă. Doamna de acolo i-a făcut un sandviș dintr-o chiflă și 12 felii de șuncă. Nu a fost nicio problemă, a mulțumit și acasă noi ne-am amuzat impreună.
Așa că, atitudinea e cea mai importantă. Am auzit povești despre o familie de străini, tot aici in zonă, care au făcut multe probleme și care s-au evidentiat negativ inclusiv in grădiniță. Nu o să dau detalii pentru că nu am văzut cu ochii mei, au fost zvonuri pe care le-am auzit. Dar, dacă singura experiență pe care austriecii de aici au avut-o cu românii a fost una mai puțin bună, este evident că vor fi reticenți la următoarea.
E ok să fie așa? Nu. Nu e ok față de noi cei care le călcăm pe urme. Dar, indiferent că e sau nu corect, pur și simplu așa stau lucrurile. Noi nu pornim de la zero in relația cu austriecii, sau de la plus. Noi pornim de la minus și trebuie să demonstrăm.
Știu că am mai spus asta, dar atitudinea e cea mai importantă. Vrei să te integrezi intr-o comunitate mică? Trebuie să vorbești cu ei, trebuie să interacționezi cu ei, trebuie să coci prăjituri și să mănânci și să bei cu ei.
Și trebuie, in mijlocul zilei, intr-o zi de muncă, să lași tot ce ai de făcut, să iți desenezi niște mustăți și să iți pui urechi de șoricel și să te plimbi cu cei din sat 3 ore prin frig. Ei făceau eforturi să vorbească cu mine in engleză așa că am făcut și eu eforturi să vorbesc cu ei in germană. Ei veneau să mă intrebe dacă beau sau dacă mănânc și eu nu ii refuzam. Deși nu voiam nici să beau și nici să mănânc.
Experiența a fost una reușită și la final am stabilit cu celelalte mămici să ne mai vedem astfel incât copiii să se poată juca in afara gradiniței.
